21/01/2025
Aș vrea să pot să mă iubesc cândva cu forța cu care m-am urât. Și încă o fac, intermitent, cu pauze de liniște, de entuziasm, de grijă și iubire de sine. Ok, poate e semi-iubire, nu știu, dar nu e ură mereu, asta e sigur. Aș vrea să fie un buton pe care să-l apăs și să transform toată ura aia de sine, toată povestea aia pe care mi-am spus-o ca un papagal despre cât sunt de defectă, de nedemnă de orice e bun și plăcut, de insuficientă, de stricată pe dinăuntru și pe dinafară. S-apăs butonul ăsta și să apară liniștea. Să tacă vocile, să scadă pulsul, să văd alb în fața ochilor, să mi se relaxeze mușchii și să simt că plutesc de bine ce îmi e. Să mă cufund în liniștea asta moale și caldă a pântecului meu emoțional, pe care pot să mi-l ofer chiar eu, în mod specific eu și să pot să mi-l imprim în celule, în fiecare atom al existenței mele.
