17/10/2026
Cele 64 de arte feminine în tradiția hindusă vedică.
Haideți să analizăm cele 64 de arte feminine și să vedem ce spun despre ele textele vedice și cele care le continuă.
De unde vine această listă.
Cele 64 de arte sunt cunoscute în tradiția hindusă sub numele de Chatushashti Kala (Ṣaṭṣaṣṭi Kalā), adică „cele șaizeci și patru de arte". Rădăcina lor este în Vede, unde cântul, recitarea, ritualul, medicina și construcția altarelor sunt deja considerate științe sacre. Enumerarea completă apare mai târziu, în K**a Sutra, tratatul atribuit lui Vatsyayana, compus probabil în secolele III sau IV după Hristos, și este explicată pe larg în comentariul lui Yashodhara, Jayamangala, din secolul XIII. K**a Sutra nu este o carte despre plăcere, cm se crede adesea, ci un tratat despre viața omului cultivat, scris în continuitatea directă a culturii vedice. Artele sunt prezentate acolo ca disciplinele pe care o femeie educată trebuie să le stăpânească pentru a fi stimată, pentru a-și păstra influența în familie și pentru a trăi demn, inclusiv în situații grele.
Numărul 64 nu este întâmplător. În gândirea hindusă, 64 este un număr al completitudinii: 64 de căsuțe are tabla de șah, 64 de yogini sunt venerate în ta**ra, 64 de arte are și zeul Krishna, după tradiția vaishnava. Lista nu a fost gândită ca un inventar închis, ci ca un simbol al omului întreg.
Pentru cine erau aceste arte.
Fetele din familiile înstărite începeau să le învețe de la cele mai fragede vârste, cu acordul părinților și sub îndrumarea unor profesori de încredere. Vatsyayana spune limpede că o femeie care stăpânește aceste arte este respectată de soț, este prețuită în societate și, dacă rămâne singură, își poate câștiga existența prin ele. Artele nu erau un ornament. Erau o formă de independență.
Iată lista, în ordinea textului sanscrit, cu termenul original, sensul lui și o explicație pentru fiecare.
Lista celor 64 de arte.
1. Gītam. Cântatul vocal. Nu era vorba de a fredona, ci de a stăpâni sistemul raga, cu modurile lui melodice, cu intonația exactă și cu respirația controlată, până la nivelul la care cântecul putea fi oferit în templu sau la curte.
2. Vādyam. Muzica instrumentală. Fata trebuia să cunoască cel puțin un instrument cu coarde, unul de suflat și unul de percuție, și să poată acompania un cântăreț fără să-l acopere.
3. Nṛtyam. Dansul. Dansul era o limbă în sine: fiecare gest al mâinii (mudra), fiecare privire și fiecare pas aveau un sens fix, iar o dansatoare bună putea povesti o întreagă epopee fără un cuvânt.
4. Ālekhyam. Pictura. Era vorba de pictura cu pigmenți naturali pe pereți, pe pânză și pe hârtie de frunze, cu reguli stricte de proporție și culoare, moștenite din tratatele de artă (shilpa shastra).
5. Viśeṣakacchedyam. Tăierea frunzelor în forme decorative și pictarea semnelor pe frunte. Semnul de pe frunte (tilaka) arăta apartenența religioasă și starea civilă, iar forma lui trebuia executată perfect, cu mâna liberă, în fiecare dimineață.
6. Taṇḍulakusumabalivikārāḥ. Aranjarea boabelor de orez și a florilor pentru ofrande și decoruri. Din orez colorat și petale se făceau desenele rituale de pe prag și din fața altarului, strămoșii mandalelor și ai rangoli de astăzi.
7. Puṣpāstaraṇam. Așternuturi din flori. Patul nupțial, locul de odihnă al oaspetelui de seamă sau locul zeului în templu erau acoperite cu flori așezate după reguli de culoare, parfum și simbol.
8. Daśanavasanāṅgarāgāḥ. Colorarea dinților, a hainelor și a corpului. Se foloseau pigmenți din plante și minerale: șofran pentru haine, henna pentru mâini și picioare, pulberi pentru dinți, iar fata trebuia să știe să le prepare și să le aplice fără greșeală.
9. Maṇibhūmikākarma. Pardoseli și mozaicuri din pietre colorate. Casele bogate aveau podele cu modele din pietre și sticlă colorată, iar femeia trebuia să cunoască desenul, combinarea culorilor și fixarea pieselor.
10. Śayanaracanam. Aranjarea patului. Patul era centrul intimității și al odihnei, iar pregătirea lui, cu așternuturi curate, perne, parfumuri și flori, era privită ca o artă a ospitalității și a respectului.
11. Udakavādyam. Muzica pe vase cu apă. Vasele de metal sau de lut umplute cu apă la niveluri diferite dau note diferite când sunt lovite, iar fata învăța să acordeze și să cânte pe ele melodii întregi.
12. Udakāghātaḥ. Jocurile cu apă, stropitul. Era vorba de jocurile de la scăldat și de la sărbătorile de primăvară, unde stropitul cu apă colorată și parfumată avea reguli, rafinament și sensuri de curtare.
13. Citrāśca yogāḥ. Procedee uimitoare, trucuri și formule speciale. Comentatorii le descriu ca rețete care produc efecte neașteptate: a face o floare să-și schimbe culoarea, a păstra un fruct proaspăt luni întregi, a face un parfum să țină zile în șir.
14. Mālyagrathanavikalpāḥ. Împletirea ghirlandelor. Ghirlanda era ofrandă pentru zei, podoabă pentru oaspeți și semn de alegere a mirelui, iar fiecare împletitură avea un nume, o tehnică și un prilej anume.
15. Śekharakāpīḍayojanam. Confecționarea podoabelor pentru cap și a cununilor. Din flori, perle și fire de aur se făceau diademe și cununi pentru nuntă, sărbătoare sau dans, potrivite cu rangul și cu ocazia.
16. Nepathyaprayogāḥ. Costumația și gătitul pentru scenă. Fata trebuia să știe cm se îmbracă un personaj de teatru sau de dans, cm se machiază, ce culori poartă un zeu, un rege sau un demon.
17. Karṇapatrabhaṅgāḥ. Ornamente pentru urechi din fildeș, scoică sau frunze. Cerceii și podoabele de ureche erau sculptate în forme fine, iar meșteșugul lor cerea mână sigură și simț al proporției.
18. Gandhayuktiḥ. Prepararea parfumurilor. Din santal, aloe, camfor, mosc și flori se făceau uleiuri, pulberi și tămâie, după rețete precise, iar parfumul potrivit depindea de anotimp, de oră și de persoană.
19. Bhūṣaṇayojanam. Purtarea potrivită a bijuteriilor. Nu era de ajuns să ai bijuterii. Trebuia să știi ce se poartă dimineața și ce seara, ce se potrivește cu o anumită haină, ce este permis unei fecioare și ce unei soții.
20. Aindrajālāḥ. Iluzionismul, magia de spectacol. Numele vine de la „plasa lui Indra", iluzia cosmică, și desemna arta de a produce efecte care păreau miraculoase, pentru divertisment și pentru uimirea oaspeților.
21. Kaucumārāśca yogāḥ. Rețetele lui Kuchumara, adică preparate cosmetice și afrodisiace. Kuchumara este un autor legendar de tratate despre frumusețe și vitalitate, iar rețetele lui vizau pielea, părul, strălucirea ochilor și păstrarea tinereții.
22. Hastalāghavam. Iuțeala mâinilor, prestidigitația. Era arta de a face lucrurile să dispară și să apară, de a mânui obiectele cu dexteritate, utilă atât la spectacol, cât și în viața practică.
23. Vicitraśākayūṣabhakṣyavikārakriyā. Gătitul felurit al legumelor, supelor și mâncărurilor. Bucătăria era o știință a echilibrului dintre cele șase gusturi și dintre alimente și anotimpuri, legată direct de medicina ayurvedică.
24. Pānakarasarāgāsavayojanam. Prepararea băuturilor, siropurilor și licorilor fermentate. Fata trebuia să știe să facă băuturi răcoritoare din fructe, siropuri aromate și vinuri din flori sau orez, dozate pentru sănătate, nu pentru beție.
25. Sūcīvānakarmāṇi. Lucrul cu acul și țesutul. Era vorba de cusut, brodat și țesut la război, inclusiv broderia cu fir de aur, care putea dura luni pentru o singură piesă.
26. Sūtrakrīḍā. Jocuri cu fire, inclusiv păpuși pe sfoară. Teatrul de păpuși era o formă veche de povestire, iar mânuirea păpușilor pe sfori cerea îndemânare și simț dramatic.
27. Vīṇāḍamarukavādyāni. Cântatul la vina și la toba damaru. Vina este instrumentul zeiței Sarasvati, iar damaru este toba lui Shiva. Cele două instrumente aveau rang sacru și cereau ani de studiu.
28. Prahelikā. Ghicitorile. Ghicitoarea era un exercițiu de inteligență și un joc de societate, iar textele vechi conțin sute de ghicitori în versuri, cu dublu și triplu sens.
29. Pratimālā. Jocul de continuare a versurilor. Un jucător rostea un vers, iar următorul trebuia să continue cu un vers care începea cu ultima silabă a celui precedent, din memorie, fără oprire.
30. Durvācakayogāḥ. Fraze greu de pronunțat. Exercițiile de dicție antrenau limba și vorbirea clară, lucru esențial pentru recitarea sacră, unde o silabă greșită strica sensul.
31. Pustakavācanam. Lectura cărților cu voce tare. Cititul era public, în familie sau în adunare, iar cititorul trebuia să intoneze corect, să pună accentele la locul lor și să dea viață textului.
32. Nāṭakākhyāyikādarśanam. Cunoașterea pieselor de teatru și a povestirilor. Fata trebuia să cunoască repertoriul dramatic și epic al vremii, ca să poată participa la conversații culte și să înțeleagă aluziile.
33. Kāvyasamasyāpūraṇam. Completarea versurilor începute de altcineva. Cineva dădea un vers sau un sfert de strofă, iar fata trebuia să compună pe loc restul, respectând metrul, rima internă și sensul.
34. Paṭṭikāvetravānavikalpāḥ. Împletitul din trestie și nuiele. Coșuri, rogojini, paravane și scaune se făceau din împletituri fine, iar modelele aveau nume și tradiții regionale.
35. Takṣakarmāṇi. Lucrul la strung. Era vorba de prelucrarea lemnului și a fildeșului prin strunjire, pentru obiecte rotunde: cutii, mânere, piese de joc, bijuterii.
36. Takṣaṇam. Tâmplăria. Fata trebuia să înțeleagă cm se lucrează lemnul, cm se îmbină piesele și cm se face un obiect solid, de la o cutie la un pat.
37. Vāstuvidyā. Arhitectura. Vastu este știința vedică a construcției și a orientării spațiului, iar femeia trebuia să știe cm se așază o casă, un altar sau o grădină în raport cu punctele cardinale și cu energiile locului.
38. Rūpyaratnaparīkṣā. Verificarea argintului și a pietrelor prețioase. Era arta de a recunoaște puritatea metalului și autenticitatea pietrei după culoare, greutate, duritate și strălucire, ca să nu fii înșelat la cumpărare.
39. Dhātuvādaḥ. Metalurgia și alchimia. Includea topirea și purificarea metalelor, dar și rasa shastra, alchimia hindusă, care căuta transformarea metalelor și prepararea remediilor din minerale.
40. Maṇirāgākarajñānam. Colorarea pietrelor și cunoașterea minelor. Fata trebuia să știe de unde vin pietrele, ce calitate au cele din fiecare mină și cm se poate îmbunătăți culoarea unei pietre prin tratament.
41. Vṛkṣāyurvedayogāḥ. Îngrijirea și tratarea plantelor, grădinăritul. Vrikshayurveda este medicina plantelor: cm se plantează, cm se altoiesc, cm se tratează bolile pomilor și cm se obțin flori în afara sezonului.
42. Meṣakukkuṭalāvakayuddhavidhiḥ. Luptele de berbeci, cocoși și prepelițe. Erau distracția curților, cu reguli, pariuri și crescători specializați, iar femeia trebuia să le cunoască pentru a participa la viața socială.
43. Śukasārikāpralāpanam. Învățarea papagalilor și a graurilor să vorbească. Papagalul era mesager și martor, iar fata învăța să-l dreseze cu răbdare, repetând zilnic cuvintele și versurile dorite.
44. Utsādane saṃvāhane keśamardane ca kauśalam. Masajul, frecția și îngrijirea părului. Masajul cu uleiuri era un act de sănătate și de afecțiune, iar îngrijirea părului, cu uleiuri, pulberi și împletituri, era un ritual zilnic cu reguli precise.
45. Akṣaramuṣṭikākathanam. Vorbirea prin semne făcute cu degetele, cifruri. Fiecare poziție a degetelor însemna o literă, astfel încât două persoane puteau conversa în tăcere, în fața altora, fără să fie înțelese.
46. Mlecchitavikalpāḥ. Limbaje secrete, cuvinte schimbate. Se schimbau silabele, se inversau cuvintele sau se adăugau sunete după o regulă știută doar de inițiați, ca să nu fii înțeles de servitori sau de străini.
47. Deśabhāṣāvijñānam. Cunoașterea limbilor și dialectelor locale. India avea zeci de limbi, iar o femeie cultă trebuia să înțeleagă dialectele regiunii, pe lângă sanscrita textelor sacre și prakritul vorbit.
48. Puṣpaśakaṭikā. Împodobirea carelor cu flori. Carele de procesiune ale zeilor și carele de nuntă erau acoperite cu flori după modele tradiționale, iar arta aceasta se practică și astăzi la marile sărbători.
49. Nimittajñānam. Citirea semnelor prevestitoare. Zborul păsărilor, tresărirea pleoapei, visele, sunetele de dimineață erau considerate semne, iar femeia trebuia să le știe citi pentru a feri familia de rău.
50. Yantramātṛkā. Construirea de mecanisme și dispozitive. Era vorba de mici mașinării: fântâni cu jet, păsări mecanice, încuietori, jucării cu arc, dar și de yantre, diagramele geometrice sacre.
51. Dhāraṇamātṛkā. Tehnici de memorare. Tradiția vedică se transmitea oral, iar memoria era antrenată prin metode precise: asocieri, ritm, repetiție în ordine directă și inversă.
52. Sampāṭhyam. Recitarea în comun, repetarea după auz. Era capacitatea de a reține și reproduce exact un text auzit o singură dată, și de a recita împreună cu alții fără să ieși din ritm.
53. Mānasī kāvyakriyā. Compunerea de versuri în minte. Fata trebuia să poată compune o poezie întreagă fără să scrie, să o păstreze în minte și să o rostească la momentul potrivit.
54. Abhidhānakośaḥ. Cunoașterea dicționarelor și a sinonimelor. Lexicoanele sanscrite, precum Amarakosha, se învățau pe de rost, iar bogăția de sinonime era semnul omului cultivat.
55. Chandojñānam. Cunoașterea metricii. Metrica (chandas) este una dintre cele șase științe auxiliare ale Vedelor, iar fără ea nu se putea nici recita corect, nici compune poezie.
56. Kriyākalpaḥ. Arta compoziției literare, retorica. Era știința figurilor de stil, a construcției textului și a efectului asupra ascultătorului, adică poetica și retorica în sens larg.
57. Chalitakayogāḥ. Deghizarea și păcălirea. Fata trebuia să știe să-și schimbe înfățișarea, vocea și purtarea, lucru util la teatru, la jocuri și, la nevoie, pentru a scăpa dintr-o primejdie.
58. Vastragopanāni. Schimbarea aspectului hainelor, bumbacul făcut să pară mătase. Prin apretare, lustruire și vopsire, o haină modestă putea arăta ca una scumpă, iar o femeie sărăcită își putea păstra rangul în ochii lumii.
59. Dyūtaviśeṣaḥ. Jocurile de noroc. Erau cunoscute toate felurile de jocuri și regulile lor, nu pentru a juca pe bani, ci pentru a înțelege mecanismul și a nu fi păcălită, cm a fost regele Yudhishthira în Mahabharata.
60. Ākarṣakrīḍā. Jocurile cu zaruri. Zarurile apar deja în Rig Veda, în celebrul imn al jucătorului, iar cunoașterea lor era parte din cultura generală a vremii.
61. Bālakrīḍanakāni. Jocurile copiilor. Femeia trebuia să cunoască jocurile, cântecele și jucăriile potrivite fiecărei vârste, pentru că educația copiilor începea prin joc.
62. Vainayikī vidyā. Buna purtare și eticheta. Era știința comportamentului: cm te adresezi fiecăruia după rang, cm primești un oaspete, cm lauzi fără lingușire și cm refuzi fără jignire.
63. Vaijayikī vidyā. Știința victoriei, arta militară. Includea cunoașterea armelor, a strategiei și a organizării, iar epopeile arată regine care conduc oști și prințese care trag cu arcul.
64. Vyāyāmikī vidyā. Exercițiul fizic. Trupul trebuia antrenat prin yoga, gimnastică și exerciții de forță și suplețe, pentru sănătate, frumusețe și rezistență.
Ce spune lista despre femeia ideală a tradiției vedice.
La prima vedere, lista pare un amestec fără logică. Alături de cusut și gătit stau metalurgia, arhitectura, metrica și arta militară. În realitate, ea are o structură clară. Artele se pot grupa în câteva mari familii.
Prima familie este a frumuseții și a expresiei: muzica, dansul, pictura, poezia, recitarea, cunoașterea teatrului, metrica și retorica. Femeia trebuia să știe să creeze frumosul, nu doar să-l consume. Faptul că lista cere compunerea versurilor în minte și cunoașterea metricii arată că poezia era privită ca o disciplină serioasă, legată direct de recitarea Vedelor.
A doua familie este a gospodăriei și a corpului: hrana, băuturile, țesutul, parfumurile, masajul, îngrijirea părului, colorarea dinților și a pielii. Aici intră cunoașterea practică a vieții de zi cu zi, inclusiv rețetele cosmetice ale lui Kuchumara.
A treia familie este a minții: ghicitorile, jocurile de versuri, frazele greu de pronunțat, limbajele secrete, cifrurile cu degetele, tehnicile de memorare, dicționarele, dialectele. Tradiția vedică nu considera că intelectul este apanajul bărbatului. O femeie care nu putea raționa, memora și comunica în cod nu era considerată pe deplin educată.
A patra familie este a meșteșugului și a tehnicii: tâmplăria, strungul, împletitul, arhitectura, mecanismele, metalurgia, grădinăritul cu tratarea plantelor. Este partea care surprinde cel mai mult. Lista cere femeii să înțeleagă cm se construiesc lucrurile, nu doar cm se folosesc.
A cincea familie este a puterii și a trupului: arta militară, exercițiul fizic, luptele de animale. Femeia nu era gândită ca o ființă fără apărare.
A șasea familie este a cunoașterii omului și a lumii: citirea semnelor prevestitoare, deghizarea, păcălirea, eticheta, jocurile de noroc, jocurile copiilor. Femeia educată trebuia să înțeleagă oamenii, să le citească intențiile și să știe să se apere de manipulare, într-o lume de curți regale, intrigi și rivalități.
A șaptea familie este a valorii: verificarea argintului și a pietrelor, colorarea pietrelor, cunoașterea minelor. O femeie care știa să deosebească aurul adevărat de cel fals nu putea fi înșelată ușor.
Concluzie.
Cele 64 de arte nu descriu o femeie decorativă. Ele descriu o ființă completă: creativă, practică, inteligentă, pricepută la meșteșuguri, capabilă să se apere, să înțeleagă oamenii și să-și păstreze demnitatea în orice împrejurare. Lista este, în fond, un program de formare a omului întreg, adaptat la condiția feminină a vremii.
Precizare istorică.
Lista celor 64 de arte, în forma de mai sus, este atestată în K**a Sutra și în comentariile ei, texte care continuă tradiția vedică, dar nu fac parte din corpul propriu-zis al Vedelor. Rădăcinile multor arte sunt însă vedice: cântul, recitarea, metrica, ritualul, construcția altarelor, medicina. Alte liste de 64 de arte apar în tradiția shaiva și în cea vaishnava, unde artele sunt atribuite lui Krishna. Transliterarea și sensurile urmează textul sanscrit cu comentariul lui Yashodhara, așa cm apar în edițiile clasice. Câțiva termeni rămân discutați între traducători, în special cei de la pozițiile 13, 21, 45 și 60.
Anatol Basarab.
