Anatol Basarab

08/09/2026

08/09/2026

Frica ca instrument. Cum a fost citit greșit, în ambele direcții, un articol din The Guardian.

La începutul lui septembrie 2026, The Guardian a publicat o relatare de la o masă rotundă cu ușile închise, organizată în Marea Britanie de Conferința de Securitate de la München. Planificatori militari care lucrează cu NATO au spus un lucru simplu: dacă ar începe acum un război cu Rusia, Europa nu ar rezista unui conflict prelungit de uzură. Motivul invocat nu a fost doar inventarul de armament. A fost lipsa de rezistență a populației, fragilitatea politică internă și incertitudinea privind angajamentul american.

Textul a intrat imediat în două mașini de propagandă diferite. Fiecare a scos din el exact ce îi trebuia.

# # Ce s-a spus efectiv

Trei idei stau în articol.

Prima: capacitatea de a susține un război lung nu se măsoară în tancuri, ci în producție industrială continuă, în stocuri de muniție, în rotația personalului și în acceptul populației de a plăti costul ani la rând. Un război de uzură se pierde acasă înainte să se piardă pe front.

A doua: guvernele europene nu au pregătit electoratul. Un ministru britanic a recunoscut că explicarea publicului a conflictului hibrid a fost un eșec. Un diplomat a descris nivelul dezbaterii ca fiind de grădiniță. Concluzia practică este brutală în logica ei: politicienii trebuie să ceară simultan tăieri sociale și creșteri militare, adică exact combinația care pierde alegeri.

A treia: creșterea partidelor de dreapta și populiste în marile state europene pune sub semnul întrebării proiectul E5, un grup restrâns de coordonare a apărării, tocmai când Washingtonul se pregătește să își reducă rolul convențional în Europa.

# # Cum a mutat sensul

Retellingul rusesc a făcut trei substituții.

A transformat frica în constatare. Sursa spune că planificatorii se tem că Rusia ar putea câștiga teren în războiul hibrid. Versiunea propagandistică spune că Europa recunoaște că Rusia câștigă. Diferența dintre ipoteză și bilanț este ștearsă.

A transformat dreapta europeană în tabără prorusească. Sursele vorbesc despre partide de dreapta și populiste. Un partid antimigrație, eurosceptic sau antirăzboi nu este automat un instrument al Moscovei. Substituția funcționează pentru că este comodă: îi permite Kremlinului să revendice un capital electoral pe care nu îl controlează și le permite guvernelor europene să eticheteze opoziția internă drept agentură străină. Ambele tabere câștigă din aceeași confuzie.

A transformat un apel la înarmare într-un act de capitulare. Un text care spune „nu suntem pregătiți, publicul nu înțelege, americanii pleacă” nu este semnul unei prăbușiri. Este cerere de buget. Se scrie ca să obțină bani, coordonare și mobilizare. Asta nu îl face fals; îl face interesat.

Partea europeană a făcut operațiunea simetrică. A tratat o discuție internă despre vulnerabilități drept dovadă că amenințarea este iminentă și că orice contestare a cheltuielilor militare servește adversarului. Din același text, o tabără scoate „ei se prăbușesc”, cealaltă scoate „nu avem timp de discuții”.

# # Ce este real în ambele lecturi

Este real că Europa are o problemă de adâncime industrială. Producția de muniție de artilerie a rămas în urma promisiunilor asumate public în 2024 și 2025. Un război de uzură se poartă cu fabrici, nu cu declarații.

Este real că bugetele militare europene cresc. Aici propaganda rusească minte prin omisiune. Rezistența electoratului nu înseamnă oprirea creșterii; înseamnă cost politic pentru cei care o susțin. Cheltuiala crește, iar coeziunea politică scade. Cele două procese merg în paralel, nu se anulează.

Este real că retragerea parțială americană schimbă calculul. Nu pentru că Europa nu ar avea resurse economice; PIB-ul european depășește cu mult economia rusă. Ci pentru că resursa există fragmentat, în douăzeci și ceva de sisteme naționale de decizie, cu douăzeci și ceva de calendare electorale. Puterea nedecisă nu este putere.

Este real și că termenul „război hibrid” a devenit elastic până la inutilitate. Acoperă simultan sabotaj de infrastructură, incursiuni cu drone, atacuri cibernetice, finanțare de partide și, în multe formulări, orice nemulțumire internă a europenilor față de propriile guverne. Când o categorie explică totul, ea nu mai explică nimic. Iar aici stă riscul real de manipulare, indiferent cine o face: nemulțumirea față de prețul energiei sau față de migrație devine automat operațiune străină, iar dezbaterea internă se închide.

# # Ce nu spune nici o tabără

Că relatarea provine dintr-o discuție cu ușile închise, transmisă anonim, prin filtrul unui singur ziar. Nu este o poziție oficială a NATO. Titlurile de tip „NATO avertizează” sunt deja o deformare a agențiilor care au preluat știrea.

Că oamenii care avertizează asupra nepregătirii sunt aceiași care beneficiază direct de bugetele suplimentare. Asta nu îi face mincinoși. Îi face parte interesată. Un diagnostic corect poate veni de la cineva care câștigă din tratament.

Că nici Rusia nu iese dintr-un război de uzură intactă. O economie de război susținută ani la rând consumă forță de muncă, capital și piețe. Discursul despre epuizarea Europei ignoră aceeași aritmetică aplicată invers.

# # Concluzia

Faptele din articol sunt reale. Interpretarea lor este disputată de doi actori care au nevoie de aceeași frică, dar pentru scopuri opuse. Moscova o folosește ca să arate că adversarul se descompune. Capitalele europene o folosesc ca să obțină bani și disciplină internă.

Cine vrea să înțeleagă ce se întâmplă trebuie să separe trei lucruri: faptul verificabil, interesul celui care îl comunică și efectul pe care comunicarea îl produce. Textul din The Guardian nu demonstrează nici prăbușirea Europei, nici iminența unui atac rusesc. Demonstrează altceva, mai puțin spectaculos și mai important: un continent bogat, dar lent, care nu și-a rezolvat problema de a-și explica propriilor cetățeni pentru ce plătesc.
Anatol Basarab.

08/09/2026

08/09/2026

Cine plătește pentru deciziile Europei?

Întrebarea corectă nu este cine are dreptate. Este cine plătește. Orice politică se poate justifica retoric. Puține politici se pot justifica atunci când pui alături cele două coloane: cine decide și cine suportă consecința.
În Uniunea Europeană, aceste două coloane nu se mai suprapun. Aici este problema. Nu în ideologie. În structură.
Mecanismul
O decizie politică sănătoasă are un circuit închis. Cineva decide. Decizia produce un efect. Efectul se întoarce asupra celui care a decis, sub formă de vot, de demisie, de pierdere a funcției. Circuitul acesta nu este moralitate. Este inginerie. El face ca greșeala să fie costisitoare, deci rară.
Când circuitul se rupe, greșeala devine gratuită. Iar ce este gratuit se repetă. Nu din rea-credință. Din absența frânei.
Uniunea Europeană a construit un sistem în care circuitul este rupt exact în punctul cel mai important. Comisia decide. Cetățeanul plătește. Cetățeanul nu o alege și nu o poate înlătura.
Proba unu: sancțiunile
Al douăzecilea pachet de sancțiuni împotriva Rusiei a intrat în vigoare la 24 aprilie 2026, după un blocaj prelungit produs de veto-urile Ungariei și Slovaciei. Douăzeci de runde. Fiecare a fost prezentată ca instrumentul care schimbă calculul Moscovei. Războiul continuă.
Fiți atenți la ce afirm și la ce nu afirm. Nu spun că sancțiunile sunt inutile. Nu am cm să demonstrez asta, iar cine o afirmă categoric depășește ce se poate ști. Spun altceva, mai greu de contestat: nimeni nu a fost vreodată obligat să explice public de ce runda douăzeci va reuși acolo unde nouăsprezece nu au reușit.
Aceasta este semnătura unui sistem fără cost. Într-o companie, după al treilea plan care nu produce rezultatul anunțat, cineva răspunde. La Bruxelles, după al nouăsprezecelea, se pregătește al douăzecilea. Nu pentru că oamenii ar fi cinici. Pentru că nimic din arhitectură nu îi obligă să se oprească și să justifice.
Costul instrumentului este real și este localizat. Îl plătesc gospodăriile prin factură. Îl plătesc industriile energointensive prin competitivitate. Îl plătesc statele care aveau contracte și infrastructură construite pe altă premisă. Beneficiul este colectiv, difuz și incert. Costul este individual, concentrat și imediat. Nicio decizie nu ar trebui luată de douăzeci de ori în această configurație fără ca cineva să dea socoteală.
Proba doi: banii Ungariei
Aceasta este cea mai curată dovadă că regula se aplică politic. Se demonstrează cu un calendar, nu cu opinii.
Sub Orbán, aproximativ 18 miliarde de euro destinate Budapestei au fost înghețate pe motive de stat de drept, corupție și tratamentul chestiunilor LGBTQ. Ani la rând, reformele au fost declarate insuficiente. Ani la rând, cerințele Bruxellesului au părut imposibil de satisfăcut.
Apoi s-a schimbat guvernul. Magyar a preluat funcția la 9 mai 2026. La 29 mai, adică după douăzeci de zile, a fost anunțat acordul care deblochează 16,4 miliarde de euro: 10 miliarde din Mecanismul de Redresare, 4,2 miliarde din fondurile de coeziune și încă 2,2 miliarde dintr-o tranșă separată.
Trebuie spus imediat ce nu s-a întâmplat, altfel argumentul devine fals. Banii nu au fost dați pe încredere. Acordul a fost condiționat de 27 de jaloane majore și de peste o sută de jaloane obișnuite, cu termen la finalul lui august 2026. Parlamentul maghiar a modificat peste o sută de legi în cursul verii, majoritatea privind justiția și lupta anticorupție. Ungaria s-a angajat să adere la Parchetul European, să întărească Autoritatea de Integritate, să schimbe regulile achizițiilor publice și să elimine treptat trusturile de interes public. Reformele sunt reale, iar un guvern care voia să le facă le-a făcut.
Tocmai de aceea calendarul este devastator. Trei ani, cerințele au fost declarate neîndeplinite. Trei săptămâni, și s-a găsit arhitectura care le face îndeplinibile. O vară, și s-au votat peste o sută de legi. Nu contest că reformele erau necesare. Întreb altceva: de ce arhitectura aceasta nu a existat mai devreme și cine a plătit anii în care nu a existat.
Cel mai bun rezumat nu îmi aparține. Îi aparține câștigătorului. Magyar a declarat că trei săptămâni au fost de ajuns pentru ceea ce Orbán nu reușise în trei ani. El o spune ca victorie personală. Citită structural, este o acuzație la adresa ambelor părți: fondurile europene au funcționat ca instrument politic, iar cetățeanul maghiar a plătit factura anilor de blocaj, indiferent cine purta vina pentru el.
Proba trei: solidaritatea selectivă
Un sistem se cunoaște după cine este apărat și cine nu.
Spania a închis la 30 martie 2026 spațiul aerian pentru avioanele americane implicate în războiul cu Iranul, după ce refuzase accesul la bazele de la Rota și Morón. A urmat consecința. Un e-mail intern al Pentagonului, relatat de Reuters, enumera opțiuni de pedepsire a aliaților NATO care nu au sprijinit operațiunea, inclusiv suspendarea Spaniei din alianță.
Un stat membru amenințat cu suspendarea dintr-un bloc militar. Reacția instituțională europeană nu a avut nici pe departe intensitatea campaniilor duse ani de zile împotriva Budapestei.
Cazul german este și mai limpede. La 27 aprilie 2026, Merz a criticat public intrarea Statelor Unite în războiul cu Iranul fără strategie, spunând că problema nu este intrarea, ci ieșirea, cu Afganistanul și Irakul ca precedente. Trump a replicat că Merz nu știe despre ce vorbește, apoi a anunțat că analizează reducerea trupelor. La finalul acelei săptămâni, secretarul apărării Hegseth a ordonat retragerea a circa 5.000 de militari americani pe parcursul următoarelor douăsprezece luni.
Cancelarul celei mai mari economii europene a spus un adevăr banal despre absența unui plan de ieșire. A pierdut trupe în cinci zile. Aceasta este mărimea reală a autonomiei europene. Nu discursurile despre suveranitate strategică.
Cine a plătit? Germania, ca securitate. Cine a decis? Un om care a vorbit liber, fără să calculeze consecința. Cine l-a apărat? Nimeni, la nivelul la care ar fi contat.
Proba patru: obiectivul declarat
La Conferința de Securitate de la München, vineri 13 februarie 2026, în sesiunea de întrebări moderată de Wolfgang Ischinger, Merz a spus că este dispus la discuții dacă ele au sens, dar că Rusia nu este încă dispusă să discute serios. A adăugat apoi propoziția care contează: războiul se va încheia abia când Rusia va fi cel puțin epuizată economic, posibil și militar. A precizat că momentul se apropie, dar nu a fost atins.
Într-un interviu din aceeași perioadă a formulat obiectivul european direct: statul rus să nu mai poată duce războiul militar și să nu îl mai poată finanța economic.
Reproduc exact, pentru că exactitatea este singura armă aici. Merz nu a cerut colapsul Rusiei și nu a refuzat dialogul. A făcut o predicție despre condiția în care războiul se termină și a formulat un obiectiv de politică. Cine îl citează altfel îi face un serviciu, pentru că îi oferă o eroare ușor de demontat.
Rămân la fond, care este suficient de greu. Epuizarea economică a unui stat nuclear, asumată ca obiectiv de politică europeană, presupune trei răspunsuri: cât durează, cât costă, ce se întâmplă dacă nu este atinsă. Niciunul nu a fost dat cetățenilor europeni. Nu pentru că ar fi imposibil de dat. Pentru că nimeni nu este obligat să le dea.
Contraargumentul, tratat cinstit
Se spune adesea că nu există mecanism de înlăturare a Comisiei. Este fals și nu am nevoie de neadevăr ca să susțin teza.
Mecanismul există și a fost folosit. În 2025, Comisia von der Leyen a înfruntat trei moțiuni de cenzură în trei luni. La 10 iulie, moțiunea a fost respinsă cu 360 de voturi contra, 175 pentru și 18 abțineri, prima de acest fel din ultimul deceniu. La 9 octombrie, două moțiuni depuse simultan de dreapta și de stânga au căzut și ele: 179 pentru și 378 contra, respectiv 133 pentru și 383 contra.
Priviți cifrele, nu retorica. Declanșarea unei moțiuni cere 72 de europarlamentari. Adoptarea cere două treimi din voturile exprimate. Declanșarea este ieftină, înlăturarea este practic imposibilă. Iar motivul nu este aritmetic, ci structural: majoritatea care ar trebui să demită Comisia este exact majoritatea care a numit-o. Popularii, socialiștii și liberalii nu se pot vota împotriva propriei creații.
Deci nu răspunderea lipsește din tratate. Lipsește separarea dintre cel care numește și cel care judecă. Un tribunal format din rudele inculpatului respectă forma și anulează fondul. Aceasta este arhitectura, iar ea nu produce prudență în cel care decide.
Cine plătește, concret
Nu abstracțiuni. Persoane.
Plătește gospodăria care a văzut factura crescând și căreia i s-a explicat că acesta este prețul valorilor. Plătește muncitorul din industria care s-a mutat unde energia este mai ieftină. Plătește contribuabilul maghiar care a pierdut ani de fonduri pe un criteriu ce s-a dovedit rezolvabil în trei săptămâni, odată ce voința politică a existat de ambele părți. Plătește soldatul care apără un spațiu golit de trupe după o ceartă de cinci zile. Plătește ucraineanul care moare într-un război descris ca proces de epuizare.
Cine nu plătește: nimeni dintre cei care au decis. Nu și-au pierdut funcțiile. Nu au fost sancționați. Nu au fost obligați să explice.
Aceasta nu este o teorie a conspirației. Nu presupune rea-voință, coordonare ascunsă sau plan secret. Presupune doar o arhitectură în care greșeala nu costă. Ceea ce nu costă se repetă. Ceea ce se repetă devine politică.
Ce urmează
Fico a amenințat, la finalul lunii martie 2026, că blochează pachetul douăzeci dacă interesele Slovaciei sunt tratate ca secundare, în disputa privind tranzitul prin Drujba. Este o presiune reală, exercitată din interior, prin veto, adică exact instrumentul pe care Bruxellesul vrea de ani buni să îl elimine. Faptul că singurul canal de răspundere care funcționează este șantajul unui stat mic spune totul despre celelalte canale.
Următoarele alegeri europene sunt în 2029. Dacă formațiunile suveraniste obțin o minoritate de blocaj, întrebarea despre răspundere va fi pusă din interiorul instituțiilor, nu din marginea lor. Aceasta este o ipoteză, nu o profeție, și o marchez ca atare.
Un sistem în care cel care decide nu plătește niciodată nu cade dintr-un discurs. Cade atunci când costul devine simultan vizibil pentru destui oameni. Până atunci funcționează exact așa cm a fost proiectat. Nu prost. Doar fără frână.
Note de verificare
Toate faptele din text sunt verificabile la data redactării, septembrie 2026.
Pachetul 20 de sancțiuni: intrat în vigoare la 24 aprilie 2026, după blocaje produse de Ungaria și Slovacia.
Fondurile Ungariei: circa 18 miliarde de euro înghețate în 2025; acord anunțat la 29 mai 2026 pentru 16,4 miliarde, compus din 10 miliarde Mecanismul de Redresare, 4,2 miliarde coeziune și 2,2 miliarde tranșă suplimentară; Magyar a preluat funcția la 9 mai 2026; condiționare prin 27 de jaloane majore și peste 100 de jaloane, cu termen la 31 august 2026.
Spania: spațiu aerian închis la 30 martie 2026 pentru avioane americane implicate în războiul cu Iranul; e-mail intern al Pentagonului relatat de Reuters, cu opțiunea suspendării Spaniei din NATO.
Germania: declarația lui Merz din 27 aprilie 2026; ordinul secretarului apărării Hegseth de retragere a circa 5.000 de militari, la finalul aceleiași săptămâni.
Citatul de la München: 13 februarie 2026, în sesiunea de întrebări moderată de Wolfgang Ischinger. Formularea originală, în engleză, este că războiul se va încheia abia când Rusia va fi „cel puțin epuizată economic, posibil și militar”. Obiectivul privind incapacitatea statului rus de a duce și finanța războiul provine dintr-un interviu separat, pentru NBR și Rheinpfalz.
Moțiunile de cenzură: 10 iulie 2025, respinsă cu 360 contra, 175 pentru, 18 abțineri; 9 octombrie 2025, două moțiuni respinse cu 378 contra și 383 contra. Prag de declanșare: 72 de europarlamentari. Prag de adoptare: două treimi din voturile exprimate.
Slovacia: amenințarea lui Fico privind pachetul 20, formulată la finalul lunii martie 2026, în disputa privind tranzitul de petrol prin conducta Drujba.
Anatol Basarab.

08/09/2026

Raport privat despre rețelele de abuz asupra minorelor din Marea Britanie. Ancheta din Nürnberg readuce tema în Bundestag.

Londra, Nürnberg.
Un raport de 219 pagini privind exploatarea sexuală organizată a fetelor minore din Marea Britanie a redeschis una dintre cele mai tensionate dezbateri publice din Europa. Documentul, intitulat *The R**e Gang Inquiry Report*, a fost publicat pe 16 iunie 2026 și acuză poliția, consiliile locale, serviciile sociale și agențiile guvernamentale că au permis ani la rând continuarea abuzurilor.

Ancheta nu este guvernamentală. Este o investigație privată, organizată de Restore Britain, formațiunea deputatului Rupert Lowe, și finanțată prin donații publice, cu peste 20.000 de contribuitori și peste 600.000 de lire strânse. Coordonarea i-a revenit lui Sammy Woodhouse, ea însăși victimă a unei astfel de rețele, devenită activistă. Documentul nu a avut puteri legale de a obliga martorii sau instituțiile să prezinte probe și se sprijină pe mărturii, dosare de instanță, anchete anterioare și audieri organizate de partid.

# # Ce susține raportul

Investigația descrie un tipar repetat în toată țara. Fetele erau abordate prietenos, primeau alcool, droguri și țigări, apoi erau preluate de la porțile școlilor, din centrele de plasament sau de pe stradă. Rețelele le transportau între localități, le furnizau substanțe, înregistrau abuzurile pentru șantaj și le pasau între mai mulți bărbați adulți.

Raportul plasează activitatea acestor rețele în cel puțin 149 de districte administrative, aproape 40 la sută din totalul lor, și susține că fenomenul datează încă din anii 1950. Autorii afirmă că majoritatea agresorilor erau bărbați musulmani, preponderent de origine pakistaneză.

Documentul mai descrie și mecanismul instituțional care ar fi permis continuarea abuzurilor. Multe victime au fost catalogate drept problematice sau promiscue și tratate ca și cm ar fi făcut o alegere de viață, în loc să fie recunoscute ca victime ale unor infracțiuni grave. Teza centrală a raportului este că frica de acuzația de rasism a blocat intervenția autorităților.

# # Cifra contestată

Numărul care a dominat titlurile este de 250.000 de victime. Acesta nu este însă un calcul propriu al anchetei.

Estimarea provine dintr-o declarație din 2019 a lordului Pearson of Rannoch, care a extrapolat la nivel național concluziile raportului Jay din 2014. Acea anchetă oficială stabilise că aproximativ 1.400 de copii fuseseră abuzați în Rotherham între 1997 și 2013.

Organizația britanică de verificare a faptelor Full Fact a analizat cifra și a concluzionat că nu este calculată fiabil. Ea presupune că ratele de victimizare din câteva orașe puternic afectate pot fi aplicate întregii țări și se bazează parțial pe date privind exploatarea sexuală a copiilor în general, nu pe cele privind rețelele organizate.

Raportul însuși recunoaște că nu este vorba de o numărătoare precisă, că o astfel de numărătoare nu există pentru că statul britanic nu a înregistrat-o și că cifra trebuie privită ca estimare. Prezentatorul Piers Morgan a numit-o puternic exagerată.

# # Acoperirea mediatică

Analiza acoperirii arată un dezechilibru clar. Subiectul a fost preluat masiv de publicațiile de dreapta și foarte puțin de cele de centru și de stânga, iar multe redacții au scris despre el abia la câteva zile după publicare. Sky News a tratat subiectul prin prisma deciziei Agenției Naționale a Crimei de a redeschide anumite cazuri, menționând raportul lui Lowe abia spre finalul articolului.

Afirmația, foarte răspândită pe rețelele sociale, că presa germană ar fi tăcut complet nu se confirmă în forma ei absolută. Berliner Zeitung a relatat despre document, notând că Lowe, fost membru Reform UK, a redeschis o dezbatere sensibilă despre exploatarea sexuală organizată și eșecul statului, și că marile publicații britanice preluaseră inițial subiectul doar sporadic.

# # Ancheta din Nürnberg

În Germania, poliția din Franconia Mijlocie investighează un caz cu tipar similar. Cel puțin zece suspecți din Siria, Pakistan și Africa de Nord, majoritatea din mediul traficului de droguri din zona Pieței Nelson Mandela, sunt acuzați că au exploatat sexual în mod sistematic fete minore. Metoda descrisă de anchetatori: mai întâi atenție și cadouri, haine și cosmetice, apoi dependența de droguri tari precum crystal m**h, iar în final drogurile erau furnizate în schimbul actelor sexuale. Cea mai tânără victimă cunoscută avea 13 ani.

Poliția a înființat o comisie de anchetă numită Kajal. În mai, purtătorul de cuvânt Andreas Gramlich a precizat că faptele s-au petrecut în mare parte în locuințe private, că unele victime au mers acolo aparent de bunăvoie și că nu se poate identifica încă o structură organizată de partea făptașilor.

Ancheta a avansat de atunci. Până în vară, zece suspecți se aflau în arest preventiv. Printre acuzații figurează violul unei fete de 15 ani de către un sirian de 21 de ani și administrarea de substanțe de către un alt suspect, în vârstă de 40 de ani.

# # Dezbaterea politică

AfD a adus tema în Bundestag și a cerut comisii speciale la nivel federal, precum și înregistrarea sistematică a cazurilor, incluzând numărul autorilor și victimelor, cetățeniile, locurile, perioadele și metodele de racolare.

Bernd Baumann, prim-secretar parlamentar al grupului AfD, a declarat public că autoritățile britanice au privit în altă parte decenii întregi de frica etichetei de rasism și că statul și-a sacrificat proprii copii în numele corectitudinii politice. El a invocat direct cazul Nürnberg ca semn că aceleași mecanisme apar în Germania.

Celelalte grupuri parlamentare au respins demersul. Deputatul creștin democrat Frederik Bouffier a acuzat AfD că folosește subiectul în scop politic, adăugând că infracțiunile nu trebuie minimalizate, dar nici supradramatizate.

În Bavaria, grupul AfD din Landtag a cerut o comisie specială la nivel regional și a comparat cazul Nürnberg cu Rotherham.

Datele oficiale publicate ca răspuns la o interpelare parlamentară a AfD arată că Germania a înregistrat 751 de violuri în grup în 2025, majoritatea suspecților fiind străini.
Anatol Basarab.