Psiholog Lucia Șireanu

20/08/2026

🧠 De ce are nevoie, de fapt, sistemul nostru nervos?

Sistemul nervos nu caută perfecțiune și nici control asupra tuturor lucrurilor. El caută, înainte de toate, siguranță și predictibilitate suficientă pentru a se putea relaxa.

Are nevoie de consecvență, odihnă, limite sănătoase și relații în care nu trebuie să fim permanent în alertă, să anticipăm reacțiile celuilalt sau să ne ignorăm propriile nevoi pentru a păstra pacea.

Când trăim mult timp în tensiune, corpul poate rămâne într-o stare crescută de vigilență. De aceea, uneori, vindecarea nu înseamnă „să devenim mai puternici”, ci să construim contexte în care nu mai este nevoie să fim puternici tot timpul.

🤍 Uneori, liniștea începe atunci când încetăm să ne abandonăm pe noi pentru a menține echilibrul în jurul nostru.
Centrul de Dezvoltare Emoțională Ra Of Mind

19/08/2026

🧠 DOPAMINĂ • OXITOCINĂ • SEROTONINĂ • ENDORFINE
Patru mesageri chimici importanți pentru starea noastră de bine, fiecare cu un rol diferit în felul în care simțim motivația, apropierea, echilibrul și plăcerea.

Uneori căutăm rapid aceste senzații în telefon, social media sau stimulare continuă. Dar organismul nostru răspunde și la experiențe simple, reale, trăite fără ecrane. 🤍

🟢 DOPAMINA - motivație, recompensă și inițiativă
Dopamina este implicată în motivație, învățare, atenție și în anticiparea recompensei. Ne ajută să începem o activitate și să simțim satisfacția progresului.

O putem susține prin obiective mici și realizabile: să ne facem patul, să terminăm o sarcină, să citim, să ne concentrăm asupra unei activități sau să ne organizăm ziua.
✨ Mesajul ei: „Pot să încep. Pot să continui. Am reușit.”

💜 OXITOCINA - conexiune, apropiere și încredere
Oxitocina este asociată cu legăturile sociale, atașamentul și apropierea interpersonală. Contactul afectuos și interacțiunile pozitive pot favoriza eliberarea ei.

O îmbrățișare, un gest de ajutor, un compliment sincer, contactul vizual, timpul petrecut cu cineva drag sau mângâierea unui animal ne readuc în relație cu ceilalți.
✨ Mesajul ei: „Sunt conectat(ă). Pot oferi și primi apropiere.”

🔵 SEROTONINA - reglarea dispoziției și echilibrul interior
Serotonina participă la numeroase procese ale organismului și are un rol important în reglarea dispoziției, somnului și apetitului.

Mișcarea, timpul petrecut în natură și expunerea adecvată la lumina zilei pot susține starea generală de bine. Campingul, grădinăritul, mersul la mare/ocean, înotul sau plimbările prin pădure ne oferă și ocazia de a încetini ritmul și de a reveni în prezent.
✨ Mesajul ei: „Încetinesc. Respir. Mă reconectez cu mine și cu lumea din jur.”

🧡 ENDORFINELE - plăcere și diminuarea percepției durerii
Endorfinele sunt substanțe produse de organism, implicate în modularea durerii și în senzațiile de plăcere și stare de bine.

Activitatea fizică este una dintre modalitățile prin care putem favoriza eliberarea lor: alergare, dans, sport, exerciții, stretching, arte marțiale sau alte forme de mișcare care ni se potrivesc.
✨ Mesajul lor: „Îmi pun corpul în mișcare și îi permit să-și folosească propriile resurse.”

🌿 Nu avem nevoie să „optimizăm” permanent chimia creierului și nici o singură activitate nu ne garantează o anumită stare. Dar putem construi, zi după zi, contexte care susțin mișcarea, conexiunea, sensul, odihna și prezența.

Poate că întrebarea pentru astăzi este simplă:
Ce pot face pentru mine, fără ecran, chiar acum?
Centrul de Dezvoltare Emoțională Ra Of Mind

Ps. Lucia Șireanu

16/08/2026

Uneori, cele mai frumoase momente nu au nevoie de planuri complicate. 🤍

Au nevoie doar de timp petrecut împreună, de râsete, și de bucuria de a ne juca din nou, indiferent de vârstă. ⛳️😄

Astăzi a fost despre golf, voie bună și amintiri pe care le luăm cu noi acasă. Pentru că, până la urmă, copilăria lor se construiește și din astfel de zile simple, în care am fost cu adevărat împreună.

„Copiii nu își vor aminti fiecare zi, dar își vor aminti cm s-au simțit alături de noi.” 🤍

Centrul de Dezvoltare Emoțională Ra Of Mind

14/08/2026

Un drum care continuă și un nou capitol profesional.

Sunt momente în parcursul nostru profesional nu marchează neapărat o schimbare de direcție, ci o continuare firească a unui drum construit în timp. Pentru mine, acesta este unul dintre ele.

Înainte de a vorbi despre acest nou capitol, îmi doresc să spun un lucru important: rămân în continuare alături de colega mea,Psihoterapeut Florentina Anghel, cu care, în anul 2019, am pornit la drum prin proiectul nostru comun, Centrul de Dezvoltare Emoțională Ra Of Mind.

Ra of Mind înseamnă pentru mine mult mai mult decât un proiect profesional. Înseamnă ani de muncă, formare și experiență împărtășită. Înseamnă oameni care ne-au trecut pragul și ne-au încredințat fragmente importante din viețile lor, copii, adolescenți, adulți, cupluri și familii. Înseamnă locul pe care l-am plămădit și crescut și în care am crescut profesional și uman.

Centrul de Dezvoltare Emoțională Ra Of Mind rămâne proiectul pe care îl continuăm împreună, cu aceeași responsabilitate și implicare.

Astfel, în paralel, începe pentru mine un nou capitol profesional: Șireanu Lucia, Cabinet Individual de Psihologie, înregistrat la Colegiul Psihologilor din România.

Cabinetul își desfășoară activitatea în două specialități de competență:

🧠 PSIHOLOGIE CLINICĂ

În cadrul psihologiei clinice, activitatea mea este orientată către evaluarea și înțelegerea funcționării psihologice, emoționale și comportamentale a persoanei.
În funcție de situație și de obiectivul evaluării, pot fi explorate aspecte care țin de starea emoțională, comportament, personalitate, mecanisme de adaptare, resurse personale, precum și dificultățile cu care persoana se confruntă într-o anumită etapă a vieții.

Pentru mine însă, psihologia clinică înseamnă mai mult decât aplicarea unor instrumente, obținerea unor scoruri sau formularea unor concluzii. Înseamnă să înțeleg omul din spatele simptomului, povestea sa, contextul în care trăiește, experiențele care l-au format, vulnerabilitățile sale, dar și resursele pe care se poate sprijini pentru a merge mai departe.

⚖️ PSIHOLOGIE APLICATĂ ÎN DOMENIUL SECURITĂȚII NAȚIONALE

Această specialitate reprezintă o altă dimensiune a profesiei mele și presupune, în limitele competențelor profesionale deținute și ale cadrului aplicabil, evaluarea psihologică în raport cu cerințele specifice anumitor activități și responsabilități profesionale din domeniu.

În cadrul evaluării pot fi analizate, în funcție de scopul acesteia, aspecte precum atenția și capacitatea de concentrare, echilibrul emoțional, autocontrolul, toleranța la stres, capacitatea de luare a deciziilor, responsabilitatea, adaptarea la situații solicitante și anumite caracteristici de personalitate relevante pentru activitatea evaluată.
Scopul este acela de a analiza, prin metode și instrumente psihologice specifice, compatibilitatea dintre particularitățile psihologice ale persoanei și cerințele activității pentru care aceasta este evaluată.

Sunt două specialități distincte, cu obiective și contexte diferite, dar care, pentru mine, pornesc de la aceeași fundație: responsabilitatea față de om, rigoarea profesională, obiectivitatea, confidențialitatea și respectul pentru profesia de psiholog.

Evoluția nu înseamnă să lăsăm în urmă ceea ce am fost, ci să integrăm fiecare experiență în ceea ce devenim.

Iar eu aleg să merg mai departe păstrând aproape oamenii, experiențele și valorile care au dat sens acestui drum, lăsând în același timp loc pentru noi începuturi, noi responsabilități și noi forme de a-mi exercita profesia. 🤍

Psiholog Lucia Șireanu.

13/08/2026

Cum creștem stima de sine a unui copil și cm îi păstrăm încrederea în sine în adolescență?

Un copil nu învață să creadă în el doar pentru că îi spunem: „Ești cel mai bun!”, „Ești deștept!”, „Poți orice!”.

Stima de sine sănătoasă se construiește mult mai profund: din felul în care copilul se simte văzut, ascultat, respectat, acceptat și iubit chiar și atunci când greșește.

Iar adolescența este una dintre perioadele în care această fundație este pusă cel mai serios la încercare.

Adolescentul începe să se întrebe:

„Cine sunt eu?”
„Ce valoare am?”
„Sunt suficient de bun?”
„Cum mă văd ceilalți?”
„Unde este locul meu?”

Corpul se schimbă, comparația cu ceilalți devine mai puternică, prieteniile și apartenența la grup capătă o importanță enormă, iar acceptarea și respingerea pot fi trăite cu o intensitate pe care noi, adulții, o subestimăm uneori.

De aceea, unul dintre cele mai importante lucruri pe care le putem face ca părinți este să separăm valoarea copilului de performanțele lui.

O notă mică înseamnă că ceva nu a mers bine la un test, nu că el este mai puțin valoros.
O greșeală înseamnă că a făcut o alegere nepotrivită, nu că este „rău”.

Faptul că altcineva este mai bun într-un anumit domeniu nu înseamnă că el valorează mai puțin.

Stima de sine sănătoasă nu înseamnă să crești un copil convins că este mai bun decât ceilalți. Înseamnă să crești un copil care nu are nevoie să fie mai bun decât ceilalți pentru a se simți valoros.

‼️Atenție la glume, ironii și „doar te tachinam”.

Există un aspect extrem de important, mai ales în adolescență: glumele și ironiile făcute pe seama adolescentului nu sunt o metodă constructivă de educație.

„Ce-ai mai pus pe tine!”
“Vai, ce te-ai îngrășat!”
„Cu părul ăsta unde pleci?”
„Vai, ce sensibil ești!”
„Tu oricum ești mai împiedicat…”
„Ia uite, s-a îndrăgostit!”
„Glumeam, nu mai fi așa sensibil!”

Pentru adult poate fi o glumă de câteva secunde. Pentru adolescent, mai ales atunci când atinge corpul, greutatea, aspectul fizic, inteligența, timiditatea, relațiile, prietenii sau o nesiguranță deja existentă, poate deveni o propoziție pe care o va purta în minte ani întregi.

Umorul este minunat într-o familie atunci când râdem împreună, nu când unul dintre noi devine obiectul râsului.

Iar dacă adolescentul spune că o glumă l-a rănit, nu este momentul să-i demonstrăm că „nu știe de glumă” sau că este „prea sensibil”.

Putem spune:

„Nu mi-am dat seama că te-a rănit. Îmi pare rău. Nu voi mai glumi despre asta.”

În felul acesta îl învățăm ceva esențial: emoțiile și limitele lui merită respectate.

Încrederea se construiește și lăsând copilul să poată

Încrederea în sine se formează și atunci când îi permitem copilului să facă singur lucruri potrivite vârstei lui.

Să aleagă.
Să încerce.
Să greșească.
Să suporte mici frustrări.
Să caute soluții.
Să descopere că poate.

Uneori, din iubire, părintele intervine prea repede: rezolvă, protejează, explică, negociază, elimină orice obstacol.

Dar mesajul involuntar poate deveni:

„Nu cred că te poți descurca fără mine.”

În schimb, adolescentul are nevoie să simtă:

„Sunt aici dacă ai nevoie de mine, dar am încredere că poți încerca și singur.”

Corectăm comportamentul, nu atacăm identitatea

Există o diferență uriașă între:

„Ești leneș.”

și

„Observ că în ultima perioadă îți este greu să te mobilizezi. Hai să vedem ce se întâmplă.”

Între:

„M-ai dezamăgit.”

și

„Nu sunt de acord cu ceea ce ai făcut și trebuie să discutăm despre asta.”

Copiii și adolescenții au nevoie de limite, reguli și consecințe. Dar limita sănătoasă nu presupune umilire, comparație, ridiculizare sau retragerea iubirii.

Copilul trebuie să poată înțelege:

„Am făcut ceva greșit” fără să ajungă la concluzia „este ceva greșit cu mine”.

Să-i ascultăm fără să transformăm fiecare conversație într-o lecție. Uneori adolescentul nu ne spune ceva pentru că are nevoie imediat de o soluție. Ne spune pentru că are nevoie să știe că există un loc în care poate veni cu rușinea, frica, eșecul, furia sau confuzia lui fără să fie imediat judecat, corectat sau interogat.

Uneori este suficient să întrebăm:

„Vrei să te ascult sau vrei să găsim împreună o soluție?”

Este o întrebare simplă, dar transmite un mesaj uriaș:

„Vocea ta contează. Ceea ce simți contează.”

Dar pentru a avea grijă de copil, părintele trebuie să aibă grijă și de sine

Există însă o parte despre care vorbim mult prea puțin atunci când discutăm despre parenting:
starea emoțională a părintelui.

Relația părinte–copil este, prin natura ei, o relație inevitabil inegală.

Copilul nu este responsabil să ne umple rezervoarele emoționale, să ne liniștească, să ne confirme valoarea sau să ne repare rănile.

‼️Copilul primește, iar părintele oferă.

Oferă siguranță.
Oferă structură.
Oferă răbdare.
Oferă reglare emoțională.
Oferă limite.
Oferă disponibilitate.

‼️Dar pentru a putea oferi toate acestea, părintele trebuie să aibă de unde.

‼️Un adult epuizat, copleșit, permanent tensionat sau lipsit de sprijin va avea inevitabil mai puțină disponibilitate emoțională. Răbdarea scade, reacțiile devin mai rapide, conflictele se amplifică, iar uneori copilul ajunge fără intenție să primească tensiunea pe care adultul nu mai are unde să o ducă.

‼️De aceea, îngrijirea de sine a părintelui nu este egoism. Este parte din responsabilitatea parentală.

Somnul, timpul personal, relațiile cu alți adulți, cuplul, prietenii, familia extinsă, posibilitatea de a cere ajutor și, atunci când este nevoie, sprijinul psihologic sunt resurse care îl ajută pe părinte să rămână adultul relației.

Copilul nu are nevoie de un părinte perfect.

Are nevoie de un părinte suficient de echilibrat încât să nu-i ceară copilului să poarte ceea ce adultul nu mai poate duce singur.

Și, poate, cea mai grea lecție: copilul nostru nu ne aparține. Pe măsură ce crește, adolescentul poate avea alte gusturi, alte pasiuni, alt ritm, alte opinii și alte vise.

Poate să nu aleagă întotdeauna ceea ce am fi ales noi.

Rolul nostru nu este să-i scriem identitatea, ci să-i oferim suficientă siguranță încât să aibă curajul să o descopere singur.

Pentru că într-o zi copilul nostru va ieși în lume fără noi lângă el.

Și atunci nu va conta doar cât de bine l-am protejat.

Va conta ce voce am lăsat în interiorul lui.

O voce care spune:

„Trebuie să fiu perfect ca să merit iubire.”
„Trebuie să îi mulțumesc pe ceilalți ca să fiu acceptat.”
„Probabil sunt prea sensibil.”
„Dacă greșesc, înseamnă că nu sunt suficient de bun.”

Sau o voce care spune:

„Am valoare chiar și atunci când greșesc. Emoțiile mele contează. Limitele mele merită respectate. Pot să învăț. Pot să cer ajutor. Pot să mă ridic. Pot să spun nu. Pot să am încredere în mine.”

Aceasta este, poate, una dintre cele mai importante moșteniri psihologice pe care le putem lăsa copiilor noștri:

nu o viață fără greșeli, respingeri sau eșecuri, ci un loc sigur în interiorul lor în care să se poată întoarce atunci când viața devine grea.

Iar acel loc începe să se construiască acasă. 🤍
Centrul de Dezvoltare Emoțională Ra Of Mind

09/08/2026

Sunt locuri în care nu ajungi pentru prima dată, chiar dacă nu ai mai fost niciodată acolo.

Zilele acestea am avut ocazia să ajung în locurile natale ale bunicilor mei, la Chișinău. Am pășit pe pământul pe care au pășit ei, am privit locurile care le-au fost cândva „acasă” și, pentru câteva clipe, am avut sentimentul straniu și frumos că timpul nu mai desparte atât de clar generațiile.

Am privit locurile în care au crescut, pământul pe care au pășit, lumea în care au fost cândva copii și tineri. Și am simțit ceva greu de pus în cuvinte: nu recunoșteam acele locuri din propriile mele amintiri și, totuși, ceva din mine părea că le recunoaște. Ca și cm există în noi o memorie mai veche decât noi.

Poate că asta sunt, de fapt, rădăcinile.

Nu doar nume într-un arbore genealogic, fotografii vechi sau povești pe care le auzeam în copilărie. Rădăcinile sunt tot ceea ce oamenii de dinaintea noastră au trăit și au lăsat, uneori fără să știe, în cei care au venit după ei.

Purtăm în noi câte ceva din felul lor de a iubi, din puterea lor de a merge mai departe, din fricile pe care poate nu au știut să le numească, din dorurile pe care le-au dus în tăcere, din sacrificiile, credința, bucuriile și visurile lor.

Și atunci înțelegi că povestea unui om nu începe odată cu nașterea lui.

În spatele fiecăruia dintre noi sunt generații întregi de oameni care au iubit, au pierdut, au plecat, s-au întors, au sperat, au supraviețuit și au luat viața de la capăt. Iar ceva din toate acestea ajunge, nevăzut, până la noi.

M-am gândit mult la bunicii mei în aceste zile. La copilăria lor. La visele lor. La oamenii care erau înainte ca eu să-i cunosc drept „babușka” și „dedușka”. La faptul că și ei au fost cândva copii, apoi tineri care nu știau ce le va aduce viața. Au avut temeri, iubiri, alegeri, pierderi și speranțe despre care poate eu nu voi ști niciodată totul.

Și mi-am dat seama cât de puțin îi cunoaștem uneori pe cei de la care venim. Îi cunoaștem în rolul pe care l-au avut în viața noastră, dar uităm că înainte de a fi bunicii noștri, au avut o întreagă viață a lor.

Poate tocmai de aceea este atât de important să ne cunoaștem rădăcinile.

Nu pentru a rămâne ancorați în trecut, ci pentru a înțelege mai bine prezentul. Pentru a descoperi ce merită dus mai departe și ce poate, prin noi, să se oprească. Să păstrăm iubirea, demnitatea și puterea lor, dar să avem și curajul de a vindeca ceea ce generațiile dinaintea noastră nu au avut posibilitatea să vindece.

Poate acesta este unul dintre cele mai profunde sensuri ale unei generații: primește o poveste începută cu mult înaintea ei și are responsabilitatea de a o duce puțin mai departe mai conștient, mai liber, mai blând.

Iar în locurile acelea am înțeles ceva ce nu cred că aș fi putut înțelege doar din povești:
întoarcerea la rădăcini nu este o întoarcere în trecut. Este, uneori, o întâlnire mai profundă cu tine însăți.

Putem pleca departe. Putem schimba țări, case, limbi și drumuri. Putem construi o viață la mii de kilometri de locurile în care s-au născut ai noștri. Dar există un fir nevăzut care continuă să ne lege de cei care au fost înaintea noastră.

Și poate cel mai tulburător gând este că, într-o zi, și noi vom deveni rădăcinile cuiva.
Vom exista în poveștile altora, în fotografii, în expresii moștenite, în gesturi, în valori și poate într-o frază pe care cineva o va spune peste ani: „Așa spunea bunica mea…”

De aceea merită să lăsăm în urma noastră mai mult decât lucruri. Să lăsăm iubire, curaj, bunătate și povești care să le amintească celor care vor veni după noi cine sunt și de unde vin.

Iar dintre cuvintele rămase în mine de la bunica, unele au căpătat sens abia odată cu trecerea anilor. Parcă o aud și astăzi spunând: “Жизнь прожить, не поле перейти”,
„Să trăiești o viață nu e ca și cm ai traversa un câmp.”

Când eram copil, erau doar cuvintele bunicii.
Astăzi înțeleg că în ele încăpea o viață întreagă.
Pentru că viața nu este un drum drept. Este făcută din întâlniri și despărțiri, din bucurii și pierderi, din căderi și începuturi. Dar când îți cunoști rădăcinile, parcă înțelegi că nu ai început cu tine și nu te vei termina cu tine.

Suntem, fiecare, o verigă între cei care au fost și cei care vor veni.

Rădăcinile nu ne țin pe loc.
Ele ne amintesc cine suntem, ca să știm încotro vrem să creștem.

05/08/2026

Nu ai nevoie să fii perfect ca să ai valoare.
Ai nevoie să înveți să te privești cu respect, chiar și atunci când greșești.

Stima de sine nu crește din laudele celorlalți, ci din felul în care alegi să vorbești cu tine în momentele dificile.

Stima de sine nu crește prin insistențele celorlalți de a fi sau de a face ceva. Ea nu se construiește din presiune, comparații sau așteptări. Se dezvoltă atunci când omul este văzut, acceptat și încurajat să își descopere propria valoare. Schimbarea autentică apare din interior, nu din obligație față de nimeni și nimic.

În acest articol explic cm se construiește, pas cu pas, o stimă de sine sănătoasă, bazată pe cercetările din psihologia contemporană.
Centrul de Dezvoltare Emoțională Ra Of Mind
Psihoterapeut Florentina Anghel

Încrederea în sine și sentimentul valorii personale nu reprezintă trăsături fixe cu care ne naștem, ci competențe psihologice care se dezvoltă și se

23/07/2026

„Presiune?”

„Mama m-a născut la 16 ani. Tata aduna lucruri de pe stradă ca să aducă mâncare acasă. Aia e presiune adevărată.”

Atât a spus Lamine Yamal. Și, uneori, o singură propoziție spune mai multe despre psihologia omului decât sute de pagini de teorie.

Dar ceea ce impresionează și mai mult este că, atunci când vorbește despre copilăria lui, Yamal nu vorbește cu amărăciune. Vorbește cu recunoștință.

Spune că mama lui a făcut tot ce i-a stat în putere pentru a-l vedea fericit, chiar dacă muncea din greu și resursele erau puține. Despre tatăl său vorbește cu același respect, conștient că multe dintre sacrificiile lui au rămas invizibile pentru lume. Nu își amintește o copilărie bogată material, ci una în care s-a simțit iubit, susținut și încurajat. Astăzi spune că unul dintre cele mai mari motive de bucurie este faptul că le poate oferi părinților o viață mai bună și că fratele lui mai mic poate avea oportunități pe care el nu le-a avut.

Ca psiholog, cred că aici se află adevărata explicație.

Noi vorbim mult despre stres. Despre presiunea termenelor, a performanței, a relațiilor sau a banilor. Și toate sunt reale. Nu există stres „mic” sau „mare” atunci când sistemul nostru nervos îl percepe ca pe o amenințare.

Dar există un concept fundamental în psihologie: nu doar evenimentele ne formează, ci și felul în care le trăim alături de oamenii care ne cresc.

Un copil poate avea puține resurse materiale și, totuși, să dezvolte o siguranță interioară extraordinară dacă a simțit că este iubit, protejat și că părinții cred în el.

În schimb, un copil care nu a dus lipsă de nimic material, dar a crescut într-un mediu critic, rece sau impredictibil, poate deveni un adult care trăiește fiecare evaluare ca pe o amenințare.

La fel de profund afectat poate fi și copilul care a crescut în sărăcie, dar fără sprijin emoțional, cu părinți indisponibili, dezinteresați de dezvoltarea lui sau care l-au împovărat cu responsabilități pe care niciun copil nu ar trebui să le poarte. Sunt copii, adolescenți care, în loc să fie încurajați să învețe, au fost trimiși la muncă și au devenit sursa de venit a familiei sau au fost nevoiți să renunțe la școală pentru a supraviețui. În astfel de situații, copilăria nu mai este un spațiu al dezvoltării, ci al supraviețuirii. Iar când un copil este apreciat doar pentru ceea ce produce, și nu pentru ceea ce este, el învață că valoarea lui depinde de utilitatea sa, nu de propria existență.

Aici apare ceea ce psihologia numește cadrul de referință. Nu reacționăm doar la ceea ce ni se întâmplă astăzi. Reacționăm prin filtrul experiențelor noastre din trecut.

Pentru cineva care a crescut într-o casă în care întrebarea zilei era „Ce vom mânca astăzi?”, un stadion cu zeci de mii de oameni poate însemna emoție, dar nu neapărat pericol.

Pentru altcineva, care a crescut cu teama că iubirea trebuie câștigată prin performanță, aceeași situație poate activa frica de eșec, de respingere sau de a nu fi suficient.

Tocmai aici se vede diferența. Lamine Yamal nu spune că lipsurile materiale l-au făcut puternic. Lipsurile, în sine, rănesc. Ceea ce pare să-l fi protejat psihologic a fost faptul că, în ciuda lor, a crescut simțindu-se iubit, susținut și dorit. Părinții lui nu au avut multe de oferit material, dar i-au oferit ceea ce niciun ban nu poate cumpăra: convingerea că el contează. Iar aceasta este una dintre cele mai puternice baze ale rezilienței umane. Iar pe lângă faptul că deși era deja vedetă la Barcelona și la naționala Spaniei, părinții și clubul au insistat ca el să își continue educația. Mesajul transmis a fost că talentul și succesul nu înlocuiesc școala, iar dezvoltarea personală merge mână în mână cu performanța sportivă.

Nu evenimentul produce întotdeauna suferința. Ci sensul pe care creierul nostru l-a învățat să îl dea acelui eveniment.

Totuși, mesajul lui Yamal nu ar trebui interpretat ca un concurs al durerii. Trauma nu este o competiție.
Faptul că cineva a suferit mai mult decât tine nu înseamnă că suferința ta nu există. Dar perspectiva schimbă felul în care purtăm greutățile.

Recunoștința nu șterge durerea. Însă împiedică durerea să devină singurul lucru pe care îl vedem.

Ca psiholog, observ adesea că oamenii nu sunt epuizați doar de problemele pe care le au.
Sunt epuizați de convingerea că nu vor face față.
Iar această convingere se formează, de cele mai multe ori, în copilărie. Dacă cineva te-a privit cu încredere atunci când erai vulnerabil, creierul tău învață: „Pot trece și peste asta.”

Poate acesta este adevăratul mesaj al lui Lamine Yamal. Nu că unii oameni nu au voie să se plângă.
Ci că adevărata reziliență nu se naște din lipsa suferinței, ci din faptul că, în mijlocul ei, ai avut oameni care te-au făcut să te simți iubit și acceptat așa cm ești tu.

Centrul de Dezvoltare Emoțională Ra Of Mind
Psihoterapeut Florentina Anghel

14/06/2026

❤️ Poate că întrebarea nu este „Există sufletul pereche?”, ci:
„Ce parte din mine a fost trezită de această întâlnire?”

Unele persoane intră în viața noastră pentru a ne oferi siguranță.
Altele, pentru a ne arăta răni pe care încă nu le-am vindecat.

Iar câteva ne schimbă pentru totdeauna.

Despre iubire, transformare și sensul întâlnirilor care ne marchează destinul, în noul articol de pe blog.
📖 Centrul de Dezvoltare Emoțională Ra Of Mind
Psihoterapeut Florentina Anghel

Trăim într-o cultură care ne-a învățat să căutăm „persoana potrivită” ca și cm iubirea ar fi o destinație magică, o întâlnire predestinată care ne va salva

04/06/2026

Back to one of my first professional passions.

Am participat la workshopul “The Psychology of Psychopaths”, susținut de forensic psychologist Dee Anand.

Experiența a fost cu atât mai valoroasă pentru mine cu cât m-a reconectat la una dintre primele mele specializări, Psihologie Judiciară și Asistență Victimală, ca și psiholog în domeniul psihologiei aplicate în securitatea națională.

Rămân fascinată de complexitatea comportamentului uman, de mecanismele care stau la baza violenței, manipulării și lipsei de empatie.

Sunt recunoscătoare pentru fiecare oportunitate de învățare care îmi amintește cât de vast și captivant este domeniul psihologiei.

Thank you Dr. Dee Anand.🙏

Centrul de Dezvoltare Emoțională Ra Of Mind
Psihoterapeut Florentina Anghel