14/10/2026
𝐂𝐮 𝐜𝐚̂𝐭 𝐯𝐞𝐫𝐢𝐟𝐢𝐜𝐢 𝐦𝐚𝐢 𝐦𝐮𝐥𝐭, 𝐜𝐮 𝐚𝐭𝐚̂𝐭 𝐚𝐟𝐥𝐢 𝐦𝐚𝐢 𝐩𝐮𝐭̦𝐢𝐧
𝐀𝐮𝐭𝐨𝐫: 𝑨𝒏𝒂 𝑵𝒆𝒂𝒄𝒔̦𝒖 - 𝑷𝒔𝒊𝒉𝒐𝒍𝒐𝒈 𝒄𝒍𝒊𝒏𝒊𝒄𝒊𝒂𝒏
E târziu, iar adolescentul tău a depășit deja cu 40 de minute ora de venit acasă. Simți cm intri pe o spirală de anxietate și gânduri obsesive și începi să îl suni și să îi trimiți mesaje: „Ești bine?”, „Trebuia să fii acasă acum 40 de minute!”, „Asta e lipsă de respect!”, „O să avem o discuție!”, „Nu ți-am cumpărat telefonul ăla ca să nu îmi răspunzi la el. Dacă nu mă suni în 2 minute, o să ți-l confisc!!”
Știm, după ce trimitem mesajele, că deja am pierdut lupta. Pentru că da, ne considerăm într-o luptă. Pe de-o parte suntem noi, părinții, cu toate regulile și cu tot ce știm noi că e mai bine, iar pe de cealaltă parte e acest „inamic” pe care nu îl mai recunoaștem. Parcă până mai ieri, noi eram tot universul lui. Ca să te mai liniștești puțin, scoți iarăși telefonul, dar de data asta deschizi aplicația de localizare. Îl vezi pe undeva, aproape de casă, dar punctul ăla mic nu se mișcă.
Când, în sfârșit, ajunge acasă, îl iei la întrebări de la ușă, vrei să știi unde a fost, cu cine, de ce a întârziat, încerci să îi faci morală, dar te lovești de un zid. Adolescentul tău se uită la tine și doar mormăie: „Am fost cu niște prieteni, ce mare treabă? A trecut timpul fără să îmi dau seama.” Apoi își târăște picioarele, plictisit, până în camera lui și trântește puțin ușa.
Ai făcut tot ce trebuia. Ai verificat, ai întrebat, ai pus limite. Și totuși știi mai puțin decât știai acum doi ani, când nu verificai nimic. Nu e o întâmplare și nu e vina ta că n-ai încercat destul. E un mecanism pe care psihologii îl descriu de mai bine de douăzeci de ani și care merge cam așa: controlul făcut prin presiune, amenințări și învinovățire nu îți aduce informație. Îți aduce un adolescent care a învățat ce să nu-ți spună. D**g Liu și colegii săi au analizat în 2020 rezultatele a 32 de studii despre felul în care află părinții ce fac adolescenții. Părinții aflau mai mult din ce le povesteau adolescenții de bunăvoie decât din întrebările pe care le puneau ei. Iar adolescenții povesteau mai mult atunci când părinții erau calzi și aveau reguli clare. Controlul psihologic, adică învinovățirea, rușinarea și retragerea afecțiunii, era singura strategie asociată cu mai puține informații. Ge Song și Judith Smetana (2024) au observat că adolescenții care simțeau mai mult acest tip de control povesteau, în timp, tot mai puțin despre viața lor personală. Informația importantă vine, de cele mai multe ori, de la un adolescent care a învățat că poate spune adevărul fără să îl coste prea mult.
Când încercăm să îi controlăm, adolescenții noștri ajung la gânduri de tipul: „Dacă le spun unde merg, sigur nu mă lasă.” „Mama zice că nu mă controlează, doar că își face griji. Dar nu pot să aleg nimic singur.” „Nu-i mai povestesc nimic, oricum se sperie sau se supără.”
Mulți părinți s-ar simți nedreptățiți auzind replicile astea. Din perspectiva lor, nu controlează, ci protejează. Întreabă cu cine iese copilul pentru că au auzit ce se întâmplă în oraș, îi verifică telefonul pentru că au citit despre ce găsesc și despre ce vorbesc adolescenții pe internet. Nu îl lasă la petrecere pentru că „acolo nu știi niciodată ce poate să se întâmple”.
De multe ori, au dreptate când spun că o fac din iubire. Numai că intenția cu care facem ceva și felul în care trăiește adolescentul nu sunt întotdeauna aceleași. Părintele simte că îl apără. Adolescentul simte că nu are încredere în el.
Adolescența este perioada în care copilul trebuie să învețe treptat să ia decizii singur, iar asta presupune și riscuri. Părintele are în continuare un rol important, mai ales în ceea ce privește siguranța. Problema apare atunci când grija se extinde asupra a aproape tot: haine, prieteni, timp liber, pasiuni, opinii. Și mai ales atunci când, ca să obțină ascultarea, părintele ajunge să folosească vinovăția sau răceala: „După tot ce am făcut pentru tine”, „Faci cm vrei, oricum nu mai contează ce zic eu”. În psihologie, acest al doilea mecanism se numește control psihologic și e diferit de regulile clare de care un adolescent are, în continuare, nevoie.
Erik Erikson, unul dintre cei mai cunoscuți teoreticieni ai dezvoltării, descria adolescența ca pe etapa în care miza principală este identitatea: întrebarea „cine sunt eu, separat de părinții mei?”. Iar răspunsul nu vine prin reflecție liniștită, ci prin încercări. Erikson vorbea despre un moratoriu psihosocial, o perioadă în care tânărul are dreptul să experimenteze fără ca alegerile lui să fie definitive.
𝑪𝒂̂𝒏𝒅 𝒇𝒓𝒊𝒄𝒂 𝒏𝒐𝒂𝒔𝒕𝒓𝒂̆ 𝒅𝒆𝒗𝒊𝒏𝒆 𝒓𝒆𝒈𝒖𝒍𝒂 𝒍𝒐𝒓
Mulți părinți care ajung la noi descriu aceeași oboseală: „Nu pot să dorm până nu vine acasă”, „Mă gândesc tot timpul la ce i se poate întâmpla”. Iar de multe ori, restricțiile pe care le pun nu pornesc dintr-un pericol concret, ci din această stare de alertă permanentă.
Mouton și colegii săi au studiat în 2025 părinți de adolescenți și au observat că cei care percep lumea ca pe un loc amenințător tind să fie mai supraprotectori. La fel și părinții mai anxioși. Titlul studiului este chiar fraza pe care o spunem aproape toți la ușă: „Ai grijă, e periculos acolo”.
Studiul nu arată că anxietatea părintelui provoacă supraprotecția, dar ne ajută să ne punem o întrebare incomodă înaintea unei interdicții: îmi protejez copilul de un pericol real sau mă protejez pe mine de o frică?
Diferența se simte. O regulă născută dintr-un risc real poate fi explicată și discutată, o regulă născută din frică se încheie de obicei cu „așa am zis eu”. Iar adolescentul simte, de cele mai multe ori, când interdicția e despre el și când e despre liniștea părintelui.
𝑪𝒆 𝒑𝒖𝒕𝒆𝒎 𝒇𝒂𝒄𝒆 𝒄𝒂 𝒑𝒂̆𝒓𝒊𝒏𝒕̦𝒊
Nu există o rețetă care să ne spună exact câtă libertate să dăm și când. Există însă câteva lucruri care ne pot ajuta să găsim echilibrul.
Putem să separăm ce ține de siguranță de ce ține de gusturile și alegerile lui. Ora de întoarcere acasă, alcoolul sau condusul mașinii sunt zone în care părintele are un cuvânt important de spus. Hainele, muzica, felul în care își aranjează camera sau prietenii care nu reprezintă un risc real sunt zone în care adolescentul are nevoie să decidă singur.
Putem să ne întrebăm, înainte de o interdicție, ce anume ne sperie și cât de probabil este acel risc pentru copilul nostru, în situația concretă. Uneori răspunsul confirmă regula. Alteori ne arată că regula ne liniștește mai ales pe noi.
Putem să explicăm regulile și, acolo unde se poate, să le stabilim împreună cu el. Un adolescent care înțelege de ce există o limită și care a avut un cuvânt de spus o respectă mai ușor.
Putem să fim atenți la felul în care reacționăm atunci când ne povestește ceva ce nu ne place. Dacă de fiecare dată când spune adevărul urmează o ceartă sau o pedeapsă, va învăța repede să nu mai spună nimic. Asta nu înseamnă că nu există consecințe, ci că sinceritatea în sine nu trebuie pedepsită.
Putem să ne exprimăm dezacordul fără învinovățire. „Nu sunt de acord și îți spun de ce” e foarte diferit de „Dacă țineai la mine, nu făceai asta”. Primul lasă loc de discuție, al doilea transformă o alegere într-o trădare.
Și putem să îi lăsăm loc să decidă, pe măsura vârstei, inclusiv lucruri pe care noi le-am face altfel. Unele dintre aceste decizii vor fi greșite, dar o greșeală făcută la 15 ani, cu un părinte alături care îl ajută să înțeleagă ce s-a întâmplat, îl învață mai mult decât zece greșeli evitate pentru că a decis altcineva în locul lui.
𝑪𝒂̂𝒏𝒅 𝒆 𝒏𝒆𝒗𝒐𝒊𝒆 𝒅𝒆 𝒎𝒂𝒊 𝒎𝒖𝒍𝒕 𝒂𝒋𝒖𝒕𝒐𝒓
Merită să cereți sprijinul unui psiholog atunci când certurile au devenit aproape zilnice, când adolescentul minte frecvent sau se retrage complet din viața familiei, când apar anxietate, tristețe persistentă sau probleme de somn. La fel și atunci când părintele simte că propria îngrijorare a devenit atât de mare încât îi afectează liniștea.
𝑨𝒓𝒕𝒆𝑷𝒔𝒚 – 𝒖𝒏 𝒔𝒑𝒓𝒊𝒋𝒊𝒏 𝒑𝒆𝒏𝒕𝒓𝒖 𝒂𝒅𝒐𝒍𝒆𝒔𝒄𝒆𝒏𝒕𝒖𝒍 𝒕𝒂̆𝒖
La ArtePsy lucrăm cu adolescenți care trăiesc relația cu părinții ca pe o luptă continuă pentru libertate sau care s-au obișnuit să ascundă tot ce ar putea îngrijora. Îi ajutăm să își înțeleagă nevoile, să își exprime dezacordul fără să rupă legătura și să învețe treptat să ia decizii pentru care pot să își asume responsabilitatea.
𝑹𝒆𝒇𝒆𝒓𝒊𝒏𝒕̦𝒆
Erikson, E. H. (1968). Identity: Youth and crisis. W. W. Norton.
Liu, D., Chen, D., & Brown, B. B. (2020). Do parenting practices and child disclosure predict parental knowledge? A meta-analysis. Journal of Youth and Adolescence, 49(1), 1–16. https://doi.org/10.1007/s10964-019-01154-4
Mouton, B., Zimmermann, G., Antonietti, J.-P., & Van Petegem, S. (2025). “Be careful, it’s dangerous out there”: Threat beliefs, anxiety, and mindfulness in overprotective parenting. Family Relations, 74(5), 3041–3059. https://doi.org/10.1111/fare.70048
Song, G., & Smetana, J. G. (2024). Longitudinal associations among psychological control, positive and negative interactions, and adolescents’ domain-specific disclosure to parents. Journal of Youth and Adolescence, 53(11). https://doi.org/10.1007/s10964-024-02050-2
