21/07/2026
Am mers mai departe și am explorat parțial, cm un fapt de viață, un miros, o imagine, o atingere poate să preia controlul atenției. Constelarea unui complex are nevoie de acest declanșator, acest mic ac înfipt în pielea subțire a psihicului unui om. Complexul, ca structură autonomă își găsește toate condițiile existenței în imaginea suprinsă pe ecranul emoției. KaBoom! Atenția se mișcă, am spune noi, arbitrar, aruncată cu putere către o concluzie sau comportament maniferst. În timp ce scriu, am televizorul deschis..cu sonor. Ciulesc deodată urechile... și mă întorc spre TV -----
La televizor se difuzează o emisiune dedicată Nadiei Comăneci. Într-un colț al ecranului apare inscripția „Nadia”, iar în studio, chiar ea vorbește despre performanța extraordinară de la Jocurile Olimpice de la Montreal, din 1976. Imagini de la olimpiadă sunt difuzate la TVR
Dintr-o dată, simt că mi se umezesc ochii.
Mă surprind. De ce mă emoționează atât de mult? În 1976 aveam doar un an. Nu am urmărit concursul, nu am trăit momentul și, în mod obiectiv, performanța Nadiei nu face parte din amintirile mele.
Și totuși, ceva din mine reacționează.
Dacă tot scriu despre atenție, încerc să aplic asupra mea aceeași curiozitate pe care o am în cabinet. În loc să mă întreb de ce sunt emoționat, mă întreb: "ce anume mi-a captat atenția?"
La prima vedere aș fi spus: Nadia.
Dar nu era Nadia.
Îmi mut atenția asupra altui element prezent în imaginile de arhivă și, aproape imediat, îl descopăr: vocea lui Cristian Țopescu.
Timbrul ei calm și cald, ritmul comentariului, alegerea atentă a cuvintelor. După câteva secunde(]n mintea mea) apare și chipul lui. Fața luminoasă, zâmbetul discret, privirea vie.
Și atunci ceva începe să se lege.
Vocea lui Cristian Țopescu a însoțit multe dintre momentele în care eram cu tata sau cu bunicul meu matern. Meciurile de fotbal, Olimpiadele, marile competiții sportive nu însemnau doar sport. Erau unele dintre puținele momente în care îi vedeam cu adevărat prezenți, relaxați, entuziasmați. Îi vedeam discutând aprins, contrazicându-se, admirând performanța, sperând.
Astăzi îmi dau seama că acelea au fost și momente de relație.
Mai observ ceva.
Cristian Țopescu semăna, într-un fel greu de descris, cu bunicul meu matern. Nu doar fizic, ci și prin felul liniștit în care transmitea siguranță. Poate că de aceea vocea lui a devenit, fără să știu, o punte către acea perioadă a vieții mele.
Explorând mai departe, încep să înțeleg că performanța sportivă avea, în familia mea, o semnificație aparte. Sportivii erau admirați, validați, aplaudați. Ei deveneau importanți.
Și mă întreb dacă nu cumva și aceasta a contribuit la alegerea mea de a face sport de performanță. Nu pentru că îmi plăcea neapărat să privesc competițiile, ci pentru că, într-un mod greu de conștientizat atunci, performanța părea să fie una dintre căile prin care puteai primi atenție, apreciere și recunoaștere.
Poate că alergam și pentru a fi văzut.
Poate că îmi doream să simt acea privire pe care o vedeam îndreptată către marii sportivi.
Poate că voiam să exist și eu în ochii celor pe care îi iubeam.
Ani mai târziu, mi-am orientat și fiul către sport. Multă vreme am crezut că alegerea ține doar de beneficiile mișcării, de disciplină sau de dezvoltarea caracterului. Astăzi nu mai sunt atât de sigur. Mă întreb cât din această alegere îi aparține lui și cât reprezintă continuitatea propriei mele istorii afective.
În timp ce scriu aceste rânduri, îmi dau seama că vocea lui Cristian Țopescu traversează copilăria și adolescența mea asemenea unei sârme întinse între doi stâlpi, pe care sunt puse la uscat amintirile. Unele sunt albe, altele poartă nuanțe de galben și albastru. Toate sunt luminate de același soare.
Poate că aceasta este una dintre lecțiile cele mai importante pe care le învăț în timp ce scriu despre atenție.
Atenția nu se îndreaptă întâmplător către anumite lucruri.
Ea urmează fire invizibile, țesute din afect, relații și memorie. Uneori credem că privim prezentul. În realitate, prezentul este doar locul în care trecutul își găsește încă o dată o formă de a fi văzut.
Există momente în care omul își pierde libertatea fără să-și dea seama. Nu este vorba despre o constrângere exterioară și nici despre o decizie conștientă. Totul începe aproape imperceptibil. Cineva întârzie câteva minute la o întâlnire și, dintr-o dată, neliniștea devine dispr...
