06/10/2026
Am ieșit de la Oedip (la Bulandra, în regia lui Andrei Șerban) cu un gând care are mai mult de-a face cu terapia decât cu teatrul. Cât adevăr despre noi înșine putem suporta?
În versiunea lui Robert Icke, Oedip nu mai pare un personaj îndepărtat, prins într-un mit vechi de două mii de ani. E foarte aproape de omul contemporan: inteligent, sigur pe el, convins că, dacă va afla adevărul, va putea pune lucrurile în ordine. Numai că uneori adevărul nu pune lucrurile în ordine. Uneori le dărâmă.
Văd ceva din această luptă și în terapie. Nu, desigur, la dimensiunea tragică a lui Oedip, ci în felul în care ne construim o poveste despre cine suntem, cine au fost părinții noștri, de ce am făcut anumite alegeri, de ce iubim așa cm iubim și de ce suferim așa cm suferim. Și, uneori, terapia fisurează aceste povești. Descoperim că părintele pe care l-am idealizat ne-a și rănit. Că relația despre care spuneam că „așa a fost să fie” repetă ceva foarte vechi. Că unele dintre alegerile pe care le credeam complet libere au fost făcute și din frică, rușine sau din nevoia de a fi iubiți.
La ieșirea de la spectacol, un cuplu dezbătea piesa (atenție, SPOILER ALERT pentru cei care nu știu nimic despre Oedip).
„Mie mi s-a părut că e un tip moral, Oedip ăsta. Căuta să afle adevărul”, spune el.
„Ce să zic, un fraier. Cum să nu-și dea seama că aia e mă-sa?”, îi dă replica ea.
Văd adevărul în ambele poziții.
Poate că și de asta Oedip rămâne atât de actual după mii de ani: vrem să știm adevărul despre noi, dar o parte din noi știe foarte bine și de ce uneori e mai ușor să nu-l vedem.
P.S. Piesa este fantastică, iar actorii joacă fabulos. Recomand din toată inima.
