UnderMasculinity

UnderMasculinity Contact information, map and directions, contact form, opening hours, services, ratings, photos, videos and announcements from UnderMasculinity, Psychotherapist, Bulevardul Iancu de hunedoara, numarul 4, Bucharest.

Un concept psihosocial dedicat barbatilor;
Un spatiu sigur pentru a explora si renegocia evenimentele traumatice, suferinta, neincrederea, tristetea, teama, vinovatia, rusinea, stereotipurile, prejudecatile si miturile despre ce este un "barbat adevarat".

Ieri, la Cercool, am lucrat pe tiparul relațional moștenit. Nu poveștile despre părinți, ci relația pe care au trăit-o e...
22/08/2026

Ieri, la Cercool, am lucrat pe tiparul relațional moștenit. Nu poveștile despre părinți, ci relația pe care au trăit-o efectiv unul lângă altul, privită ani de zile de un copil care nu avea de unde să știe că observă un tipar.
Am început cu o călătorie în trecut: fiecare s-a întors într-o cameră din copilărie și i-a privit pe părinții săi așa cm erau ei, unul lângă celălalt. Cine se apropia? Cine se retrăgea? Cine vorbea? Cine tăcea? Cine avea puterea? Cine ceda puterea? Ce se intampla cu afecțiunea intre ei?
Și poate cel mai greu a fost să găsim momente de tandrețe, apropiere și căldură între ei. Gesturi simple, o atingere, o privire, sentimentul că îți place să fii lângă celălalt. Pentru unii, aceste imagini au fost aproape imposibil de găsit.
Apoi am mers spre „linia iubirilor”: relațiile importante din viața fiecăruia. Și a devenit vizibil cât de mult ducem mai departe ceea ce am învățat despre iubire, chiar și atunci când nu ne-am dat seama că învățăm.
Nu pentru că suntem „stricați”, ci pentru că, uneori, nimeni nu ne-a arătat altceva.
Am încheiat cu o scrisoare nescrisă către femeile importante din viață, pentru a vedea ce am preluat din acel prim tipar și ce nu mai este al nostru de purtat.
Nu rezolvi un tipar într-o seară. Dar poți începe să-l vezi. Și, din acel moment, să alegi altceva.

Uneori, bărbatul care ești astăzi încă încearcă să fie iubit de mama pe care ai avut-o ieri.Asta am atins aseară, în ⭕️ ...
25/07/2026

Uneori, bărbatul care ești astăzi încă încearcă să fie iubit de mama pe care ai avut-o ieri.

Asta am atins aseară, în ⭕️ Cercool 2 din UnderMasculinity.

Aproape 90% din întâlnirea noastră a fost despre mame.

Despre mame care au fost acolo.

Și despre mame care au lipsit.

Despre mame calde, prezente, hrănitoare.

Dar și despre mame care au trăit ele însele răni pe care nu au putut să le vindece.

Mame care s-au supus.

Mame care au rămas în relații dureroase pentru copii.

Mame care au trăit ani întregi fără putere în fața bărbatului de lângă ele.

Iar băieții lor au privit.

Au tăcut.

Au învățat.

Fără să știe că, într-o zi, acele imagini vor deveni parte din felul în care vor iubi.

Pentru unii, mama a fost refugiu.

Pentru alții, a fost absență.

Pentru unii, iubirea a venit cu căldură.

Pentru alții, iubirea a venit cu condiții.

Și poate că de aici au început unele dintre cele mai adânci întrebări ale noastre:

Ce trebuie să fac ca să fiu iubit?

Cât de bun trebuie să fiu?

Cât de puternic?

Cât de util?

Cât trebuie să ofer ca să nu fiu părăsit?

Și poate că, fără să ne dăm seama, am dus aceste întrebări în relațiile noastre de astăzi.

Poate că uneori nu cerem iubire de la femeia din fața noastră.

Cerem să fim văzuți de mama care nu ne-a văzut.

Poate că, undeva în spatele furiei sau al fricii de a fi părăsiți, este încă un băiat care întreabă:

„De ce nu am fost suficient?"

Și poate că acesta este unul dintre cele mai grele lucruri pe care un bărbat le poate face:

Să se oprească.

Să privească înapoi.

Și să recunoască:

„Am încercat toată viața să primesc ceva ce mi-a lipsit."

Nu ca să găsim vinovați.

Ci ca să înțelegem.

Pentru că și mamele noastre au fost, la rândul lor, cândva niște copii. Cu propriile răni. Cu propriile frici. Cu propriile povești.

Iar atunci când înțelegi de unde vine rana, începi să ai o alegere.

Nu putem primi retroactiv îmbrățișarea care a lipsit.

Dar putem opri ceva.

Putem opri transmiterea mai departe.

Putem spune:

„Durerea asta a început înaintea mea. Dar se poate opri la mine."

Putem învăța să nu mai cerem femeii de lângă noi să ne repare copilăria.

Să nu mai punem pe umerii ei povara unei absențe care nu îi aparține.

Să nu mai așteptăm ca iubirea ei să ne demonstreze, iar și iar, că suntem suficienți.

Pentru că poate că maturizarea nu înseamnă să nu mai ai nevoie de iubire.

Înseamnă să nu mai ceri iubirii de astăzi să repare durerea de ieri.

Și poate că masculinitatea matură începe exact aici:

În momentul în care îți iei băiatul interior de mână.

Îl privești.

Îl asculți.

Îi spui:

„Te văd."

„Te cred."

„Nu mai trebuie să demonstrezi nimic."

Și apoi mergi mai departe.

Nu ca să uiți cine ai fost.

Ci ca să alegi, pentru prima dată cu adevărat, cine vrei să fii.

Mulțumesc bărbaților care au avut curajul să intre în ⭕️ 2. Să se oprească. Să privească înapoi. Să nu mai fugă.

Pentru că poate că cel mai curajos lucru pe care îl poate face un bărbat nu este să fie invulnerabil.

Ci să aibă curajul să spună:

„Aici m-a durut."

Și să aleagă să nu mai ducă durerea mai departe.

Ne vedem la ⭕️ 3.

Am început un nou CerCool la UnderMasculinity.Asumare. Grijă. Evoluție. Liniște. Moderație. Încredere. Predictibilitate....
04/07/2026

Am început un nou CerCool la UnderMasculinity.

Asumare. Grijă. Evoluție. Liniște. Moderație. Încredere. Predictibilitate. Provider. Protecție. Autenticitate. Curaj. Susținere. Fidelitate. Integritate. Entuziasm. Umor. Vânător. Flexibilitate. Adaptabilitate.

Așa au definit, în această dimineață, masculinitatea participanții din primul modul, când i-am întrebat ce înseamnă pentru ei.

Nu au vorbit despre duritate.
Nu despre invulnerabilitate.
Nu despre tăcere.

Mai târziu a apărut, însă, furia unui băiat crescut într-o casă în care nu era loc pentru emoții. În care nu se dădea voie la nimic.

S-a făcut liniște.

Nu pentru că nu mai era nimic de spus, ci poate pentru că fiecare își privea propriul băiat interior cu ochii pe care nu i-a avut nimeni atunci.

Astăzi mi-am dat seama de ceva.

Mulți bărbați știu deja, în adâncul lor, ce înseamnă masculinitatea sănătoasă. Nu le lipsește definiția. Le lipsește spațiul în care să o poată rosti fără teamă.

Asta face UnderMasculinity.

Le oferă un loc în care nu trebuie să demonstreze că sunt bărbați. Doar să aibă curajul să fie.

Către bărbații din cerc:

Am plecat cu inima plină.

Vă mulțumesc pentru încrederea, sinceritatea și prezența cu care ați intrat în primul modul. Din primele ore ați făcut ca spațiul dintre noi să devină unul autentic.

Astăzi am simțit, încă o dată, că terapia nu se întâmplă doar prin ceea ce spune terapeutul. Se întâmplă în clipa în care un om alege să se arate, iar ceilalți aleg să rămână lângă el.

Vă mulțumesc.

Ne vedem la modulul următor.

Cand a fost ultima data cand ai putut spune sincer ce simti? La UnderMasculinity lansăm un nou grup de lucru pentru bărb...
05/06/2026

Cand a fost ultima data cand ai putut spune sincer ce simti?

La UnderMasculinity lansăm un nou grup de lucru pentru bărbați. Sau, așa cm l-au numit participanții din grupa anterioară, un „Cercool”.

Pentru bărbații care simt că vechile strategii nu mai sunt suficiente.
Poate că funcționezi, dar nu ești bine.
Poate că ai succes, dar ești singur.
Poate că ești într-o relație, dar nu știi cm să fii cu adevărat prezent.
Poate că ești tată și nu vrei să transmiți mai departe aceeași tăcere, aceeași duritate, aceeași distanță pe care le-ai primit.
Poate că ești obosit să fii mereu cel care se descurcă.

Nu este un grup despre cm să fii „mai bărbat”. Este un grup despre cine ești tu, dincolo de roluri, măști și așteptări.

Vom lucra cu rușinea, furia, frica, relațiile, modelele masculine primite, relația cu tatăl, dificultatea de a cere ajutor, nevoia de control, presiunea de a performa, intimitatea. Nu cu teorii, ci cu experiențe reale.

Ne întâlnim într-un grup închis, 10 ședințe, maxim 8 bărbați. Un spațiu confidențial în care poți vorbi deschis, poți fi ascultat și poți descoperi că nu ești nici singur, nici singurul.

Pe lângă lucrul cu mine ca facilitator (psihoterapeut, formator cu 20+ ani de experiență in lucrul cu grupuri), unul dintre cele mai puternice aspecte ale grupului este întâlnirea cu alți bărbați care trec prin lucruri asemănătoare. În prezența lor, multe dintre convingerile care ne țin blocați: că trebuie să fim mereu puternici, că nu avem voie să greșim, că vulnerabilitatea este slăbiciune, pot fi privite altfel.

Dacă te-ai recunoscut în rândurile de mai sus, scrie-mi un mesaj. Nu trebuie să știi de la început ce cauți, vorbim și vedem împreună.

Detalii:
📅 Începere: 4 iulie
📍 București
⏱️ 3 ore / sesiune
💰 350 lei / sesiune

Băieților li se spune devreme, direct sau pe ocolite: descurcă-te singur, nu te plânge, nu arăta că te doare. Dacă ai ne...
15/05/2026

Băieților li se spune devreme, direct sau pe ocolite: descurcă-te singur, nu te plânge, nu arăta că te doare. Dacă ai nevoie de ceva, taci. Nu vrea nimeni un bărbat care nu se descurcă.

Așa s-au format bărbați care, neavând voie să pară vulnerabili, ajung să se izoleze, să supracompenseze, să poarte măștile grele ale unei masculinități care îi rănește chiar pe ei. Pentru că adevărul este simplu: pe bărbați îi doare, simt nesiguranță, frică, oricât ar pretinde că nu. Iar când nu au voie să exprime sănătos ceea ce simt, dezvoltă mecanisme prin care să facă față.

De peste 25 de ani lucrez în apropierea suferinței umane: întâi în servicii sociale, apoi în psihoterapie. În cabinet întâlnesc frecvent bărbați aflați în depresie sau prinși în diferite forme de dependență: alcool, jocuri de noroc, pornografie, muncă, substanțe, gaming. Dincolo de particularitățile fiecărei istorii, revine același fond: prea multe momente în care au dus totul singuri, prea puțin spus, prea multă rușine în jurul nevoii de sprijin.

Masculinitatea pare un set de norme decise de alții, dar în realitate este felul în care un bărbat învață să-și trăiască puterea, vulnerabilitatea, relațiile și locul în lume. Întrebarea pe care fiecare ar trebui să și-o pună este: de unde învăț toate acestea? Cine decide pentru mine cm să mă raportez la propria masculinitate?

La un moment dat am înțeles că, pentru a trăi în acord cu mine însumi, va trebui să-mi explorez relația cu propria vulnerabilitate. Să nu mai trăiesc ca și cm demnitatea mea de bărbat ar depinde de cât de bine îmi ascund frica, tristețea sau nevoia de sprijin. Și am înțeles că nu poți oferi prezență adevărată dacă tu însuți ai fost educat să ascunzi părțile vulnerabile din tine. Nu poți sta cu rușinea altuia dacă tu ești acoperit de armură.

Masculinitatea sănătoasă a început să capete sens pentru mine când am înțeles că un bărbat care își poate recunoaște frica nu devine mai mic, ci devine mai prezent. Să te poți arăta și în imperfecțiunea ta, să poți spune „mi-e greu”, fără să simți că ai devenit mai puțin bărbat.

Asta nu înseamnă că tot ce am învățat ca bărbați trebuie aruncat. Curajul de a duce, responsabilitatea, capacitatea de a proteja, perseverența în fața greului, toate acestea rămân. Doar că, neînsoțite de contactul cu propria vulnerabilitate, se transformă în armură. Iar armura, în timp, devine închisoare. Un bărbat întreg nu renunță la puterea lui, îi adaugă blândețea de a se lăsa, uneori, văzut.

O voi spune de câte ori pot: suferința nu degradează pe nimeni. Nici nevoia de sprijin. Ceea ce afectează cu adevărat o ființă umană este obligația de a pretinde că nu o atinge nimic, înstrăinarea de propriul corp, de propriile emoții, de ceilalți. Imposibilitatea de a mai ajunge la cineva înainte ca durerea să se transforme în simptom.

Un bărbat devine mai întreg atunci când poate să rămână demn și în contact cu ceea ce îl doare, când poate să ceară ajutor fără să-și piardă respectul de sine, când poate să stea lângă propriul adevăr fără să compenseze și fără să fugă. În acel punct, viața îi devine considerabil mai bună.

Tocmai pentru că văd, an de an, cât de mult contează ca un bărbat să aibă un loc în care să poată lăsa armura jos, pregătesc un nou cerc de masculinitate. Un spațiu în care bărbații se întâlnesc pentru a vorbi onest despre ceea ce duc: frică, rușine, oboseală, dorințe, neputințe, întrebări, și pentru a se descoperi unii pe alții dincolo de măști. Pentru cei care simt că e momentul să facă acest pas, detaliile urmează în zilele următoare.

Dezvoltare creativa, masculinitate si psihoterapie underMASCULINity Terapia tatalui Cum sa ne ajutam baietii Povestea din spatele povestii Servicii George Radulescu psihoterapeut &

Relația mea cu sportul a început în urmă cu ani buni. Ca mulți alții, am început din dorința de a pierde în greutate, ap...
08/04/2026

Relația mea cu sportul a început în urmă cu ani buni. Ca mulți alții, am început din dorința de a pierde în greutate, apoi, pe parcurs, ceva s-a schimbat și “microbul” m-a prins.

Mai întâi a fost alergarea. Vreme de 5-6 ani am tot alergat, câte 10 km pe zi, iar asta a fost pentru mine și o resursă care-mi aducea bucurie, dar și o sursă de durere. Alergam mult, alergam competitiv.
Apoi nu a mai fost doar alergarea. Am început și tenis și cycling. Un trio pe care l-am dus aproape 4 ani, într-un ritm care cerea tot mai mult de la mine.

De fapt eu ceream tot mai mult de la mine.

Privind înapoi, îmi dau seama că mă dusesem într-un tip de disciplină care este rar pusă sub semnul întrebării. Cea în care tragi de tine până la capăt (un capăt care nu există), în care oprirea pare o slăbiciune, iar “încă puțin” devine o formă de identitate.
Sportul este unul dintre spațiile în care această virtute este validată constant. Acolo, capacitatea de a duce mai mult, de a-ți ignora limitele, de a merge mai departe chiar și când devine greu, este percepută ca forță.

Aici aveam toate justificările să trag de mine până nu mai pot (și să mai pot un pic).

Doar că corpul nu funcționează după aceleași reguli după care funcționează validarea socială. El răspunde la experiența directă, la siguranță sau la pericol, la contact sau la pierderea lui. În interior, lucrurile sunt mai nuanțate decât par din afară.

Ambiția și fuga pot arăta la fel.

Alergarea a fost pentru mine un spațiu în care am întâlnit ambele direcții.
Țin minte foarte clar Maratonul Băneasa, în 2018. O dimineață cu ceață densă. Am intrat în pădure și treptat, aproape imperceptibil, ceva s-a modificat în corp. Respirația a început să se scurteze, senzația de spațiu s-a restrâns, iar orientarea s-a pierdut. La un moment dat, nu mai alergam în sensul obișnuit. Eram prins într-o stare din care nu mai simțeam ieșirea.

Corpul nu mai era în efort, se afla într-o reacție de alarmă. Respirația nu mai susținea mișcarea, ci încerca să facă față unei senzații de pericol. A apărut foarte clar acel gând: “nu pot ieși de aici”.

A fost o limită diferită de orice limită fizică pe care o cunoșteam. A fost o limită a sistemului nervos, în care experiența nu mai putea fi integrată în siguranță.

Acolo a apărut prima fisură în felul în care mă raportam la sport. Mi-am pus niște întrebări simple, dar incomode:
De ce fac asta?
Cu cine sunt în competiție?
Ce încerc să demonstrez?
Și, mai ales, cu ce cost?

Privind mai atent, am văzut foarte clar cm sub dorința de performanță, exista o frică mai profundă. Frica de neputință. Frica de a nu avea valoare în absența performanței.

Această frică creează un impuls de mișcare continuă, de a face, de a duce, de a demonstra, de a nu rămâne în loc. Pentru că orice oprire seamănă, la nivel de experiență internă, cu ceva mult mai vechi: cu acele momente în care lipsa de acțiune a fost asociată cu pericolul, cu blocajul, cu imposibilitatea de a ieși dintr-o situație.

Aici se configurează un paradox care, odată văzut, devine greu de ignorat.

Cu cât există mai multă presiune de a depăși neputința prin efort constant, cu atât corpul este împins mai des către exact acea stare: epuizare, durere, îngheț. Mecanismul care încearcă să evite colapsul ajunge să-l reproducă.
La nivel de sistem nervos, acest lucru are sens.

Dacă oprirea a fost cândva asociată cu pericolul, atunci menținerea mișcării devine o strategie de siguranță. Doar că, în absența unui context real de pericol, această strategie nu se mai ajustează. Devine rigidă, automată și rulează în fundal.

Mecanismul acesta nu este greșit în sine. El a avut sens într-un context în care a fost necesar: a susținut adaptarea, a permis mersul înainte, a oferit o formă de organizare.

Dar apare și capacitatea de a alege diferit din spațiul în care mișcarea nu mai este dictată exclusiv de impulsul de a evita, ci poate fi reglată în funcție de contactul real cu corpul.

Duminica asta am fost întrebat dacă vreau să merg din nou la Maratonul Băneasa, iar răspunsul a venit mai întâi din partea corpului.
Memoria acelei experiențe era încă acolo, ca senzație. Ceața, lipsa de orientare, sentimentul de blocaj. Dar corpul meu mai știe astăzi și alte experiențe, pentru că ulterior au existat și alte curse, în contexte diferite, unde experiența a fost complet schimbat.

Alergarea există în continuare în viața mea. Între timp m-am uitat la felul în care îmi construiesc valoarea și la raportul dintre efort și capacitatea de a rămâne în contact cu mine. Fac diferite forme de mișcare mai blânde și mai adaptate ritmului meu, iar experiența cea mai clară a acestei schimbări a fost pe Camino.

42 de kilometri în 5 zile. Nu m-am grăbit și nici nu am avut vreun obiectiv de performanță.
Astăzi îmi ascult corpul și doar el îmi dictează când să mă opresc.
Astăzi nu mai dau probe de validare. Mă pot opri fără să am un scop de competiție, de evaluare.
Astăzi pot alege să merg în ritmul meu, fără să pierd nimic din mine.
Nu știu dacă e de la vârstă sau de la terapie, dar am învățat nu doar să trag, ci și să mă și opresc. Și mai ales, să știu când să fac una și când să o fac pe cealaltă.
Pentru că există un ritm între a înainta și a te opri. Să poți să-ți păstrezi ritmul este de fapt adevărata artă.

Când ai stat ultima oară în liniște, fără să rezolvi nimic?În Cercul de Bărbați de astăzi, nu ne-am adunat pentru a căut...
30/06/2025

Când ai stat ultima oară în liniște, fără să rezolvi nimic?

În Cercul de Bărbați de astăzi, nu ne-am adunat pentru a căuta soluții.
Am ales, în schimb, să stăm cu întrebările. Să coborâm în tăcere și adevăr.
Fiecare bărbat și-a dat voie să simtă, să tacă, să fie.

Am vorbit despre menire – despre ce rămâne când nu mai joci niciun rol.
Când nu trebuie să dovedești nimic.
Doar să fii.

Au ieșit la suprafață lucruri puternice:
⎯ dorința de a construi ceva durabil și real,
⎯ nevoia de direcție și sens,
⎯ forța de a-i susține pe ceilalți fără a te pierde pe tine,
⎯ și un dor profund: acela de a fi văzut cu adevărat, nu doar evaluat prin utilitate.

În mijlocul vulnerabilității, s-a vorbit despre cm trecutul ne modelează.
Despre bărbați care au crescut în medii abuzive și au devenit, poate fără să-și dea seama, salvatori.
Unii își trăiesc viața încercând să repare ce n-au putut schimba când erau copii – protejând femei rănite sau băieți vulnerabili, ca o formă de mântuire.

Am atins teme grele, dar reale:
⎯ abuzul fizic,
⎯ rușinea tăcută purtată ani întregi,
⎯ iluzia că valoarea noastră vine doar din a fi „de ajutor”.
Și am lăsat toate acestea să existe. Fără să fugim.

CerCool merge mai departe.
Un spațiu unde nu trebuie să demonstrezi nimic.
Unde între bărbați există respect, tăcere, profunzime și adevăr.
Unde ești primit exact așa cm ești.

25/05/2025

CerCool s-a încheiat.
Dar noi mergem mai departe.

UnderMasculinity nu e despre a deveni „un bărbat mai puternic” în sensul vechi al cuvântului.
E un demers terapeutic care te ghidează să te apropii mai mult de tine.

Să dai jos măștile.
Să privești rușinea fără să o alungi.
Să simți vulnerabilitatea… și să rămâi acolo.
Să alegi, conștient, ce fel de bărbat vrei să fii.

Nu pentru ceilalți. Ci pentru tine. Cu tine. Întreg. Real

Mulțumim The Legacy Bucharest pentru găzduire!

Mulțumim terapeuților:
George Radulescu
Vlad Cirstea
Vlad Stefanescu
Marius Adrian
Gabriel Andrei



🎥 Imaginar.films

Dacă transformi orice moment vulnerabil într-o glumă, poate că, de fapt, încerci să te protejezi. Umorul apropie oamenii...
01/04/2025

Dacă transformi orice moment vulnerabil într-o glumă, poate că, de fapt, încerci să te protejezi.

Umorul apropie oamenii, dar poate și ridica ziduri – ai curajul să le dai jos?

„Nu e chiar atât de grav.” „O să treacă de la sine.”Dacă ți-ai spus vreodată asta, nu ești singur. Mulți bărbați evită t...
25/03/2025

„Nu e chiar atât de grav.” „O să treacă de la sine.”

Dacă ți-ai spus vreodată asta, nu ești singur. Mulți bărbați evită terapia, dar adevărul e că problemele nu dispar doar pentru că le ignori. Stresul, furia, relațiile tensionate, lipsa de motivație – toate astea se adună. Și, uneori, încep să te controleze fără să îți dai seama.

Address

Bulevardul Iancu De Hunedoara, Numarul 4
Bucharest

Opening Hours

Monday 10:00 - 14:00
16:00 - 20:00
Tuesday 10:00 - 14:00
16:00 - 20:00
Wednesday 10:00 - 14:00
16:00 - 20:00
Thursday 10:00 - 14:00
16:00 - 20:00
Friday 10:00 - 14:00
16:00 - 20:00

Alerts

Be the first to know and let us send you an email when UnderMasculinity posts news and promotions. Your email address will not be used for any other purpose, and you can unsubscribe at any time.

Shortcuts

Share