Bogdana Pacurari Psihoterapeut familie & cuplu

Bogdana Pacurari Psihoterapeut familie & cuplu Psihoterapeut / Trainer / Speaker Absolventa a Universitatii de Vest din Timisoara, Facultatea de Psihologie si Sociologie, secția Psihologie, anul 2006.

Psihoterapeut de cuplu și familie, Trainer în cadrul Mind Education/Școala pentru Cuplu

https://mindeducation.ro/

Trainer / Coach in cadrul Școlii Încrederii

Psiholog / psihoterapeut in cadrul Fundatiei Seeding Knowledge. Psiholog / Psihoterapeut in cadrul Gradinitelor Butterfly, Scoala Butterfly


Despre mine:

Psiholog clinician și psihoterapeut in specializarea Analiză Tranzacțională
Școala

pentru Cuplu/Mindeducation - Domnica Petrovai

Psihoterapie individuala, de cuplu si familie, parenting, dezvoltare personala pentru copii si adolescenti. Master in cadrul Universitatii de Vest din Timisoara, Facultatea de Psihologie si Sociologie, secția Psihologie, anul 2008. Specializare in consiliere de familie si cuplu

*Psihoterapeut și psiholog clinician cu drept de libera practica, acreditat de Colegiul Psihologilor din Romania

*Membru al Asociației Române de Analiză Tranzacțională.

*Psihoterapeut in supervizare, in cadrul Yorkshire Training Centre Romania
Transactional Analysis Psychotherapy

http://psihologbogdanapacurari.ro

06/09/2026

Poate că primul nostru cuvânt în conflict nu ar trebui să fie un cuvânt. Ar trebui să fie o respirație.

Când suntem foarte activați emoțional, nu mai funcționăm exact ca atunci când suntem calmi. Sistemul nervos intră în modul de protecție, atenția se îngustează, iar impulsul de a ataca, de a ne apăra, de a fugi sau de a închide conversația poate deveni mai puternic.

De aceea, înainte de „Trebuie să înțelegi…”, poate fi nevoie de:

Inspir.
Expir.
Mă opresc.
Apoi vorbesc.

Putem învăța secvența: Mă opresc → respir → observ ce se întâmplă în mine → apoi vorbesc.

Nu pentru a evita conversația.
Nu pentru a-l pedepsi pe celălalt prin tăcere. Ci pentru a nu transforma activarea mea într-o armă îndreptată către partener.

Asta este o diferență importantă: reglarea nu înseamnă reprimarea emoției. Înseamnă să-mi creez suficient spațiu interior încât emoția să nu-mi conducă automat comportamentul.

Respirația nu rezolvă conflictul.
Dar poate crea spațiul dintre ce simt și ce fac cu ceea ce simt. Iar în acel spațiu apare ceva esențial pentru o relație matură: alegerea. Nu mai reacționez doar din alarmă.
Pot să aleg cm răspund. Cu empatie. Cu protecție față de relație.

05/09/2026

Câte puțin din cm a fost anul acesta la .. Al patrulea an în care fac parte din acest minunat și grozav eveniment sportiv și cu accent pe sănătate mintală deopotrivă, plus atenția către a aduce cei mai buni “antrenori” de antreprenori. Ma simt recunoscătoare și privilegiată sa fac parte dintr-un asemenea eveniment, al cărui origini si intenție le cunosc de la început. Felicitări și întregii echipe. Ma înclin 🙏🏻❤️

02/09/2026

Un atașament sigur nu încearcă să-l „scoată” pe evitant din carapace. Îi transmite două lucruri în același timp: vreau să fiu aproape de tine și nu trebuie să te aperi de mine ca să fii în siguranță.

Într-o discuție dificilă, diferența este foarte importantă.
Cum invită un partener cu atașament sigur
În loc de: Trebuie să vorbim. De ce nu poți niciodată să vorbești cu mine?
mai degrabă: Aș vrea să vorbim despre ce s-a întâmplat între noi. Pentru mine e important să înțeleg ce ai simțit și să îți spun și ce am simțit eu. Nu vreau să te atac. Când ai putea să avem conversația asta?
Asta îi oferă evitantului apropiere + autonomie.

Sau: Simt că ne-am îndepărtat și nu vreau să las lucrurile nespuse. Mi-ar plăcea să înțeleg ce se întâmplă pentru tine. Putem vorbi în seara asta sau preferi mâine?

Și apoi vine partea esențială: nu îl urmărește
Dacă evitantul spune: Nu vreau să vorbesc acum. Un partener sigur nu răspunde cu:
* „Normal că nu vrei!”
* „Niciodată nu vrei să discutăm!”
* „Atunci înseamnă că nu-ți pasă.”
* 17 mesaje consecutive. 😅

Ci: În regulă. Înțeleg că ai nevoie de puțin spațiu. Pentru mine conversația rămâne importantă, așa că aș vrea să stabilim când revenim la ea.

Aici apare o diferență fundamentală între siguranță și evitarea anxioasă:
sigur = respect spațiul tău fără să abandonez relația.

Dacă evitantul se închide în timpul conversației, Partenerul sigur observă reglarea emoțională, nu doar conținutul: Simt că devine greu pentru tine conversația asta. Putem face o pauză de 20 de minute și să revenim. Dar pauza are un punct de întoarcere.

Nu: Bine, lasă, vorbim cândva.
Ci: Hai să luăm o pauză și să continuăm la 20:30.
Asta este foarte important pentru că evitantul primește spațiu, iar partenerul anxios primește predictibilitate.

Cum vorbește despre propriile nevoi
Atașamentul sigur nu își ascunde nevoia pentru a nu-l speria pe celălalt.
Nu spune: Nu-i nimic, nu am nevoie de nimic.
Ci: Pentru mine este important să putem vorbi despre lucrurile dificile. Nu am nevoie să rezolvăm tot

25/08/2026

Un atașament sigur nu „vindecă” automat un atașament anxios sau evitant, dar o relație suficient de sigură poate deveni un context extrem de puternic pentru învățarea unui nou mod de a relaționa.

În teoria atașamentului, vorbim despre earned secure attachment: o persoană poate porni de la un stil anxios sau evitant și, prin experiențe relaționale repetate de siguranță, să dezvolte în timp o funcționare mai sigură.

1. Cum poate un partener sigur să ajute un partener evitant
Persoana evitantă a învățat adesea că apropierea înseamnă pierderea autonomiei, presiune, intruziune sau dezamăgire. De aceea, când relația devine foarte intimă, sistemul ei de protecție poate spune: E prea mult. Am nevoie să mă retrag.
Partenerul sigur face ceva foarte diferit:
* nu urmărește compulsiv când celălalt se retrage;
* nu transformă nevoia de spațiu într-o dramă despre abandon;
* nu pedepsește retragerea;
* dar nici nu acceptă indisponibilitatea emoțională permanentă;
* exprimă clar nevoia de conectare;
* respectă autonomia, fără să abandoneze relația;
* rămâne previzibil și coerent.

Astfel, evitantul poate începe să descopere ceva ce nu a învățat suficient de devreme: Pot fi apropiat de cineva fără să fiu înghițit de relație. Și apare un proces foarte important: expunerea repetată la intimitate fără consecințele de care persoana se teme. Dacă de fiecare dată când spune „am nevoie de puțin spațiu” partenerul nu pleacă, nu atacă și nu escaladează, iar ulterior există reconectare, creierul primește o experiență nouă: apropiere → tensiune → spațiu → reconectare.
Nu mai trebuie să însemne: apropiere → pericol → fugă.

22/08/2026

10% nu este o proporție științifică măsurată exact, ci o metaforă foarte bună pentru a explica diferența dintre a înțelege și a schimba.

Conștientizarea este începutul, nu vindecarea. Poți să știi perfect de unde vine rana ta și totuși să continui să reacționezi din ea.

Poți să înțelegi:
* „Am frică de abandon.”
* „Când partenerul se îndepărtează, sistemul meu de alarmă se activează.”
* „Am învățat în copilărie că trebuie să fiu perfect ca să fiu iubit.”
* „De aceea încerc să controlez.”
* „De aceea cer reasigurări.”
* „De aceea mă sacrific.”
* „De aceea aleg indisponibilitatea emoțională.”

Și totuși, în momentul în care partenerul spune „am nevoie de puțin spațiu”, corpul tău poate interpreta mesajul nu ca pe o informație despre prezent, ci ca pe o amenințare familiară. Aici apare diferența dintre insight și transformare.
Ce reprezintă, metaforic, acel 10%
Conștientizarea îți oferă harta.
Îți spune:
„Aici este rana. Aici este mecanismul. Așa se activează. Așa ai învățat să supraviețuiești.”
Dar faptul că ai harta nu înseamnă că organismul tău știe deja să meargă pe un alt drum.
Schimbarea presupune ca, în situațiile reale în care rana este activată, să poți face ceva diferit.

90% din muncă este practica noului răspuns. De exemplu:
Conștientizare:
„Știu că am o teamă de abandon.”
Schimbare:
Partenerul devine distant → simți panică → nu mai trimiți 17 mesaje → îți reglezi emoția → verifici ce se întâmplă în realitate → exprimi vulnerabilitatea fără acuzație → tolerezi faptul că nu poți controla răspunsul celuilalt.

Asta este transformarea.

De ce nu este suficient să „înțelegi”?
Pentru că trauma nu este doar o poveste pe care o ții în memorie.
Experiențele relaționale repetate ajung să creeze modele automate de percepție, emoție, activare fiziologică și comportament.

De aceea apare paradoxul:
„Știu că nu mai sunt copilul de atunci, dar corpul meu reacționează ca și cm aș fi.”
Nu înseamnă că ești irațional. Înseamnă că vechiul răspuns a devenit automat. Iar aut

18/08/2026

În cuplu nu ne întâlnim doar cu o persoană. Ne întâlnim cu nivelul ei de maturitate emoțională, cu stilul ei de atașament și cu rănile ei relaționale. Iar, foarte frecvent, alegerea partenerului se produce într-un punct în care cele două sisteme psihologice se potrivesc.

1. Nu ne alegem doar după compatibilitate, ci și după familiaritate
Creierul nostru are o preferință pentru ceea ce îi este familiar. Nu neapărat pentru ceea ce este sănătos.
Dacă am învățat că iubirea înseamnă să alergi după celălalt, să demonstrezi, să aștepți, să te temi că îl pierzi, un partener indisponibil emoțional poate produce o atracție foarte puternică.
Nu pentru că este „alesul”, ci pentru că dinamica este recognoscibilă pentru sistemul nostru emoțional.

2. De multe ori, rănile se completează reciproc
Aici apare celebrul dans relațional:
* unul se teme de abandon și caută apropiere;
* celălalt se teme de invadare, control sau dependență și caută distanță.
Cu cât unul se apropie mai mult, cu atât celălalt se retrage.
Cu cât celălalt se retrage, cu atât primul urmărește mai intens.
Și fiecare ajunge să creadă că problema este celălalt.
De fapt, avem două sisteme de protecție care se activează reciproc.

3. Asta nu înseamnă că avem „aceeași traumă” Nu ne întâlnim întotdeauna la „același nivel de traumă”. Ne putem întâlni la un nivel similar de maturitate emoțională, dar cu vulnerabilități și strategii de apărare diferite.

De exemplu:
El: „Când te apropii prea mult, mă simt prins și mă retrag.”
Ea: „Când te retragi, simt că nu mă mai iubești și mă apropii și mai mult.”
El se apără prin distanță.
Ea se apără prin apropiere.
Iar cele două apărări se hrănesc reciproc.

14/08/2026

Copilul poate avea comportamente care seamănă cu manipularea, dar asta nu înseamnă că are intenția psihologică de a-l controla pe adult în sensul în care o face un adult manipulator.

Copilul nu spune „te manipulez”, ci „am nevoie de ceva”
Când copilul plânge, insistă, negociază, face o criză, cere încă 10 minute de tabletă sau încearcă din nou după ce i s-a spus „nu”, în spatele comportamentului poate exista:
* nevoia de autonomie;
* nevoia de atenție și conectare;
* dorința de plăcere/recompensă;
* dificultatea de a tolera frustrarea;
* impulsivitatea;
* nevoia de predictibilitate;
* testarea siguranței relației și a limitelor.

El învață prin experiență: „Ce se întâmplă dacă mai cer o dată?”
Asta este fundamental diferit de intenția deliberată de a exploata vulnerabilitatea celuilalt.

Copilul va forța limitele. Este parte din dezvoltare.
Un copil sănătos va testa limitele.
Nu pentru că este rău. Nu pentru că este manipulator. Ci pentru că încă își construiește autoreglarea și funcțiile executive.
De fapt, una dintre întrebările dezvoltării este: Unde se termină dorința mea și unde începe limita realității?

Copilul nu știe întotdeauna să își pună singur această limită. Adultul trebuie să o pună pentru el, până când copilul va putea internaliza treptat această capacitate.

Aici apare una dintre marile responsabilități parentale: copilul are voie să forțeze limita; adultul are responsabilitatea să o țină.

Problema apare când adultul confundă insistența cu manipularea:
Să spunem:
„Vreau încă un episod.”
Părintele spune: Nu. E timpul să închidem televizorul.
Copilul:
„Dar te rog!”
„Nu.”
„Doar unul!”
„Nu.”
„Ești cel mai rău părinte!”
„Înțeleg că ești foarte supărat. Tot oprim.”

De aceea responsabilitatea este la adult
A spune: Copilul meu mă manipulează - poate muta responsabilitatea într-un loc greșit.
Întrebarea mai utilă este: Ce nevoie exprimă copilul prin acest comportament și cm răspund eu acestei nevoi fără să renunț la limita sănătoasă? Pentru că putem valida emoția, fără să validăm oric

11/08/2026

Copilul abuzat nu învață doar că „suferă”, ci învață, prin relația cu părintele, cm funcționează puterea, conflictul, apropierea și agresivitatea.

Un copil abuzat nu devine automat agresor. Unii devin agresivi, alții devin foarte retrași și pasivi, alții devin hiper-vigilenți, anxioși, „people pleasers”, iar unii pot oscila între aceste poziții în funcție de context.

Ce se întâmplă în interiorul copilului?
Pentru copil, părintele este simultan sursa de atașament și sursa pericolului. Asta creează o contradicție enormă: Omul de care am nevoie ca să fiu în siguranță este omul de care trebuie să mă apăr.

Sistemul nervos începe să se organizeze în jurul supraviețuirii. Copilul devine foarte atent la voce, expresia feței, pașii, gesturile și dispoziția părintelui. Abuzul repetat este asociat cu dificultăți de reglare emoțională, hiperreactivitate la amenințare și modificări ale sistemelor implicate în răspunsul la stres.
Și aici apar două mari direcții: „lupt” sau „mă micșorez”

1. Copilul care învață: „Ca să nu fiu rănit, trebuie să fiu mai puternic.”
Acesta poate transforma frica în agresivitate.
Dacă părintele îl lovește, îl umilește, îl amenință sau îl domină, copilul poate învăța implicit:
agresivitatea = putere
vulnerabilitatea = pericol
cel care domină = cel care nu este dominat

În timp, copilul poate deveni hipervigilent și poate interpreta mai ușor comportamentele ambigue ale celorlalți ca fiind amenințătoare. Cercetarea asupra maltratării și agresivității descrie tocmai această combinație între hiper-vigilență la amenințare, interpretări ostile ale intențiilor celorlalți și dificultăți de reglare emoțională.

De aici poate apărea copilul care:
* lovește primul;
* intimidează;
* provoacă;
* amenință;
* umilește;
* caută controlul;
* reacționează disproporționat la o glumă sau o respingere;
* nu suportă să fie făcut de rușine;
* confundă respectul cu frica pe care o produce.

Și acesta poate ajunge bully.
Nu pentru că „este rău”, ci pentru că a învățat o strategie de supraviețuire care, în afara

07/08/2026

Da, un cuplu poate rezista fără s*x. Dar întrebarea mai importantă este: la ce cost și pentru cine?

Nu există o frecvență universală pe care psihologia sau s*xologia să o considere “normală”. Normalitatea într-un cuplu nu este dată de un număr de contacte s*xuale, ci de gradul de potrivire dintre nevoile celor doi și de felul în care gestionează diferențele.

Din cercetările asupra satisfacției relaționale reies câteva idei importante: Cuplurile care fac s*x aproximativ o dată pe săptămână raportează, în medie, un nivel ridicat de satisfacție. Peste această frecvență, beneficiile suplimentare sunt relativ mici.
Când devine o problemă?
Atunci când unul dintre parteneri are nevoie de conexiune s*xuală, iar celălalt o evită constant.

În această situație apar frecvent:
* sentimentul de respingere;
* frustrarea și resentimentele;
* scăderea stimei de sine;
* distanțarea emoțională;
* vulnerabilitate mai mare la infidelitate sau la retragerea din relație.

De ce este s*xul atât de important pentru multe cupluri?
Din punct de vedere neurobiologic, s*xul nu este doar despre plăcere.

În timpul contactului s*xual sunt eliberate:
* oxitocina, care întărește atașamentul și sentimentul de siguranță;
* dopamina, care menține motivația și dorința pentru partener;
* endorfinele, care reduc stresul și cresc starea de bine.

Sexul funcționează ca un mecanism de reconectare. De aceea, în multe cupluri, dispariția lui este mai degrabă un simptom decât problema principală. În spatele lipsei de s*x se pot afla conflicte nerezolvate, resentimente, stres cronic, dezechilibre hormonale, depresie, anxietate, traume sau diferențe naturale de libido.

Un cuplu poate rezista fără s*x dacă amândoi sunt împăcați cu această alegere.

Însă dacă unul suferă, iar celălalt ignoră sau minimizează această nevoie, problema nu mai este lipsa s*xului, ci faptul că o nevoie importantă a unuia dintre parteneri rămâne neauzită.

Nu frecvența s*xului definește sănătatea unui cuplu. Compatibilitatea dintre nevoile celor doi și capacitatea lor de a vorbi despre ele fără rușine, critică sau defensivita

02/08/2026

Diferența de dorință s*xuală (desire discrepancy) este normală și apare în majoritatea relațiilor la un moment dat. Devine însă problematică atunci când unul dintre parteneri începe să insiste, iar celălalt începe să se retragă.

Ce se întâmplă în creierul și în relația lor?
Partenerul cu dorință s*xuală mai mare interpretează adesea refuzul printr-o lentilă emoțională:
* „Nu mă mai dorește.”
* „Nu mai sunt suficient de atractiv.”
* „Nu mă mai iubește.”

În acel moment se activează sistemele cerebrale asociate cu durerea socială și respingerea. Studiile arată că respingerea romantică activează regiuni precum cortexul cingulat anterior dorsal și insula, aceleași implicate în durerea fizică. Pentru această persoană, lipsa s*xului nu înseamnă doar lipsa unui act s*xual, ci pierderea unei forme importante de apropiere.

În schimb, partenerul cu dorință mai scăzută poate trăi cu totul altceva:
* presiune;
* sentimentul că trebuie să performeze;
* vinovăție;
* senzația că propriile limite nu sunt respectate.
Creierul începe să asocieze apropierea fizică nu cu plăcerea, ci cu stresul.
Se creează un cerc vicios
Cu cât unul cere mai mult… cu atât celălalt simte mai multă presiune.
Cu cât presiunea crește… cu atât dorința spontană scade.
Cu cât dorința scade… cu atât primul insistă și mai mult.
Astfel apare ceea ce terapeuții de cuplu numesc ciclul urmăritor-retras (“pursuer-distancer”), unul dintre cele mai studiate tipare relaționale.

De ce presiunea reduce dorința?
Dorinta s*xuală are nevoie de un creier care se simte în siguranță.
Când apare presiunea, sistemul nervos activează răspunsul la stres. Crește cortizolul, iar atenția se mută de la plăcere la protecție. În acest context, circuitele implicate în excitația s*xuală sunt inhibate.

Cu alte cuvinte nu lipsa iubirii reduce dorința, ci uneori sentimentul că s*xul a devenit o obligație.
Mulți cred că persoana cu libido mai mare este “prea insistentă”, iar cea cu libido mai scăzut “are o problemă”.

În realitate, niciuna dintre ele nu este problema. Problema este modul în care diferența este gestionată.
Când unul cere s*x pentru a se simți iubit, iar celălalt evită s*xul pentru a se simți liber și în siguranță, fiecare încearcă să-și protejeze o nevoie legitimă, dar strategiile lor se lovesc una de alta.

Ce ajută?
Nu negocierea frecvenței s*xului este primul pas.
Primul pas este ca fiecare să înțeleagă ce înseamnă s*xul pentru celălalt.

Pentru unul poate însemna:
* iubire;
* apropiere;
* confirmare;
* reconectare.

Pentru celălalt poate însemna:
* vulnerabilitate;
* energie consumată;
* presiune;
* performanță;
* pierderea autonomiei.

Abia când aceste semnificații sunt înțelese, cei doi pot construi un spațiu în care intimitatea nu mai este nici monedă de schimb, nici obligație, ci o alegere reciprocă.

Ideea-cheie: În cuplurile fericite, conflictul nu este că unul dorește mai mult s*x decât celălalt. Conflictul apare atunci când diferența de dorință este interpretată ca lipsă de iubire sau este gestionată prin presiune și retragere. Atunci nu doar viața s*xuală are de suferit, ci întreaga siguranță emoțională a relației.

Address

Strada Cercului Nr 2, Sector 2, Centrul Rise
Bucharest
0040

Opening Hours

Monday 09:00 - 19:00
Tuesday 09:00 - 19:00
Wednesday 09:00 - 19:00
Thursday 09:00 - 19:00
Friday 09:00 - 19:00

Telephone

+40743565266

Website

Alerts

Be the first to know and let us send you an email when Bogdana Pacurari Psihoterapeut familie & cuplu posts news and promotions. Your email address will not be used for any other purpose, and you can unsubscribe at any time.

Contact The Practice

Send a message to Bogdana Pacurari Psihoterapeut familie & cuplu:

Shortcuts

Share

Category