10/08/2026
Ieri, fiul meu m-a învățat cm să-ți faci prieteni.
Cu două ore înainte, cunoscusem pe plajă o familie. Tudor se împrietenise deja cu fetița lor, pescuiseră împreună scoici și crabi, iar la un moment dat au hotărât că ar fi fain să mergem cu toții la restaurant.
Și am mers.
Pentru un introvert cu anxietate socială, ca mine, nu e chiar puțin lucru să mergi la cină cu niște oameni pe care i-ai cunoscut cu două ore înainte.
La restaurant, Tudor și-a mai făcut un prieten.
M-a împins să-i cer numărul mamei ca ei să se mai vadă în București.
Așa că l-am întrebat:
„Cum reușești să-ți faci prieteni atât de repede? Învață-mă și pe mine.”
Mi-a răspuns foarte simplu:
„Eu sunt Tudor. Îmi place să arunc cu pietre în mare și să mă cațăr. Vrei să fim prieteni?”
Și apoi mi-a explicat:
„Cu unii doar vorbesc, cu alții devin prieten. Și e ok.”
Atât.
Și m-am gândit cât de mult mi-ar plăcea să putem face și noi, adulții, asta.
Să merg la cineva și să spun:
„Eu sunt Ioana. Îmi plac pisicile, discuțiile faine și oamenii cu care pot să râd. Vrei să bem o cafea împreună?”
Fără să mă gândesc prea mult dacă e ciudat.
Fără să încerc să-mi dau seama dinainte dacă mă va plăcea.
Fără să transform un posibil „nu” într-o judecată despre mine.
Și am hotărât să lucrez la asta.
După aproape toată viața în care anxietatea socială m-a făcut să mă retrag, să evit și să mă gândesc prea mult înainte să merg spre oameni, am decis să fac lucrurile puțin diferit.
Să mă expun.
Să merg spre oameni.
Să inițiez.
Să accept și posibilitatea unui „nu”.
Pentru că poate că un „nu” înseamnă doar „nu”.
Iar un „da” poate fi începutul unei conexiuni foarte frumoase.
Avem mai multe de învățat de la copii decât credem.
Eu încă învăț să merg spre oameni cu frica de o mână și cu curajul de cealaltă. 🤍
