01/08/2026
Toată viața am simțit priviri care (mă) cântăreau. Priviri cu mâini invizibile, dar spinoase, care pipăiau marginile a ceea ce eram, măsurând, sortând, trăgând concluzii înainte să apuc să termin o propoziție. Le simțeam pe spate ca pe un curent de aer rece, și de fiecare dată mă întorceam spre mine însămi cu aceeași sentință blândă (pentru ele) : mi se pare. Mă mințeam cu grijă, cu delicatețe chiar, ca să pot rămâne în ceea ce credeam că e legătură cu celălalt.
Și din această minciună repetată, an după an, s-a construit ceva: o variantă a mea mai îngustă, mai tăcută și, ce să vezi, mai convenabilă! Mi-am temperat lumina cm temperezi focul când vrei să nu ardă prea mult. Mi-am cenzurat bucuria, reușitele, vocea, cu aceeași grijă obsesivă cu care cineva aranjează lucrurile pe o masă ca să nu deranjeze privirea nimănui. Am purtat emoțiile altora cu o atenție pe care niciodată n-am acordat-o propriei mele demnități. Și, fără să-mi dau seama, tocmai în această dăruire fără margini, m-am trădat pe mine…
Invidia are un talent pervers și subtil: îți împrumută propriii ei ochi. Privești prin ei și te vezi brusc arogantă, excesivă, deranjantă, când, de fapt, nu faci altceva decât să îți ocupi locul în lume cu toată fireasca lui măsură. Te convinge că ești „prea mult", când singura realitate e că ești exact cât trebuie pentru viața ta.
Adevărul a întârziat, dar a sosit cu o claritate cathartică: tot ce simțeam îndreptat spre mine venea, de fapt, din ele. Din fricile lor neasumate, din limitele cu care n-au vrut să se împace, din luptele interioare pe care le-au ales să le poarte în tăcere și încrâncenare. Eram ecranul pe care proiectau ce nu puteau privi în oglindă. Proiecții. Atât. Eu eram peretele alb.
Mă întreb uneori ce s-ar întâmpla dacă, în loc să pizmuiești, ai fi curioasă. Dacă, în loc să consumi energie privind la lumina altcuiva cu ochii strânși, ai întreba: ce pot învăța de la ea? Ce face ea cu viața ei pe care eu îndrăznesc să o doresc? Invidia e leneșă prin natura ei, preferă jarul mocnit al resimțirii față de efortul transformării, pentru că transformarea cere să te uiți, sincer și fără menajamente, la tine!
Vrei măreția Phoenixului, dar fără să treci prin combustie. Ntz! Nu merge!
Astăzi aleg altfel. Și această alegere a venit cu prețul ei, cu pierderi reale, cu goluri pe care le-am simțit fizic, cu frica de singurătate care a stat mult timp lipită de umărul meu ca un demon care te șantajează. Și totuși am ales. Pentru că viața, în generozitatea ei discretă, mi-a arătat că există și altceva: femei care se bucură sincer pentru tine, care cresc alături de tine, care știu că lumina uneia nu o micșorează pe a celeilalte. Pentru ele merită să rămâi întreagă. Pentru ele merită să nu te mai gârbovești sau să faci pe pr0asta.
Cât despre restul, cu tot respectul cuvenit: f**k off.
1. Îmi port lumina fără să o mai acopăr.
2. Îmi ocup locul fără să cer voie.
3. Îmi cunosc valoarea și limitele.
Și nope, nu e orgoliu. Dar e putere. Și mi-o iau înapoi fără nicio jenă.
Și dacă pentru cineva sunt „prea mult"…oh, well… ghinion! Poate sunteți voi prea puțin. 🙂
