10/10/2026
Azi este Ziua Mondială a Sănătății Mintale și m-am gândit că poate, anul acesta, n-ar fi rău să vorbim puțin altfel despre sănătatea mintală.
Pentru că vorbim foarte mult despre ea.
Atât de mult, încât uneori am impresia că avem senzația că știm deja tot.
Știm despre anxietate. Despre atașament. Despre narcisism. Despre traume. Despre limite. Despre relații toxice.
Știm pentru că am văzut un reel de 30 de secunde. Sau zece.
Și aici mă lovesc inclusiv eu de o problemă: încerc să spun lucruri care au nevoie de nuanță într-un format care îți cere să le explici în 30 de secunde. Iar sănătatea mintală rareori încape în 30 de secunde.
Nu pentru că lucrurile trebuie complicate inutil. Ci pentru că oamenii sunt complicați, unici și absolut fascinanți în modul lor de construcție.
Mai este ceva.
Sănătatea mintală a devenit un subiect despre care simte că poate vorbi aproape toată lumea. Și e bine, într-un fel. Cu toții putem contribui la o societate mai atentă, mai empatică, mai puțin stigmatizantă.
Dar poate că trebuie să facem diferența. E un pic ca gluma cu românii: toți ne pricepem la fotbal și la mașini.
Doar că, atunci când vorbim despre sănătatea mintală, consecințele unor afirmații simplificate pot fi mult mai importante.
Pentru că ajungem să ne punem etichete.
„Cred că sunt narcisist.”
„Am anxietate.”
„Sunt evitant.”
„Am ADHD.”
„Trauma mea explică tot.”
„Partenerul meu este narcisist.”
Și uneori oamenii ajung în terapie cu un diagnostic pe care și l-au pus singuri sau cu o etichetă pe care au primit-o de pe internet sau de la prieteni/parteneri.
Iar apoi descoperim împreună că lucrurile sunt… mult mai complexe.
Poate că ai anumite dificultăți. Poate că ai anumite comportamente care îți fac rău. Poate că uneori te retragi, alteori reacționezi prea intens, poate că îți este greu să pui limite sau să ai încredere în oameni.
Asta nu înseamnă automat că ai o tulburare.
Suntem cu toții, într-un fel, pe un spectru al dificultăților. Avem zile proaste, perioade dificile, vulnerabilități, mecanisme de apărare, frici, obiceiuri pe care poate nu le înțelegem încă.
Și cred că aici avem încă multe de învățat.
Nu doar să recunoaștem o tulburare.
Ci să putem privi cu mai multă empatie omul care se luptă cu ea.
Să nu-i spunem „trebuie doar să gândești pozitiv”.
Să nu-i spunem „toți avem probleme”.
Să nu transformăm suferința lui într-un sfat de 30 de secunde.
Dar și să avem curajul să ne uităm puțin la noi.
Pentru că uneori suntem foarte buni la identificat „problemele” celuilalt și mult mai puțin curioși în legătură cu ale noastre.
Poate că asta aș vrea să însemne pentru mine Ziua Mondială a Sănătății Mintale: nu să știm mai multe etichete, ci să înțelegem mai bine oamenii.
Inclusiv pe noi înșine.
Și să ne amintim că, dincolo de orice diagnostic, simptom, etichetă sau reel de 30 de secunde, este un om.
Iar omul are nevoie, înainte de toate, să fie înțeles.
