15/05/2026
De ce ne sunt copiii agresați la școală ?
Există o tentație firească, atunci când auzim că un copil a fost umilit la școală sau că un adult e hărțuit la serviciu, să împărțim lumea repede în două: victimele, pe care le compătimim, și agresorii, pe care îi condamnăm. Este o împărțire care ne face viața mai ușoară, pentru că ne scutește de a privi prea adânc. Dar este și o împărțire care, paradoxal, întreține fenomenul pe care vrem să-l oprim. Pentru că, în spatele aproape fiecărui copil care lovește, există un alt copil care a fost, la rândul lui, lovit — poate nu cu pumnul, dar cu absența, cu indiferența, cu o palmă peste suflet pe care nimeni nu a văzut-o niciodată.
Compasiunea pentru victimă este firească și necesară. Dar compasiunea autentică, cea care chiar schimbă lucrurile, nu se oprește acolo. Merge mai departe, cu mai multă greutate, și încearcă să înțeleagă suferința care produce alți suferinzi. Pentru că răutatea, când o privești de aproape, nu arată ca răutate. Arată ca o frică prost îmbrăcată. Arată ca un copil care a învățat că, dacă lovește primul, nu mai e lovit. Arată ca un adolescent care, neavând acasă pe nimeni care să-l asculte, descoperă că poate fi auzit dacă strigă mai tare decât ceilalți și pe seama lor.
Asta nu îl scuză pe cel care face rău. Vreau să fie clar de la început. A înțelege de ce un copil hărțuiește alți copii nu înseamnă a-l absolvi de responsabilitate sau a-i justifica faptele. Înseamnă doar a refuza varianta leneșă a poveștii, în care există monștri și sfinți, și a accepta varianta complicată, în care există doar oameni răniți care se rănesc reciproc, în lanțuri pe care nimeni nu le-a început și nimeni nu le va încheia prin pedeapsă singură.
Un studiu publicat de Asociația Americană de Psihologie a urmărit, timp de mai mulți ani, copii identificați ca agresori în școală. Marea majoritate dintre ei aveau cel puțin unul dintre următoarele: un părinte violent, un părinte alcoolic, un părinte absent emoțional, sau experiențe de a fi fost ei înșiși hărțuiți, fie în familie, fie într-un mediu anterior. Cu alte cuvinte, copilul care îi lovește pe alții în recreație nu se trezește dimineața răutăcios. El duce în ghiozdan, fără să știe, o suferință pe care nu o poate numi și o livrează celor mai slabi decât el, pentru că aceea este singura putere pe care a învățat să o exerseze.
Gândește-te la un copil de zece ani care vede cm tatăl lui își umilește mama la masă, seară de seară. El nu poate apăra mama — e prea mic. Nu se poate confrunta cu tatăl — îi e frică. Nu poate pleca — nu are unde. Și atunci, în corpul lui mic, se acumulează o presiune pe care creierul lui de copil nu știe cm să o dezamorseze. A doua zi, la școală, vede un coleg mai tăcut, mai timid, mai puțin băgat în seamă. Și, fără să înțeleagă de ce, simte impulsul să-l împingă, să râdă de el, să-l facă să plângă. Pentru câteva secunde, copilul agresiv din clasă se simte puternic. A transferat durerea. A scăpat, pentru o clipă, de senzația de a fi neputincios. Lanțul continuă.
Și apoi mai e o categorie despre care vorbim mai rar: agresorii care, la suprafață, nu par să aibă „motive". Vin din familii ok, au părinți prezenți, nu au fost vizibil traumatizați. Și totuși, hărțuiesc. De ce? Pentru că, uneori, durerea care produce cruzime nu e o durere mare și dramatică, ci una mică și constantă: senzația de a nu fi suficient. Frica de a fi exclus din grup, dacă nu îl excluzi tu pe altul primul. Anxietatea de a-ți pierde locul, dacă nu îți construiești constant superioritatea pe seama cuiva. Această durere e mai greu de văzut, pentru că nu lasă vânătăi acasă. Dar e acolo, și e responsabilă pentru o bună parte din hărțuirea pe care o vedem în școli și în birouri.
Ce facem cu această înțelegere, în viața de zi cu zi? În primul rând, dacă suntem părinți, încercăm să nu mai întrebăm doar „cine te-a supărat azi" și să întrebăm și „pe cine ai supărat tu azi, și de ce". Nu ca să acuzăm, ci ca să deschidem. Un copil care învață, de mic, să-și recunoască momentele când a fost crud, fără să fie pedepsit pentru recunoaștere, învață ceva mult mai valoros decât regula „nu fi rău". Învață să se observe pe sine. Iar omul care se observă pe sine e ultimul care va deveni un agresor cronic.
În al doilea rând, dacă suntem profesori sau oameni care lucrăm cu copii, încercăm să nu mai etichetăm copilul agresiv ca fiind „problema clasei". Acel copil este, aproape sigur, o oglindă a unei probleme pe care clasa nu o vede. Întrebarea utilă nu este „cum scăpăm de el", ci „ce duce el cu sine, de aia se poartă așa, și cine îl poate ajuta". Uneori, simplul fapt că un adult îl privește pe acel copil cu curiozitate, nu cu condamnare, e suficient ca să se deschidă o ușă.
În al treilea rând, dacă suntem martori — adulți care vedem hărțuirea de departe, fie pe stradă, fie online, fie la o reuniune de familie — încercăm să nu ne mulțumim cu a fi indignați. Indignarea e ieftină. Te face să te simți bun fără să fi făcut nimic. Compasiunea costă mai mult: te obligă să intervii când e nevoie, să aperi când trebuie, dar și să nu transformi un copil într-un monstru pentru toată viața doar pentru că, la doisprezece ani, a fost crud.
Și, în al patrulea rând, dacă suntem chiar noi cei care am suferit de pe urma unui agresor, în trecut sau în prezent, încercăm să ținem cont că vindecarea noastră nu trece prin a-l urî pe el cu mai multă intensitate. Trece prin a ne reconstrui pe noi, prin a înțelege că ce ne-a făcut nu spune nimic despre valoarea noastră și totul despre durerea lui. Asta nu înseamnă să-l ierți, dacă nu poți. Înseamnă doar să nu-i mai dai puterea de a-ți defini viața nici după ce el a plecat de mult din ea.
Bullyingul nu se va opri prin pedepse, oricât de severe. Nu se va opri nici prin campanii, oricât de bine intenționate. Se va opri, încet, în măsura în care învățăm, ca societate, să privim cu compasiune și pe cel rănit, și pe cel care rănește, pentru că, de cele mai multe ori, ei sunt aceeași persoană, la momente diferite ale aceleiași povești. Iar lanțul se rupe numai acolo unde cineva refuză, în sfârșit, să mai treacă durerea mai departe.
