01/07/2026
De ce și cm m-am înscris în Registrul Donatorilor de Organe
Sunt lucruri pe care, uneori, le porți tăcut o vreme în minte și în suflet, înainte să găsești curajul de a le spune cu voce tare. Acesta e unul dintre ele.
Am amânat aproape o lună mesajul acesta. L-am rescris de multe ori în gând. Până la urmă am ales să-l împărtășesc, pentru că simt că trebuie. Și pentru că poate va face pe cineva să se oprească o clipă și să se întrebe, cu blândețe: ce rămâne din noi după ce nu mai suntem?
De peste 15 ani trăiesc de aproape și miracolul, și durerea transplantului de ficat, prin cele peste 170 de anastomoze de arteră hepatică pe care le-am realizat microchirurgical. Tocmai a trecut o lună de la cea mai intensă perioadă din câte am avut vreodată: cinci transplanturi de ficat în 11 zile, trei dintre ele în zile consecutive, unul terminat pe la 3-4 dimineața si unul realizat la cel mai mic copil transplantat in România (11 luni). Le amintesc abia acum, când ce am confirmarea că toți pacienții sunt bine după o perioadă de siguranță suficient de lungă pentru a spune cu adevărat ca operațiile au decurs bine.
Această succesiune de operații a fost, firește, un motiv uriaș de bucurie profesională și personală. Dar a scos la iveală și o realitate dureroasă: mulți pacienți aflați pe liste de așteptare nu primesc șanse la timp, pentru ca nu sunt donatori de organe. Iar rudele lor ajung să ia decizii extreme - să doneze aproape 60% din propriul ficat ca să salveze viața persoanei dragi.
Apoi a venit gestul unor prieteni. Costin Miu și Laura, soția lui, s-au înscris în Registrul Donatorilor de Organe.
În decursul anilor, m-am întrebat de câteva ori de ce să nu-mi exprim acordul pentru donare. Și îmi răspundeam comod: „Fac deja destul. Ajut prin contribuția mea profesională voluntară.”
După această perioadă, după tot vârtejul interior de sentimente și după ce am aflat de gestul lui Costin, ceva s-a limpezit brusc în mine. Am înțeles că decizia aceasta nu e doar despre cei pe care i-aș putea salva într-o zi. E și despre cei pe care îi las în urmă.
M-am gândit la fiul meu. La cât de greu i-ar fi să aleagă în locul meu, într-un moment în care abia ar mai putea gândi de durere. Și mi-am dat seama că pot măcar să-l scutesc de o parte din această povară. Dacă va veni vreodată acel moment, va ști exact ce mi-am dorit. Nu va trebui să ghicească, să se îndoiască, să poarte vina unei alegeri grele pe care i-aș fi lăsat-o.
Am discutat acest lucru cu el și cu soția și m-am înscris în Registrul Donatorilor de Organe.
Nu pentru că sunt medic. Nu pentru că particip la transplanturi. Ci pentru că acum mi se pare firesc ca, atunci când eu nu voi mai avea nimic de oferit acestei lumi, o parte din mine să poată însemna totul pentru altcineva — pentru un copil, o mamă, un tată, un om care mai are atâtea de trăit.
Procesul e mai simplu decât credem: o declarație notarială, gratuită prin lege. Mai multe detalii găsiți în link-ul din primul comentariu.
Nu vă cer să faceți la fel. Vă rog doar atât: gândiți-vă la asta și vorbiți cu cei dragi, în liniște, înainte ca viața să o ceară pe neașteptate și pe nepregătite.
Pentru că, uneori, după ce o viață se stinge, altele câteva pot continua. Și poate că aceasta e una dintre cele mai frumoase forme de iubire pe care le putem lăsa în urmă.
