Psihoterapeut Corina Cerchez

08/10/2026

Uneori ziua se termină, dar mintea noastră nu știe asta.

Stingem lumina și, exact atunci, încep să apară toate conversațiile pe care le-am mai purtat deja de câteva ori în minte. Ce trebuia să spun. Ce a vrut celălalt să spună. Dacă am greșit. Dacă se va întâmpla ceva. Dacă o să mă descurc.

Și cu cât încercăm mai tare să ne spunem „gata, nu mă mai gândesc”, cu atât gândul pare să se întoarcă.

Poate pentru că mintea nu încearcă să ne facă rău. În felul ei, încearcă să ne protejeze, să găsească o soluție, să prevadă un pericol, să ne pregătească pentru ceva ce încă nu știm cm să ducem.

Doar că, uneori, analiza nu mai aduce nimic nou. Ne învârtim în jurul aceleiași întrebări, reluăm aceleași scenarii și obosim.

În noul episod Magic People, am vorbit cu Ruxandra Rusan despre overthinking, despre gândurile care nu ne dau pace și despre ce putem face atunci când mintea intră în buclă.

Am vorbit despre cm putem pune gândul, pentru o vreme, în afara noastră, despre întrebarea simplă „Ce dovezi am că lucrurile stau chiar așa?”, despre acel mic lucru pe care îl putem face concret și despre ceea ce se află, uneori, sub toate gândurile care par diferite: o frică, o nesiguranță, ceva ce are nevoie să fie văzut.

Pentru că poate nu toate gândurile trebuie alungate.

Unele au nevoie să fie ascultate suficient cât să înțelegem ce încearcă să ne spună despre noi.

🎧 „Cu cât ascundem un gând care ne preocupă, cu atât revine cu mai multă forță” — Magic People, cu Ruxandra Rusan

Episodul complet, aici:

Magic People în 10 minute. Despre gândurile care nu ne dau pace.

07/10/2026

„Arată-mi o femeie care poate fi alături de un bărbat și care poate rămâne cu el în momente de vulnerabilitate, neîncredere și frică.

Și voi vedea o femeie care și-a făcut munca cu propria persoană și care nu își derivă tăria din acel bărbat.

Arată-mi un bărbat care poate fi alături de o femeie în momente de vulnerabilitate, în clipe dificile. Care o poate auzi și poate lăsa spațiu relației, fără să încerce imediat să rezolve situația.

Și voi vedea un bărbat care și-a făcut munca cu sine însuși și care nu își derivă puterea din a rezolva și controla totul.”

— Brené Brown
traducere/adaptare

Mi se pare una dintre cele mai frumoase descrieri ale maturității emoționale într-un cuplu.

Să poți rămâne lângă omul pe care îl iubești și atunci când nu este puternic. Să îi poți vedea frica, îndoiala, neputința, fără să îl respecți mai puțin pentru ele.

Și să poți fi lângă durerea celuilalt fără să te grăbești să o repari doar pentru că îți este greu să o vezi.

Poate că una dintre formele cele mai profunde de intimitate este tocmai aceasta: să nu îi cerem celuilalt să fie puternic ca să ne simțim noi în siguranță.

Uneori, iubirea matură nu înseamnă să găsești soluția.

Înseamnă să poți rămâne.

06/10/2026

Oare cât din relația noastră cu banii este, de fapt, al nostru?

Mi se pare interesant că, atunci când vorbim despre bani, ajungem uneori să vorbim despre cu totul altceva. Despre cm era acasă când banii lipseau, despre cine hotăra pe ce se cheltuie, cine punea deoparte, cine se temea că nu vor ajunge și cine spunea că „ne descurcăm noi cumva”.

Din astfel de experiențe ne-am construit, fără să ne dăm seama, propriile reguli. Poate ne este greu să cheltuim pentru noi, chiar și atunci când ne permitem. Poate cumpărăm lucruri de care nu avem neapărat nevoie. Sau poate ne este greu să cerem mai mult pentru munca noastră.

Și uite cum, dincolo de cifre și de calcule, ajungem să vorbim despre siguranță, libertate, frică, merit și despre poveștile familiei noastre.

Despre toate acestea, despre psihologia banilor și felul în care ducem uneori mai departe experiențele generațiilor dinaintea noastră, am stat de vorbă cu Cristina Ursu, în podcastul „Psihologi la cafea”.

Mi-a făcut mare plăcere această întâlnire. Vă invit să ne ascultați și, poate, să vă gândiți puțin și la propria voastră poveste cu banii.

Cristina Ursu și Corina Cerchez au povestit despre un subiect consi...

01/10/2026

Bună, sunt Corina.

Îmi este mai ușor să ascult poveștile altora decât să vorbesc despre mine.

Sunt psiholog clinician specialist, psihoterapeut și supervizor în psihologie clinică.

Oamenii ajung la mine atunci când simt că nu mai pot singuri, când se află într-un blocaj, trec printr-o pierdere sau o schimbare ori când vor să înțeleagă de ce ajung, din nou, în situații care îi rănesc.

Ajung și oameni care au construit mult, au o carieră, responsabilități și o viață care, privită din afară, pare să funcționeze. Cu toate acestea, în interior se simt obosiți, singuri sau nu se mai regăsesc în ceea ce trăiesc.

În relația terapeutică nu pornesc de la ideea că eu știu mai bine ce este potrivit pentru viața celuilalt. Cred că fiecare om este specialist în propria viață. Eu pot asculta, pot pune întrebări, pot arăta și alte perspective și pot însoți omul în procesul de a-și găsi propriile răspunsuri.

Pentru mine, identitatea conștientă înseamnă să observăm ce am învățat să fim pentru a aparține, pentru a fi iubiți sau pentru a ne simți în siguranță. Înseamnă să recunoaștem tiparele care ne conduc și să putem alege, în prezent, ceea ce ne reprezintă.

Lucrez cu adolescenți, adulți, cupluri și grupuri. Ofer, separat, supervizare în psihologie clinică.

Creez un spațiu apropiat, sigur și sincer, în care omul să se simtă ascultat, văzut și respectat.

De la tiparele care te conduc la alegerile care te reprezintă.

Mai multe despre mine și despre felul în care lucrez, în primul comentariu.

28/09/2026

Ce crește dintr-o mare iubire

Zilele acestea m-am întâlnit din nou cu tema pierderii. Cu dorul de oamenii pe care i-am iubit și pe care nu îi mai putem îmbrățișa. Dar și cu un gând care îmi este tare drag: uneori, durerea despărțirii este atât de mare pentru că iubirea pe care am trăit-o a fost atât de frumoasă.

Gândul m-a dus la bunica mea paternă, unul dintre strămoșii mei de lumină.

Au trecut mai mult de 24 de ani de când nu mai este fizic lângă mine. Am iubit-o enorm și m-am simțit foooarte iubită de ea. Pierderea ei a fost unul dintre momentele foarte dificile ale vieții mele. Mi-a fost dor de prezența ei, de omul lângă care mă simțeam atât de iubită și de tot ceea ce exista între noi.

Și îmi este dor și astăzi.

Dar, după aproape un sfert de secol, când mă gândesc la bunica mea, simt mai mult decât dorul. Simt și tot ceea ce a rămas viu din iubirea ei.

A pus niște semințe foarte valoroase în sufletul meu. Prin felul în care m-a iubit, prin ceea ce am trăit împreună, prin siguranța și ocrotirea pe care le-am simțit lângă ea. Semințele acelea au crescut odată cu mine și le regăsesc astăzi în ceea ce fac, în alegerile mele, în felul în care privesc viața și oamenii. Au devenit parte din esența ființei mele.

Mă emoționează să realizez cât de prezentă este bunica în viața mea, deși au trecut atâția ani de când nu o mai pot ține de mână. Nu doar în amintirile pe care le păstrez cu drag, ci în omul care sunt.

Poate că acesta este unul dintre cele mai frumoase daruri ale iubirii. Oamenii dragi nu ne lasă numai povești de care să ne amintim. Uneori, lasă în noi resurse care ne însoțesc o viață întreagă, iar ceea ce am primit de la ei ajunge, firesc, și la oamenii pe care îi iubim noi.

Mi-ar plăcea să o mai pot îmbrățișa pe bunica mea. Să îi povestesc despre mine, despre viața mea de acum și să ne mai bucurăm una de cealaltă. Dorul acesta are locul lui în sufletul meu, alături de o recunoștință imensă pentru tot ceea ce am primit.

Bunica mea trăiește în mine și prin mine. Iar semințele pe care le-a pus cândva în sufletul meu continuă să crească și să rodească.

24/09/2026

Spunem atât de des „sunt stresată”, încât stresul a ajuns să pară un dușman de care ar trebui să scăpăm.

Dar stresul face parte din viață. Ne mobilizează, ne ajută să răspundem unei provocări, să ne concentrăm și să acționăm atunci când ceva este important pentru noi.

Problema nu este că intrăm în stres. Problema apare atunci când rămânem prea mult acolo. Când corpul continuă să fie în alertă chiar și după ce pericolul sau urgența au trecut. Când închidem calculatorul, dar mintea continuă să lucreze. Când ne așezăm să ne odihnim, dar nu mai știm cm să coborâm ritmul interior.

Despre diferența dintre stresul care ne mobilizează și cel care începe să ne consume, despre semnalele corpului și despre nevoia de a reveni, din când în când, la o stare de siguranță am vorbit cu Ruxandra Rusan, la Magic People.

A fost o conversație firească și apropiată, despre ceva ce trăim aproape toți, uneori fără să ne mai dăm seama: nu doar stresul, ci timpul pe care îl petrecem în el.

Vă invit să o ascultați aici, sau în primul comentariu:
https://www.magicfm.ro/articol/24302/nu-stresul-este-problema-ci-cat-de-mult-stam-in-stres

Și poate să păstrați o întrebare: când ați simțit ultima dată că nu aveați nimic de rezolvat, de anticipat sau de dus?

Mulțumesc, Ruxandra Rusan și Magic FM, pentru această întâlnire. 🤍

Corina Cerchez, psihoterapeut, la Magic People în 10 minute

23/09/2026

Arta de a primi un compliment

„Ce bine îți stă!”

„Vai, e veche! Am luat-o la reducere. Și nici nu m-am aranjat cine știe ce…”

Uneori, până terminăm de explicat de ce complimentul nu ni se cuvine chiar în întregime, omul care ni l-a făcut aproape că uită ce voia să ne spună.

Poate data viitoare încercăm ceva mai simplu. Primim vorbele frumoase fără să le micșorăm, fără să prezentăm bonul fiscal și fără să explicăm cât de întâmplătoare a fost reușita. 😊

„Mulțumesc! Mă bucur că ai observat.”

22/09/2026

„Cum trebuie să fiu ca să mă alegi?”

Fetița își pregătise lucrurile de dimineață. Nu avea nevoie de multe. Își pusese într-o gentuță cartea pe care voia să i-o arate mamei, un elastic de păr și desenul făcut cu o seară înainte, împăturit cu grijă ca să nu se șifoneze.

Mama spusese că vine după ea.

La început, fetița întreba din când în când cât este ceasul. Apoi a început să privească spre poartă ori de câte ori auzea o mașină încetinind pe stradă. Bunica îi spunea că poate a prins trafic, poate s-a prelungit programul, poate mai durează puțin.

Fetița dădea din cap și mai aștepta.

După o vreme nu a mai întrebat nimic. Și-a lăsat gentuța lângă ușă și s-a dus să se joace, doar că jocul nu o mai prindea cu adevărat. O parte din ea rămăsese atentă la zgomotul de afară.

Copiii pot aștepta mult atunci când, la capătul așteptării, este cineva pe care îl iubesc.

Noi, adulții, știm că zilele se pot schimba dintr-odată. Știm despre ședințe care se prelungesc, drumuri blocate, oboseală, probleme care nu pot fi amânate. Uneori un părinte muncește până târziu, ajunge după ce copilul a adormit sau este plecat departe tocmai pentru a putea susține familia.

Copilul nu are însă întreaga hartă a vieții noastre.

El știe doar că mama a spus că vine.

Și că nu a venit.

Iar când nu este ajutat să înțeleagă ce s-a întâmplat, tăcerea începe să se umple singură. La început cu explicații care îl protejează pe adult: poate mai are de lucru, poate nu poate pleca, poate este foarte obosită.

Dar, uneori, întrebarea se mută încet spre el.

Poate nu i-a fost suficient de dor de mine.

Poate altceva a fost mai important.

Poate că eu nu sunt atât de importantă.

Și de aici până la „poate dacă sunt mai cuminte...” nu este întotdeauna atât de mult.

Poate nu mai cere. Poate nu mai plânge când mama pleacă. Poate spune „nu-i nimic” înainte ca cineva să o întrebe dacă a durut.

Și poate începe să devină copilul care înțelege, care se adaptează, care nu deranjează prea mult.

Nu pentru că nu mai are nevoie.

Ci pentru că legătura este prea importantă ca să riște să o piardă.

Iar undeva, în tăcere, se poate așeza o întrebare care va apărea mai târziu și în alte relații, chiar dacă nu va mai suna exact la fel:

„Cum trebuie să fiu ca să mă alegi?”

Poate voi fi mai atentă.

Mai disponibilă.

Mai ușor de iubit.

Poate voi cere mai puțin.

Poate voi face eu mai mult.

Poate, dacă voi deveni ceea ce are celălalt nevoie, va rămâne.

Și uneori trec ani până când observăm că nu mai încercăm doar să iubim.

Încercăm să fim atât de buni pentru celălalt, încât să nu mai aibă niciun motiv să plece.

De aceea cred că promisiunile făcute copiilor au nevoie de grijă. Nu pentru că părinții trebuie să fie perfecți și nici pentru că o promisiune nerespectată hotărăște singură povestea unui copil.

Viața se întâmplă și adulților.

Dar, atunci când nu putem veni, putem spune:

„Știu că m-ai așteptat.”

Putem lăsa dezamăgirea copilului să existe fără să ne grăbim să o ștergem și, mai ales, putem avea grijă ca absența noastră să nu devină, în mintea lui, o explicație despre propria valoare.

Pentru că un copil are nevoie să știe ceva ce nu poate întotdeauna să înțeleagă singur:

„Faptul că eu nu am putut veni nu spune nimic despre cât de importantă ești tu.”

.

20/09/2026

Și zilele fără plan au farmecul lor

Unele dimineți sunt frumoase tocmai pentru că nu se grăbesc nicăieri.

Cafeaua se bea la masă, nu între două lucruri de făcut. O conversație poate să se lungească fără să ne uităm la ceas. Poate ieșim la o plimbare, poate rămânem acasă, poate sunăm un om drag fără să avem ceva anume de spus. Sunt lucruri mici, pe care în timpul săptămânii le strecurăm printre obligații, iar duminica le putem lăsa să ocupe locul pe care îl merită.

Uneori, am impresia că am ajuns să cerem și timpului liber să fie productiv. Să profităm de zi, să bifăm ceva, să avem ce povesti luni. Dar nu toate zilele frumoase au nevoie de o poveste spectaculoasă. Unele ne lasă doar cu senzația liniștită că am fost acolo, în viața noastră, nu doar în agenda ei.

Și poate că e tare bine, din când în când, să nu avem nimic de demonstrat. Nici măcar nouă.

Duminică frumoasă, cu timp pentru voi! ☕