Psih. Anca Elena Boalca

10/06/2026

La recomandarea unui prieten, am urmărit un film în care personajul principal supraviețuise unor experiențe de o violență extremă. Cu toate acestea, nu își amintea nimic din ceea ce i se întâmplase.

Întrebarea prietenului meu a fost :„Cum poți să treci prin ceva atât de grav și să nu îți amintești?” 

Întrebarea m-a făcut să mă gândesc la un lucru pe care îl întâlnesc adesea și în cabinet, oameni care suferă de anxietate, insomnie, coșmaruri, atacuri de panică, dureri fizice fără o cauză medicală clară sau o stare permanentă de neliniște, dar care spun cu sinceritate: „Nu mi s-a întâmplat nimic atât de grav.”

Din perspectivă psihodinamică, memoria traumatică nu funcționează la fel ca memoria obișnuită.

Atunci când o experiență depășește capacitatea psihicului de a o procesa, aceasta poate fi izolată de conștiință prin mecanisme de apărare precum reprimarea sau disocierea. Nu pentru că psihicul vrea să ne ascundă adevărul, pentru că încearcă să ne protejeze de o suferință pe care nu o putem suporta în acel moment.

Freud observa încă de la începuturile psihanalizei că uneori ceea ce este uitat nu este și dispărut. Experiența continuă să existe, dar într-o formă diferită.Freud observa încă de la începuturile psihanalizei că uneori ceea ce este uitat nu este și dispărut. Experiența continuă să existe, dar într-o formă diferită.

Corpul poate păstra tensiunea. Somnul poate păstra coșmarul. Anxietatea poate păstra alarma. Relațiile pot păstra frica.

Trauma nu dispare doar pentru că nu ne-o amintim.

Cercetările au arătat că unele experiențe traumatice nu pot fi transformate în amintiri coerente. Ele rămân fragmente de emoții, senzații corporale, stări sau reacții aparent fără explicație.

De aceea, uneori, omul nu își amintește povestea, dar îi trăiește efectele în fiecare zi.

Ceea ce nu poate fi spus în cuvinte continuă să vorbească prin anxietate, prin corp, prin vise, prin repetarea unor tipare de viață pe care nu le înțelegem pe deplin.

Psihicul nu uită întotdeauna. Uneori doar ascunde ceea ce nu a putut încă să integrez.

Psih. Anca Elena Boalcă
Supervizor și Psihoterapeut

02/06/2026

În ultimii ani, rata divorțurilor a crescut, iar acest fenomen stârnește multe întrebări.
Iubim mai puțin decât generațiile anterioare? Sau relațiile au devenit mai fragile?
Din perspectivă psihologică, răspunsul este mai complex.

Astăzi nu mai căutăm într-o relație doar siguranță, stabilitate sau un partener pentru întemeierea unei familii.
Ne dorim să fim văzuți, înțeleși, susținuți emoțional și să ne dezvoltăm alături de celălalt. Cu alte cuvinte, așteptările noastre de la relație au crescut considerabil.

În același timp, ritmul alert al vieții, stresul profesional, presiunea financiară și lipsa timpului petrecut împreună erodează treptat conexiunea dintre parteneri.

Un aspect important este că relațiile rareori se destramă dintr-un singur motiv. De cele mai multe ori, divorțul este rezultatul unei distanțe emoționale care s-a construit lent, uneori ani la rând.

Paradoxal, nu conflictul este cel mai mare pericol pentru o relație, ci indiferența. Atunci când nu mai există curiozitate față de lumea interioară a partenerului, când dialogul este înlocuit de tăcere și când celălalt încetează să mai conteze emoțional, relația începe să se fragilizeze.

Totuși, multe relații pot fi salvate atunci când partenerii își recunosc vulnerabilitățile, învață să vorbească despre nevoile lor și caută sprijin înainte ca ruptura să devină definitivă.

Iar atunci când divorțul are loc, este important să ne amintim că acesta nu reprezintă un eșec al persoanei, ci sfârșitul unei etape de viață.
Pentru mulți oameni, poate deveni și începutul unui proces profund de autocunoaștere și reconstrucție.

O relație nu se destramă atunci când apar probleme, ci atunci când încetăm să mai construim punți către celălalt.

Psih. Anca Elena Boalcă
Supervizor și Psihoterapeut

31/05/2026

Draga cititorule,
Astăzi am ieșit din cabinet și te invit într-o călătorie veche de secole și totuși surprinzător de actuală, călătoria alchimiei sufletului.
C.G.Jung considera că adevărata alchimie este parte din procesul de devenire al ființei umane.
Jung a numit această călătorie individuare, procesul prin care devenim tot mai mult cine suntem cu adevărat.
Nu cine cred ceilalți că ar trebui să fim.
Nu cine am învățat să fim pentru a fi acceptați. Devenim ființa autentică care se află dincolo de măști, frici și adaptări.
Asemenea proceselor alchimice, și omul trecem prin etape de dezintegrare, purificare, iluminare și întregire.
Uneori le numim crize, pierderi, întâlniri decisive sau renașteri interioare.
Toate fac parte din aceeași operă tăcută prin care sufletul lucrează pentru a deveni mai conștient, mai viu și mai întreg.
Vreau îți povestesc despre cele patru etape ale acestei alchimii interioare și despre felul în care ele ne însoțesc, pe drumul devenirii noastre.
Nu toate perioadele dificile sunt semne că ne-am rătăcit.
Uneori, ele sunt semne că ne transformăm.
Alchimiștii descriau această transformare prin patru etape simbolice.

Nigredo este întunericul. Momentul în care vechile certitudini se prăbușesc, iar ceea ce am fost nu ne mai poate susține. Este etapa pierderii, a confuziei și a întâlnirii cu umbra.

Albedo este clarificarea. După furtună, începe să apară înțelegerea. Nu avem încă toate răspunsurile, dar începem să vedem mai limpede.

Citrinitas este răsăritul. Lumina nu mai vine din exterior, ci din interior. Începem să descoperim sensuri noi, resurse nebănuite și o înțelepciune care nu poate fi învățată din cărți, ci doar trăită.

Rubedo este întregirea. Nu perfecțiunea, ci împăcarea contrariilor. Puterea și vulnerabilitatea, lumina și umbra, ceea ce am fost și ceea ce devenim găsesc o cale de a coexista.

Indiferent unde ne aflăm, merită să ne amintim un lucru, transformarea nu începe atunci când totul este clar și luminos.
Începe atunci când avem curajul să rămânem prezenți în fața propriului proces.

Sufletul vede răsăritul cu mult înainte ca ochii conștiinței să zărească lumina.

Psih. Anca Elena Boalcă

27/05/2026

Ne-am adaptat atât de mult, încât uneori nici nu mai observăm cât de departe am ajuns de noi.

Trăim într-un ritm psihic în care omul este împins constant să absoarbă, să tolereze, să continue.
Să fie disponibil, coerent, productiv, echilibrat.
Să facă față schimbărilor rapide, presiunii economice, nesiguranței, relațiilor ambigue, suprastimulării continue.
Și, fără să ne dăm seama, adaptarea începe să devină un mod permanent de funcționare.

Multe persoane nu sunt in contact cu propriul ritm interior. Au invatat să își reducă nevoile, să își amâne oboseala, să își comprime emoțiile pentru a putea continua.
Din exterior, totul poate părea în regulă. Omul funcționează. Își face treaba. Vorbește normal. Își duce responsabilitățile. Uneori chiar zâmbește și pare puternic.

Dar există o diferență profundă între a funcționa și a fi prezent în propria viață.

Hiperadaptarea nu apare doar în perioade dramatice. Apare lent, în acumulări mici și repetate. În momentele în care te obișnuiești să nu mai ai timp pentru tine. În relațiile în care începi să te ajustezi excesiv pentru a păstra legătura.
În perioadele în care corpul îți cere odihnă și tu continui să mergi mai departe ca și cm nimic nu s-ar întâmpla.
Există momente în care nu avem nevoie de mai multă disciplină, mai mult control sau mai multă forță. Avem nevoie să revenim într-un contact real cu ceea ce simțim, cu ceea ce ne obosește și cu ceea ce încercăm să susținem de prea mult timp singuri.

Pentru că omul nu se pierde întotdeauna în suferință profundă.
Uneori se pierde în prea multă adaptare.

Poate că uneori nu avem nevoie să devenim mai puternici pentru a merge mai departe, ci să găsim un spațiu în care să nu mai fim nevoiți să ne adaptăm tot timpul singuri.
Terapia poate deveni un astfel de spațiu, un loc în care psihicul începe, treptat, să se așeze și să respire altfel.

Psih. Anca Elena Boalcă

25/05/2026

Despre oboseala identitară - "lumea" ne cere să funcționăm pe pilot automat.

Există astăzi o formă de oboseală care nu seamănă cu burnout-ul clasic.
Nu se rezumă doar la stres, suprasolicitare sau lipsa odihnei.
Este o oboseală mai profundă, mai tăcută și mult mai greu de recunoscut, oboseala identitară.
O întâlnim frecvent la oameni funcționali, performanți, adaptați social.
Oameni care „se descurcă”, livrează, care sunt eficienți.
Și totuși, în interiorul lor apare treptat o senzație greu de formulat:
„Nu mai simt cine sunt.”
„Funcționez, dar nu mă mai simt viu.”
„Totul merge… și totuși ceva lipsește.”

Această ruptură dintre funcționare și trăire devine una dintre marile tensiuni psihice ale lumii contemporane.

Societatea actuală recompensează adaptarea rapidă, controlul emoțional, eficiența și disponibilitatea continuă.

În multe contexte, identitatea începe să fie construită în jurul întrebării „Cât de util sunt?”.
Astfel, valoarea personală devine dependentă de performanță.
Iar sinele începe să se organizeze în jurul validării externe.

Din perspectivă psihodinamică, acest proces poate conduce la dezvoltarea unui sine fals, o structură psihică adaptativă construită pentru a răspunde așteptărilor mediului, chiar cu prețul îndepărtării de nevoile autentice ale persoanei.

Problema este că sinele fals nu produce vitalitate.
Produce funcționalitate.
Iar omul poate deveni extrem de competent și profund deconectat simultan.

În cabinet, oboseala identitară nu apare întotdeauna sub forma colapsului vizibil.
Uneori apare prin, incapacitatea de a mai simți bucurie, dificultatea de a se conecta autentic în relații, senzația de gol interior, hiperfuncționalitate, incapacitatea de repaus psihic, anxietate difuză, sentimentul că viața este trăită „din rol”.

Persoana continuă să existe social, dar începe să dispară afectiv din propria viață.

Există ceva profund alienant în faptul că omul contemporan își optimizează constant comportamentul, dar își pierde treptat contactul cu lumea interioară.

Articolul complet îl găsiți pe Linkendin

Psih. Anca Elena Boalcă

24/05/2026

„Torță”, „foc sacru”, „strălucire” 
Astăzi, dragă cititorule, îți spun o poveste veche de când lumea. O poveste pe care, poate, nu doar că o cunoști,  o porți deja în tine, undeva în straturile adânci ale inconștientului colectiv.
Este povestea Elenei din T***a.

Mi-am reamintit acesta poveste având o discuție foarte interesanta cu un prieten pasionat de istoria Greciei.M-am gândit că este un prilej bun sa o amintesc pe Elena din T***a, cea care a îndrăznit să zguduie lumea masculină.

Fiica lui Zeus, născută între mit și destin, Elena nu a devenit simbol doar prin frumusețea ei legendară, ci prin ceea ce a trezit în ceilalți. În jurul ei s-au născut dorințe, rivalități, războaie și idealuri.
Am început să o privesc pe Elena din T***a nu doar ca pe o figură legendară, ci ca pe expresia unei feminități arhetipale, complexe, vii și imposibil de cuprins în definiții simple.

O feminitate care nu provoacă haos prin intenție, ci prin faptul că revelează ceea ce lumea încearcă adesea să controleze, să ascundă sau să rigidizeze.

Despre acea feminitate profundă care nu poate fi redusă nici la frumusețe, nici la rolurile pe care lumea le construiește în jurul femeii.

Și, poate că adevărata ei forță simbolică stă tocmai aici, în capacitatea femininului autentic de a tulbura o lume construită exclusiv pe control, putere și rigiditate.

Ea este expresia unei feminități complexe și imposibil de redus la o singură definiție.

În jurul ei, lumea masculină intră în conflict nu pentru că femininul distruge, ci pentru că femininul autentic revelează ceea ce este deja fragil, rigid sau reprimat.

Arhetipul Elenei vorbește despre acea parte din femeie care simte profund, trezește, transformă, arată.

Lumea noastră se repetă, sub alte forme, trăim povesti mai vechi decât noi, iar sufletul uman pare să se întoarcă mereu la aceleași conflicte, simboluri și dorințe fundamentale.

Iar uneori, dragă cititorule, cea mai mare putere nu este să cucerești o lume, este să luminezi atât de profund, încât lumea să nu mai poată rămâne aceeași.

Psih.Anca Elena Boalcă

22/05/2026

digitalee.ro m-a invitat să scriu despre Rezilienta în Busniss, mulțumesc pentru provocare și încredere!

https://digitalee.ro/digital-marketing-insights/resilience-in-business-between-psychological-adaptation-and-identity-reconstruction/?fbclid=PAdGRjcAR9WtdleHRuA2FlbQIxMQBzcnRjBmFwcF9pZA81Ng

You can develop stable psychological mechanisms that allow adaptation without losing one’s inner direction if you have resilience in business. Read our approach!

17/05/2026

Frumusețea este o stare de spirit

Săptămâna aceasta am reîntâlnit un om pe care nu-l mai văzusem de ani de zile.

Și am primit un feedback simplu, dar care a rămas cu mine:

„Nu îmi vine să cred cât te-ai schimbat…”

Mi-am dat seama că nu timpul a făcut diferența. Schimbarea a venit din voință și din munca cu mine.

Poate că textul acesta pornește de aici.

Dintr-o oglindă venită din afară, care m-a dus mai aproape de interior.

Ce se schimbă cu adevărat nu este doar felul în care arătăm, ci felul în care ne așezăm în noi înșine.

Și poate că textul acesta ajunge la tine exact acolo unde ești, indiferent cine ești și ce poveste duci.

Pentru că, uneori, cele mai vizibile schimbări sunt cele care au început în tăcere și au avut nevoie de timp.

Trăim într-un spațiu în care frumusețea pare măsurabilă, comparabilă, evaluată.

Standardele online nu doar că ne arată cm „ar trebui” să arătăm, ele introduc subtil o tensiune internă, o tensiune între corpul real și corpul idealizat.

Între ceea ce suntem și ceea ce ni se sugerează că ar trebui să devenim pentru a fi validați.

Dintr-o perspectivă psihodinamică, relația cu propriul corp nu este niciodată doar despre estetică. Este despre relația timpurie cu privirea celuilalt, despre cm am fost văzuți, conținuți, acceptați. Corpul conține afecte precum : rușinea, dorința de a fi dorit, teama de respingere, nevoia de a aparține.

Când standardele exterioare devin prea rigide, ele pot activa un mecanism subtil de alienare, nu ne mai trăim corpul din interior, îl privim disociat, ca pe un obiect care trebuie ajustat. Începem să ne raportăm la noi printr-o privire critică internalizata, ii privim evaluativ.

Și aici apare ruptura.
Corpul nu mai e locuit, e controlat.
Nu mai e ascultat, e disciplinat.

În timp, această relație poate deveni o corvoadă. Pentru că orice distanțare de propriul corp vine cu o pierdere de vitalitate. Frumusețea exterioară nu dispare brusc, dar începe să se rigidizeze, să-și piardă fluiditatea, expresivitatea. Devine corectă, dar nu vie.

Paradoxul este că tocmai încercarea de a atinge un ideal poate „șterge” ceea ce este autentic frumos.

Psih. Anca Elena Boalcă

15/05/2026

În această săptămână am încheiat două procese psihoterapeutice de lungă durată.

Două relații terapeutice construite în timp, traversate prin momente dificile, regresii, revelații, rezistențe, schimbări și reconstrucții interioare.
Și poate unul dintre cele mai importante lucruri pe care le observ, de fiecare dată, este faptul că finalul unui proces terapeutic sănătos nu apare brusc. Nu este o „ruptură”. Nu este abandon. Nu este dependență.

Este, de cele mai multe ori, o recunoaștere profundă și mutuală că ceva esențial s-a transformat.
În mod interesant, atunci când procesul psihoterapeutic ajunge firesc la închidere, această trăire apare simultan atât în psihoterapeut, cât și în pacient.

Există o senzație internă că spațiul și-a îndeplinit funcția. Persoana poate continua fără a se sprijini permanent pe cadrul terapeutic.
Iar acesta este, de fapt, unul dintre scopurile profunde ale psihoterapiei.

Psih.Anca Elena Boalcă
Supervizor și Psihoterapeut

13/05/2026

Articolul complet îl găsit pe situl meu ➡️
https://www.terapie-pentru-viata-buna.ro/articole/