03/09/2026
– Nu pleca! – Lasă-mă în pace! Dansul dintre anxios și evitant
Unul simte orice schimbare fină de ton, o privire mai rece, un mesaj la care nu i se răspunde sau i se răspunde mai târziu. Întreabă ce s-a întâmplat, caută explicații și vrea să vorbească acum, să repare acum, să știe că relația e în siguranță. Celălalt percepe întrebările ca pe o presiune care crește, are nevoie de spațiu, tace, schimbă subiectul sau pleacă din cameră. Cu cât i se cere mai insistent să vorbească, cu atât găsește mai greu cuvintele și cu cât simte mai multă emoție venind spre el, cu atât se îndepărtează mai tare.
– Nu pleca, nu mă lăsa! vrea să spună unul atunci când pune întrebări, atacă cu reproșuri și critici sau încearcă în orice fel să se apropie.
– Lasă-mă în pace! vrea să spună celălalt atunci când face un pas înapoi, tace sau amână răspunsul.
Doi oameni care caută siguranța în mod diferit
Partenerul cu un stil de atașament anxios simte foarte repede distanța. Pentru el, apropierea înseamnă siguranță. Când nu-l mai simte pe celălalt disponibil, sistemul său de alarmă se activează: ‘Ceva nu e în regulă. O să mă părăsească. Nu mai contez’. Asta îl face să caute apropierea. Sună din nou, trimite încă un mesaj, întreabă dacă mai e iubit, cere reasigurări, insistă să discute, urmărește expresia celuilalt și încearcă să obțină un răspuns. Dacă nu-l primește, frica poate ieși la suprafață sub formă de furie, critică, acuzații sau amenințări cu despărțirea. În spatele lor se află aceeași nevoie: ‘Arată-mi că ești aici. Arată-mi că încă sunt important pentru tine’.
Partenerul cu un stil de atașament evitant simte siguranța altfel. A învățat să se bazeze pe el, să își țină emoțiile sub control și să se retragă când apropierea devine copleșitoare. Insistența celuilalt poate suna ca o acuzație: ‘Nu faci nimic bine. Nu ești suficient. Iar m-ai dezamăgit’. Se închide, se refugiază în muncă, telefon, somn sau activități practice, încearcă să reducă tensiunea și să nu spună ceva ce ar agrava conflictul. Tăcerea lui transmite însă exact mesajul de care partenerul anxios se teme: ‘Nu-mi pasă. Nu vreau să fiu aici’.
Unul se apropie ca să se simtă în siguranță, celălalt se retrage din același motiv. Unul a învățat că poate fi în siguranță doar lângă partener, celalalt că doar independența și autonomia îi pot conferi siguranță.
Dacă mă urmărești, fug. Dacă fugi, te urmăresc
Dansul dintre anxios și evitant devine un cerc din care le e tot mai greu să iasă. Anxiosul simte distanța și caută apropierea. Evitantul simte presiunea și se retrage, iar retragerea lui crește frica anxiosului, care devine mai insistent, mai critic, mai disperat. Intensitatea anxiosului confirmă teama evitantului că apropierea îl va copleși și că nu face nimic bine, așa că se închide și mai mult. Fiecare reacție deschide rana celuilalt. Pentru unul, tăcerea devine abandon, iar pentru celălalt, insistența devine captivitate. Pentru unul, spațiul cerut înseamnă ‘nu te mai iubesc’, pentru celălalt, apropierea cerută înseamnă ‘nu ai voie să fii tu’. La final, anxiosul rămâne cu sentimentul că nu poate conta pe partener, iar evitantul rămâne cu sentimentul că relația îi cere mai mult decât poate oferi. Niciunul nu vede că dușmanul e, de fapt, cercul în care se învârt.
Anxiosul nu e ‘prea mult’. Evitantul nu simte ‘prea puțin’
Pe internet, povestea asta are un personaj bun și unul rău. Anxiosul apare ca omul care iubește profund, iar evitantul ca omul rece, egoist și incapabil de iubire. Sau anxiosul e descris drept dependent și sufocant, iar evitantul drept singurul matur și rațional. Niciuna dintre variante nu surprinde ce se petrece între cei doi. Anxiosul nu creează conflict de plăcere, ci luptă pentru apropiere cu ce are în dotare. Când ceva apasă butonul și declanșează alarma, protestul lui poate răni: controlează, critică, verifică, cere dovezi fără sfârșit sau amenință că pleacă. Nevoia lui de apropiere e legitimă, însă felul în care încearcă să o obțină poate deveni greu de suportat. Evitantul nu e lipsit de emoții, le trăiește însă într-un loc în care a învățat că e mai sigur să nu le arate. Retragerea îl protejează de rușine, neputință, eșec și de teama că va fi ‘stors’ de nevoile celuilalt. Și protecția lui rănește, pentru că lasă partenerul singur, fără răspuns și fără acces la ceea ce se întâmplă în el. Amândoi suferă și împreună întrețin cercul în care se învârt. Amândoi au nevoie să își asume responsabilitatea pentru felul în care încearcă să se protejeze. Pentru că asta fac amândoi, în feluri diferite: încearcă să se protejeze.
De ce se aleg anxiosul și evitantul
Anxiosul și evitantul se pot simți puternic atrași unul de celălalt. La început, diferențele pot părea exact ceea ce îi lipsea fiecăruia. Anxiosul poate fi atras de calmul, autonomia și aparenta siguranță a evitantului. Evitantul poate fi atras de căldura, deschiderea și capacitatea anxiosului de a crea repede intimitate. Unul aduce intensitate și apropiere, iar celălalt aduce spațiu și stabilitate. Pe măsură ce relația devine mai serioasă, aceleași diferențe pot începe să doară. Independența pare distanță, iar dorința de apropiere pare presiune. Astfel, calmului i se spune nepăsare, iar intensității i se spune dramatism. Anxioșii nu sunt condamnați să aleagă evitanți și nici etichetele nu sunt cele care îi atrag unul spre celălalt. Recunoaștem însă ușor ceea ce ne e familiar, iar relația poate reactiva exact vechile moduri în care am învățat să căutăm iubirea sau să ne protejăm de durere.
Ce nu se aude în timpul conflictului
În mijlocul conflictului se aud reacțiile și, din păcate, mesajele vulnerabile rămân ascunse. Când anxiosul spune: ‘De ce nu răspunzi niciodată?’, în interiorul lui se poate auzi: ‘Când nu pot ajunge la tine, mă simt singur și lipsit de importanță. Am nevoie să știu că sunt important pentru tine.’ Când evitantul spune: ‘Nu mai pot vorbi cu tine când ești așa’, în interiorul lui se poate auzi: ‘Mă simt copleșit și mi-e teamă că orice aș spune te va răni sau te va dezamăgi. Nu știu cm să rămân aproape fără să mă pierd.’ Când unul amenință că pleacă, poate spera în tăcere să fie oprit, iar când celălalt răspunde ‘fă ce vrei’, poate încerca să ascundă cât de tare îl sperie posibilitatea ca plecarea să devină reală. Sub ‘nu pleca’ se află frica de a nu fi abandonat. Sub ‘lasă-mă în pace’ se poate afla teama că nu e suficient, că va fi controlat sau copleșit.
Se poate opri dansul?
Dansul începe să se schimbe când cei doi îl pot vedea în timp ce se întâmplă. ‘Când simt că te retragi, mă panichez și vin peste tine cu întrebări, acuzații și cer reasigurări.’ ‘Când simt panica și furia ta, mă blochez și dispar. Apoi te las și mai singur.’ În acel moment, încep să vadă că problema e cercul pe care îl întrețin împreună și care a ajuns să le conducă relația. Pentru partenerul anxios, schimbarea înseamnă să poată recunoaște frica înainte ca ea să devină protest și să ceară direct apropierea de care are atâta nevoie: ‘M-am speriat că te pierd. Am nevoie să-mi spui că suntem bine și că o să revenim la discuție’. Pentru partenerul evitant, schimbarea înseamnă să rămână accesibil chiar și atunci când are nevoie de spațiu: ‘Sunt copleșit și am nevoie de puțin timp. Nu plec din relație. Revin și vorbim la ora opt’. Spațiul poate exista fără să devină abandon pentru anxios, apropierea poate exista fără să devină presiune pentru evitant.
În terapia de cuplu centrată pe emoții, urmărim acest dans: momentul în care sunt apăsate butoanele și se declanșează alarma, emoțiile care rămân ascunse, mecanismele de protecție ale fiecăruia și felul în care îl rănesc pe celălalt. Partenerii învață să se conecteze dincolo de critică și tăcere și să ajungă în locul ăla vulnerabil în care pot spune: ‘Mi-e frică să nu te pierd’ și ‘Mi-e frică să nu te dezamăgesc’.
Stilurile de atașament nu sunt sentințe și nici identități fixe. Într-o relație suficient de sigură, prin răspunsuri noi și experiențe corective, oamenii pot învăța un alt dans, în care ‘am nevoie de tine’ nu mai sună ca o acuzație, iar ‘am nevoie de puțin spațiu’ nu mai sună ca o amenințare că plec, iar apropierea și libertatea își găsesc loc în aceeași relație.
Dacă vă regăsiți în acest dans și vreți să aflați cm abordez astfel de dificultăți, găsiți aici mai multe informații despre terapia de cuplu.
https://ramonagaman.ro/servicii/
În acest articol am folosit termenii ‘anxios’ și ‘evitant’ pentru a nu încărca textul repetând de fiecare dată ‘partenerul care are un stil de atașament anxios sau evitant’. Aceste etichete descriu anumite moduri de a trăi apropierea și de a ne proteja în relații, nu întreaga identitate a unei persoane. Așadar, ‘anxiosul’ și ‘evitantul’ se vor citi ca ‘persoana care manifestă trăsături specifice unui stil de atașament anxios sau evitant’.
Articolul poate fi citit si pe site. Linkul este în primul comentariu.
De citit la cafeaua de dimineață. ☕️
