Psihoterapeut Camelia Buligoanea

Psihoterapeut Camelia Buligoanea ❤️ Terapie de Cuplu și Individuală în București

📩 Contactează-mă și începe schimbarea!

cameliabuligoanea.ro/contact

CURS - Femeia care se întoarce acasă
cameliabuligoanea.ro/femeia-care-se-intoarce-acasa/ Acreditări:
- Cabinet individual de psihologie
- Psiholog-psihoterapeut integrativ autonom.
- Psiholog clinician în supervizare.
- Atestat de psiholog cu drept liberă practică în psihoterapie integrativă, emis de Colegiul Psihologilor din România.
- Atestat de psiholog clinician

cu drept de liberă practică emis de Colegiul Psihologilor din Rimânia.
- Diplomă de psiholog-psihoterapeut integrativ, emisă de ARPI & Colegiul Psihologilor din România.
- Consilier de dezvoltare personală.
- Specialist în activitatea de Coaching.
- Accredited Senior Coach (ASC) de IAPC & M
- Certificat NLP Professional Coaching & NLPt, NLP Professional Association.
- NLP Practitioner, acreditat de ARONLP & EANLP
- Formator acreditat ANC.
- Certificat Practitioner Coach și Diplomă Life & Executive Coach, Noble Manhattan Coaching.

07/09/2026

🏵 Uneori, binele vine într-o caserolă cu cartofi.

Astăzi am intrat într-o brutărie să-mi iau ceva de mâncare.
— Avem ceafă cu cartofi.
— Mulțumesc, eu voiam doar cartofii.

Și am plecat.
Ajunsesem aproape de ușă când aud în spatele meu:
— Stați puțin!
Doamna de acolo mă striga. Mi-a pus repede niște cartofi într-o caserolă și mi-a întins-o:
— Luați așa.

Am rămas puțin încurcată. Oamenii se uitau, eu nu știam prea bine ce să spun. Am mulțumit, cu un amestec de bucurie și jenă, și am ieșit.

Și m-am gândit la gestul ei de câteva ori astăzi.

Nu pentru cartofi.

Ci pentru că, într-o zi obișnuită, un om pe care aproape nu-l cunosc s-a gândit, pentru câteva clipe, la mine și a vrut pur și simplu să-mi facă un bine.

Suntem atât de obișnuiți să fim atenți la ce nu merge, la cine ne-a dezamăgit, la ce ne lipsește, încât asemenea gesturi mici pot trece aproape neobservate.

Și totuși, ele există.

Oameni care îți țin o ușă, care îți zâmbesc, care te ajută cu sacoșele fără să le ceri, care îți pun niște cartofi într-o caserolă și te strigă din ușă ca să ți-i dea.

Poate că lumea nu este făcută doar din lucrurile mari care ni se întâmplă. Poate că, uneori, sufletul se odihnește tocmai în aceste câteva secunde în care cineva este bun cu noi fără niciun motiv.

E atât de simplu, ca de la sine înțeles să facem, să oferim cuiva atunci când ne cere, și totuși, atât de greu să primim atunci când nu facem ceva pentru asta.

În seara asta, eu vreau să-mi amintesc că bunătatea încă circulă între oameni, uneori, în cele mai neașteptate și simple forme.
Privește-te cu ochii tăi cei mai buni, iar bunătatea se va oglindi în oamenii din jurul tău.

🤍 Mulțumesc cu recunoștinţă. Primesc. Mulțumesc.

07/09/2026

🏵 Cum să pari foarte ocupat când nu se întâmplă mare lucru

" Suni undeva și cauți pe cineva.
— Domnul director este foarte ocupat.
— Este într-o întâlnire cu un client.
— Astăzi avem foarte multă treabă. E o nebunie aici."

Închizi telefonul și rămâi cu impresia unui loc în plină activitate. Oameni solicitați, clienți, întâlniri, lucruri importante care se întâmplă.

Și poate chiar este adevărat: în acel moment, domnul director chiar este într-o întâlnire cu un client.

Dar un fapt adevărat nu spune neapărat întreaga poveste.
Poate că este singura întâlnire cu un client din acea zi, sau poate chiar din mai multe zile. Poate că înainte și după ea nu se întâmplă mare lucru.

Și aici lucrurile devin interesante psihologic. Pentru că și aceasta poate fi o strategie de management al impresiei.

Nu inventezi realitatea. O selectezi. Alegi fragmentul care te avantajează, îi dai greutate prin limbaj și omiți restul.

Un client devine dovada că „avem clienți”. O întâlnire devine „suntem foarte ocupați”.
Câteva sarcini devin „e o nebunie”. Un moment de activitate ajunge să descrie întreaga realitate.

Mintea noastră face foarte ușor astfel de operațiuni: generalizează, amplifică, selectează și omite.

Iar limbajul contribuie enorm la construcția percepției.

Spunem „mereu”, „foarte mult”, „toată lumea”, „nu mai facem față”, iar prin repetiție imaginea proiectată începe să capete consistența unui adevăr.

Uneori facem asta pentru ceilalți. Alteori, pentru noi înșine.
Pentru că între ceea ce este și ceea ce ne-am dori să fie poate exista un spațiu greu de tolerat.
Și atunci, în loc să construim ceea ce lipsește, construim imaginea lui.

Proiectăm activitate acolo unde este prea mult gol.
Importanță acolo unde ne temem de irelevanță.
Succes acolo unde există, poate, o dorință încă neîmplinită.

🏵 De reținut:

Uneori, imaginea pe care încercăm cel mai mult să o proiectăm spune ceva despre ceea ce ne lipsește.

Nevoia de a părea foarte ocupați poate ascunde teama că nu suntem suficient de importanți.
Nevoia de a amplifica succesul poate acoperi dificultatea de a-l construi.
Iar nevoia de a convinge permanent poate apărea tocmai acolo unde realitatea nu ne oferă încă suficiente dovezi.

🤔 Nu este doar despre a-i induce în eroare pe ceilalți. Uneori este o formă de protecție față de propriul sentiment de insuficiență.

Pentru că e mai ușor să construim o poveste despre ceea ce am vrea să fim decât să stăm în contact cu distanța dintre dorință și realitate.

Imaginea poate compensa pentru o vreme ceea ce lipsește,
dar ceea ce ne lipsește nu se construiește prin impresia pe care o producem, ci prin capacitatea pe care o dezvoltăm.

06/09/2026

🏵 Ce ajută un cuplu să rămână conectat?

Într-o ședință de terapie de cuplu, unul dintre parteneri vorbea mult. Încerca să explice, să se facă înțeles, să spună tot ce avea de spus.

Celălalt asculta și oglindea.
La un moment dat, a obosit. A făcut un gest cu mâna și și-a dat ochii peste cap. Un gest mic, dar care spunea destul de clar:
„E prea mult. Mai lasă-mă. Iar începi."

Mi s-a părut un moment foarte bun pentru a ne uita nu la cine are dreptate, ci la ce aduce fiecare în dinamica dintre ei.

Unul umplea aproape tot spațiul cu cuvinte. Celălalt, rămas fără suficient spațiu interior pentru a mai primi, ieșea din contact prin iritare și respingere.

În relații, contribuția noastră nu este doar ceea ce spunem.
Este și cât spunem.
Cât loc îi lăsăm celuilalt, cm ascultăm, cm privim, tonul pe care îl folosim, gesturile pe care le facem atunci când nu mai avem răbdare, felul în care cerem o pauză, felul în care revenim atunci când suntem din nou în capacitatea de a fi disponibil pentru dialog.

În Imago vorbim despre crearea unui spațiu sigur în care lumea celuilalt poate fi auzită. Asta presupune și ca mesajul să poată fi primit: să vorbesc în porții suficient de mici încât tu să poți rămâne cu mine, nu să te inund cu tot ceea ce am de spus.

Iar când sunt cel care ascultă, pot să spun:
„Vreau să te aud, dar simt că acum devine prea mult pentru mine. Putem încetini?”

În loc să transmit prin ochii dați peste cap: „Nu mai suport să te ascult.”

Pentru că într-un cuplu nu contează doar ce avem fiecare de spus. Contează și dacă mai există loc pentru celălalt în timp ce o spunem.

Uneori unul ocupă prea mult spațiu, iar celălalt se retrage atât de mult, încât celălalt ajunge să vorbească pentru doi.
Uneori intrăm peste celălalt cu explicații, alteori cu tăceri, ironie sau nerăbdare.

Conectarea are nevoie de un anumit ritm: să pot veni spre tine fără să te acopăr și să pot rămâne lângă tine fără să mă retrag din conversație.

Spațiul dintre doi oameni se construiește, de fapt, din aceste lucruri foarte mici.

05/09/2026

🏵 Ieri am avut o conversație tare frumoasă cu un om pe care nu-l mai văzusem de câțiva ani.

Nu știu cm am ajuns la copii. Probabil așa cm ajung părinții, foarte repede.
Mi-a povestit despre fetele lui, apropiate ca vârstă de fiul meu. Sunt acum în Canada, una inginer, cealaltă medic. Eu i-am povestit despre fiul meu, despre drumul lui, despre viața lui de acum.

Mi-a plăcut mult conversația.

Era ceva foarte frumos în felul în care vorbeam amândoi despre copiii noștri. Bucurie, mândrie sinceră, poate și puțină uimire că au crescut și că anii aceia în care eram atât de implicați în viețile lor sunt deja în urmă.

M-am gândit apoi la călătoria mea de părinte.
Când ești în mijlocul ei, nu o vezi ca pe o călătorie. Vezi mai ales ce ai de făcut astăzi. O problemă de rezolvat, o alegere, o teamă, o etapă dificilă ṣi te întrebi dacă faci bine. Uneori tragi mai mult decât credeai că poți, alteori greșești, te bucuri, te îngrijorezi, o iei de la capăt.

Tot ce îmi doresc este să-i fie bine, pur și simplu.

Nu mai are nevoie de mine în formele în care avea atunci, iar astăzi sunt prezentă mai discret și așa cm simte el nevoia. Am trecut împreună prin toate etapele vieții lui și mai avem încă atâtea de trăit, iar eu o învăț și pe cea de acum.

Luni începe din nou școala și m-am gândit la părinții care sunt acum undeva pe acest drum.

Astăzi mă pot uita și în urmă. Îmi văd fiul adult, cu profesia lui, cu preocupările, alegerile și drumul lui. Simt bucurie și mândrie.
Și, ciudat, nu-mi mai amintesc aproape nimic din ceea ce, la vremea aceea, mi se părea că nu merge sau nu era perfect.

Cred că unul dintre cele mai importante lucruri pe care le-am învățat în toți anii aceștia este să-i lași copilului sentimentul că are opțiuni. Că poate să caute, să încerce, să se răzgândească, să experimenteze și să aleagă din nou, până când găsește ceea ce i se potrivește.

Ieri, în timp ce doi părinți își povesteau cu atâta bucurie despre copiii lor, am simțit pentru câteva clipe frumusețea întregului drum.

Ne-am uitat unul la celălalt, apoi la pozele copiilor noștri, și m-am gândit cm atâția ani de viață încăpeau, dintr-odată, în câteva minute de conversație și în câteva fotografii.

🤍 Simt recunoștință pentru că am putut să-i trăiesc.

După ani împreună, e ușor să credem că știm deja totul despre cel de lângă noi și să înlocuim curiozitatea cu etichete s...
03/09/2026

După ani împreună, e ușor să credem că știm deja totul despre cel de lângă noi și să înlocuim curiozitatea cu etichete sau critică. Dar oamenii continuă să se schimbe, iar o relație vie se menține atunci când alegem conștient să vedem ce există frumos, nu doar ce lipsește.

Când a fost ultima dată când l-ai privit pe omul de lângă tine cu o curiozitate sinceră, ca și cm l-ai descoperi din nou?

03/09/2026

🏵 Când îți vorbesc despre un comportament, de ce auzi că îți spun cine ești?

Uneori, una dintre cele mai dificile conversații într-un cuplu începe cu o propoziție foarte simplă:

„Când ai făcut asta, m-a durut.”

Dar celălalt nu aude întotdeauna ceea ce i s-a spus.

Poate auzi:

„Ești un om rău.”
„Nu ești suficient.”
„Tu ești problema.”
„Niciodată nu faci nimic bine.”

Și, din acel moment, conversația se schimbă.

Nu mai vorbim despre ceea ce s-a întâmplat între noi.
Începem să ne apărăm valoarea personală.

Apar explicațiile, justificările, contraatacul, generalizările:

„Deci numai eu greșesc.”
„Orice fac eu e rău.”
„Nimic nu-ți convine.”
„Iar eu sunt problema.”

Și ne îndepărtăm exact de locul în care am fi putut să ne întâlnim.

🏵 Există însă o diferență importantă între persoană și comportamentul ei.

„M-a rănit ceea ce ai făcut” nu înseamnă „ești un om rău”.

„Am nevoie să schimbi acest comportament” nu înseamnă „nu ești suficient”.

„Nu sunt de acord cu tine” nu înseamnă „te resping”.

„Îți spun nu” nu înseamnă „nu te iubesc”.

Putem face ceva nepotrivit fără să fim oameni nepotriviți.

Putem greși fără să fim „greșiți”.

Putem avea un impact dureros asupra omului pe care îl iubim fără ca acest lucru să ne transforme într-un partener „defect”.

Dar pentru a repara avem nevoie să putem rămâne suficient de mult în conversație încât să auzim și impactul comportamentului nostru.

🏵 Siguranța într-o relație nu înseamnă că nu ne vom răni niciodată.

Înseamnă și că pot să-ți spun:
„Asta m-a durut”

fără ca tu să auzi:
„E ceva în neregulă cu tine.”

Și că poți să-mi spui:
„Am greșit”

fără să simți că tocmai ai spus:

„Sunt un om rău.”

Uneori, maturizarea relațională începe tocmai aici:

să putem separa cine suntem de ceea ce facem și să ne asumăm un comportament fără să ne prăbușim întreaga imagine despre noi.

Tu ce auzi atunci când omul de lângă tine îți spune că un comportament al tău l-a rănit?

O invitație la reparare sau un verdict despre tine?

De multe ori, nu subiectul ne ține blocați în aceeași ceartă, ci reacția automată: unul insistă, celălalt se retrage. În...
02/09/2026

De multe ori, nu subiectul ne ține blocați în aceeași ceartă, ci reacția automată: unul insistă, celălalt se retrage. În spatele acestui dans se află doar nevoia de a fi văzut și ascultat, nu de a avea dreptate.

Tu cm reacționezi într-un conflict: insiști sau te retragi? Scrie-mi în comentarii. 👇

29/08/2026

🏵 „Ți-am mâncat biscuiții. Erau buni rău.”

Astăzi, fiul meu mi-a povestit o întâmplare aparent banală și foarte amuzantă.
Două colege împărțeau aceeași cameră într-o tabără. Una dintre ele avea un pachet de biscuiți. Când s-a întors în cameră, cealaltă i-a spus, foarte natural:
— Ți-am mâncat biscuiții. Erau buni rău.
Proprietara biscuiților a rămas fără replică.

Eu n-am rămas. 😄
„Azi biscuiții… mâine cine știe? Banii, oportunitatea, poate chiar partenerul altcuiva pentru că era «bun rău».”
Am râs. Dar apoi m-am gândit că, dincolo de glumă, scena spune foarte bine o poveste despre sentimentul de îndreptățire și limitele dintre noi.

🏵Sentimentul de îndreptățire apare atunci când trecem, uneori aproape fără să ne dăm seama, de la: îmi place, îmi doresc, am nevoie la mi se cuvine.
Dorința mea devine mai importantă decât faptul că acel lucru aparține altcuiva, că celălalt poate spune „nu” sau că există o limită între ceea ce vreau eu și ceea ce am dreptul să iau.

Dar povestea nu este doar despre cea care a mâncat biscuiții.
Este și despre cea care a rămas fără replică.
Pentru că ce facem atunci când cineva ne încalcă o limită?
Uneori tăcem.
„Sunt doar niște biscuiți.”
„Nu merită să fac o problemă din asta.”
„Poate exagerez.”
„Mai bine las de la mine.”

Și, încet, se poate instala un dans relațional:
tu iei — eu tac;
tu ceri — eu cedez;
tu împingi limita — eu mă adaptez;
tu ocupi tot mai mult spațiu — eu ocup tot mai puțin.

Îl întâlnim și în relațiile de cuplu.

Un partener poate ajunge să creadă că dorințele, nevoile sau nemulțumirile lui trebuie să aibă prioritate.

Celălalt, pentru a păstra liniștea sau relația, începe să se adapteze. Evită conflictul, renunță la propriile nevoi, explică prea mult, spune „da” atunci când ar vrea să spună „nu”.

Până când apar frustrarea, resentimentul, distanța sau retragerea emoțională.

Și atunci fiecare îl vede pe celălalt drept problema:
„Tu ceri prea mult.”
„Tu nu-mi dai nimic.”
„Tu mă controlezi.”
„Tu nu ești niciodată prezent.”

Dar dinamica este construită între doi.
A pune o limită nu înseamnă să atacăm:
„Mă bucur că ți-au plăcut biscuiții, dar erau ai mei. Data viitoare, te rog să mă întrebi.”

Iar ceea ce urmează este foarte important.
Un om capabil de reciprocitate poate spune:
„Ai dreptate. Îmi pare rău.”

Un om care trăiește limita ca pe o ofensă poate răspunde:
„Serios? Pentru niște biscuiți?”
„Ce mare lucru?”
„Ești prea sensibilă.”

Și atunci problema nu mai este pachetul de biscuiți.
Problema este: avem amândoi dreptul la limite în această relație?

🏵 Relațiile sănătoase nu se construiesc între un om care ia și unul care cedează.

Se construiesc între doi oameni care pot spune:
„Eu am dorințe. Tu ai limite.
Tu ai dorințe. Eu am limite.
Și niciunul dintre noi nu trebuie să dispară pentru ca relația să existe.”

Așa că întâmplarea de astăzi mi-a lăsat o întrebare:

🏵 Când cineva îmi „mănâncă biscuiții”, eu ce fac?

Îmi fac limita vizibilă sau tac, pentru că mi se pare că nu merită?

🏵 Când negativitatea ajunge până la ușa casei taleTrăim uneori în medii în care granițele dintre „viața mea” și „viața c...
28/08/2026

🏵 Când negativitatea ajunge până la ușa casei tale

Trăim uneori în medii în care granițele dintre „viața mea” și „viața celuilalt” par să se estompeze.

Vecini foarte interesați de cine te vizitează, cât consumi, ce ți-ai cumpărat, când vii, când pleci sau „cât de bine îți merge”. Comentarii aparent nevinovate, comparații, presupuneri, mici ironii sau întrebări care intră, puțin câte puțin, într-un spațiu care ar trebui să fie al tău.

🏵 De multe ori, negativitatea este un răspuns comportamental la anxietate sau disconfort. Când oamenii nu reușesc să-și gestioneze propriile neliniști, frustrări sau nesiguranțe, acestea pot apărea în relație sub forma criticii, comparației, controlului, suspiciunii sau preocupării excesive pentru ceea ce face celălalt.

A înțelege de unde vine un comportament nu înseamnă însă că trebuie să-l acceptăm.

🏵 Problema apare când începi să trăiești cu senzația că ești observat, evaluat sau că trebuie să explici ceea ce faci. Iar când acest lucru se repetă, propriul nostru sistem de protecție se activează.

Începem să fim mai vigilenți.
Să anticipăm următoarea remarcă.
Să ne justificăm.
Să evităm.
Să răspundem defensiv.
Sau să intrăm în conflict.

🏵 Negativitatea devine astfel contagioasă.
Anxietatea celuilalt ne activează propriile comportamente defensive și, foarte ușor, ajungem într-o luptă în care fiecare încearcă să se protejeze de celălalt.

Cum ieșim din acest cerc?

Prin limite simple și consecvente.

Nu orice întrebare are nevoie de un răspuns.
Nu orice comentariu trebuie explicat.
Nu trebuie să justificăm cine ne vizitează, ce cumpărăm, cât câștigăm sau cm alegem să ne trăim viața.

Putem fi politicoși fără să fim disponibili pentru intruziune.

Putem spune:
„Prefer să păstrez asta pentru mine.”
„Este o chestiune personală.”
„Mulțumesc, ne descurcăm.”
Sau putem, pur și simplu, să nu continuăm conversația.

O limită nu este o agresiune. Este informația despre locul în care eu mă termin și începe celălalt.

🏵 Iar casa noastră ar trebui să rămână un loc în care sistemul nervos poate coborî din alertă.

Să intri pe ușă fără să simți că trebuie să dai explicații.
Să primești pe cine dorești.
Să te bucuri de ceea ce ai fără să-ți micșorezi bucuria pentru a nu deranja.
Să nu trăiești permanent atent la privirea celuilalt.

Nu putem controla ce observă, ce gândește sau ce spune un vecin.

Dar putem decide cât acces îi oferim la viața noastră și cât din negativitatea lui lăsăm să intre în casa noastră.

Pentru că uneori siguranța începe cu o propoziție foarte simplă:

„Aici este spațiul meu. Și nu trebuie să mă justific pentru felul în care îmi trăiesc viața.”

🏵 Tu cât de ușor reușești să pui limite atunci când cineva devine prea interesat de viața ta?

🏵 Aseară, într-o ședință de terapie vorbeam despre „persoana potrivită” și despre întrebarea pe care mulți dintre noi ne...
27/08/2026

🏵 Aseară, într-o ședință de terapie vorbeam despre „persoana potrivită” și despre întrebarea pe care mulți dintre noi ne-o punem, mai devreme sau mai târziu:

„Este omul potrivit pentru mine?”

În terapia relațională Imago există însă o schimbare de perspectivă care îmi place mult:
nu este vorba doar despre a găsi persoana potrivită, ci și despre a deveni persoana potrivită.

A deveni persoana potrivită nu înseamnă să mă sacrific sau să mă schimb pentru a fi iubit. Înseamnă să încep să mă uit și la ceea ce aduc eu în relație: la rănile mele, la felul în care mă protejez, la ceea ce fac atunci când mă simt respins, neimportant, controlat sau neiubit.

Înseamnă să învăț să rămân în dialog atunci când primul impuls este să mă apăr, să atac sau să mă retrag. Să devin curios față de lumea celuilalt, chiar și atunci când este diferită de a mea.

Și poate tocmai de aceea creșterea în relație este uneori mai dificilă decât creșterea pe care o facem individual.

În terapia individuală putem înțelege o rană, putem descoperi de unde vine un anumit tipar și putem deveni mult mai conștienți de noi înșine.

Dar relația îl aduce în prezent.

Pentru că partenerul este cel care poate atinge exact locurile noastre cele mai sensibile: „nu contez”, „nu sunt ales”, „nu sunt suficient”, „voi fi abandonat”, „voi fi controlat”, „nu este sigur să depind de cineva”.

Și atunci nu mai răspundem doar omului din fața noastră. Uneori răspundem și din întreaga noastră istorie relațională.

Aici apare unul dintre paradoxurile relației:
persoana de la care ne dorim cel mai mult iubirea este și persoana în fața căreia ni se pot activa cel mai puternic mecanismele de protecție.

De aceea, a înțelege de ce mă retrag, critic, controlez sau mă apăr este important, dar nu este întotdeauna suficient.

Creșterea relațională începe să se vadă atunci când pot face ceva diferit chiar în momentul în care sunt activat:

Pot să rămân prezent când primul meu impuls este să plec?
Pot să cer apropiere fără să critic?
Pot să ascult realitatea celuilalt fără să mă grăbesc să mă apăr?
Pot să ofer ceva important pentru partener, chiar dacă pentru mine nu vine în mod natural?

Pentru că într-o relație nu se întâlnesc doar doi adulți. Se întâlnesc și două istorii, două vulnerabilități și două sisteme de protecție care se pot activa reciproc.

Poate că o întrebare bună pe care să ne-o punem este: Cine devin eu în această relație?

Pentru că relația nu este doar locul în care ne dorim să fim iubiți.
Poate deveni și unul dintre cele mai importante locuri în care suntem invitați să creștem.

Ce din ceea ce face partenerul mă enervează, sau mă provoacă cel mai tare?

Și, tocmai acolo este cel mai important pentru mine să mă uit, ca să descopăr darul meu de creștere.

Address

Strada Armenească, Nr. 10, Et. 3, Ap. 10
Bucharest
021044

Opening Hours

Monday 16:00 - 20:00
Tuesday 16:00 - 20:00
Wednesday 16:00 - 20:00
Thursday 16:00 - 20:00
Friday 16:00 - 20:00
Saturday 09:00 - 15:00

Telephone

+40723591154

Website

Alerts

Be the first to know and let us send you an email when Psihoterapeut Camelia Buligoanea posts news and promotions. Your email address will not be used for any other purpose, and you can unsubscribe at any time.

Contact The Practice

Send a message to Psihoterapeut Camelia Buligoanea:

Shortcuts

Share

Category