Psihoterapeut Edi Vlaston

11/10/2026

02/10/2026

Ionuț are 29 de ani și a cântat la pian nouă ani. Nu știe dacă i-a plăcut.

Avea zece ani. La școală se făceau înscrieri pentru un club de handbal și el voia să meargă. A întrebat acasă, seara, la masă.

Mama lui n-a spus nu.

— A pus furculița jos, a zis Ionuț. Și a început să plângă. N-a țipat. Mama n-a țipat niciodată la mine, în viața ei.

— Și ce ai făcut?

— M-am dus la pian, a zis. Nouă ani.

Am întrebat dacă i-a plăcut pianul.

— Nu știu, a zis. Eram bun.

Eu eram supărat. El nu.

Note din Cabinet, episodul 23. Episodul întreg e în primul comentariu.

Personajele seriei sunt ficționale, compozite din ce văd în cabinet de ani buni. Confidențialitatea clienților reali rămâne intactă.

Episodul întreg: https://edivlaston.ro/note-din-cabinet/23?utm_source=facebook&utm_medium=social&utm_campaign=ndc-ep23

Episodul 23 — Ionuț — a treia ședință

30/09/2026

Și eu sunt directiv. Doar că mult timp n-am vrut să recunosc. Credeam ca e o greșeală.

În 1966, Charles Truax a analizat înregistrări ale unei terapii conduse chiar de Rogers. A găsit ceva incomod. Rogers răspundea cu mai multă căldură la anumite lucruri spuse de client. Și exact acele lucruri apăreau tot mai des pe parcursul terapiei.

Omul care a construit o abordare întreagă pe ideea că terapeutul nu conduce, conducea. Fără să-și dea seama.

Mă recunosc aici. Știu ce subiecte mă interesează mai mult. Știu când mă aplec în față. Știu că uneori imi ridic o sprănceană. Știu când mă bucur, în mine, că un client a ajuns „unde trebuia". Și acel „trebuia" e al meu, nu al lui.

Nu cred că soluția e o neutralitate perfectă. N-am întâlnit-o la nimeni. Cred că soluția e să-mi observ influența. Să mă întreb, după fiecare ședință: am urmat omul sau l-am dus undeva?

Nondirectivitatea nu e ceva ce ai. E ceva ce verifici, din nou si din nou, de fiecare dată.

28/09/2026

Întrebarea care desparte abordările în psihoterapie nu e ce tehnici folosești. E dacă terapeutul știe mai bine decât clientul încotro trebuie să meargă.

Cele mai multe abordări răspund, într-o măsură sau alta, că da. Terapeutul are formare, a văzut sute de cazuri, recunoaște un tipar în zece minute. De aici vine planul, agenda, interpretarea. Nu e aroganță. E modelul medical, și are rezultate.

Rogers a răspuns nu. Nu pentru că terapeutul n-ar ști nimic, ci pentru că știe altceva. Poate recunoaște tipare. Nu poate ști ce contează pentru omul din fața lui.

Eu văd o oră pe săptămână. El își trăiește viața tot restul timpului.

Sunt și momente când știu mai bine, și atunci spun. Dacă e o situație de risc, intervin. Dacă ai nevoie de o informație concretă, o primești. N-am de gând să mă prefac neștiutor ca să respect o teorie.

Dar când e vorba de unde ar trebui să meargă viața cuiva, nu cred că știu. Și cred că e o problemă când un terapeut crede că știe.

Asta nu e comoditate. E mai greu decât să dai un plan.

Tu cm vezi: un specialist care te ascultă ar trebui să-ți spună ce să faci?

23/09/2026

„E singurul loc unde nu trebuie să fiu nimic."

Vorbea despre mașina lui. Parcată în fața blocului, la trei dimineața. Ajunsese acasă la unu și jumătate și rămăsese acolo, pe scaun, încă o oră și jumătate.

Nu asculta nimic. Nu făcea nimic. Stătea.

Ionuț are 29 de ani și e rezident pe ortopedie. Toată ziua i se cere ceva — de la pacienți, de la șefi, de la program. Iar singurul loc din lume unde nu i se cere nimic e o mașină parcată, cu motorul oprit, în fața casei în care locuiește.

Episodul 22 din Note din Cabinet e despre ședința în care n-a spus nimic zece minute. Și despre ce a ieșit după.

Episodul 22 — Ionuț — a doua ședință

21/09/2026

Cel mai greu lucru în meseria mea: să tac când cred că știu răspunsul.

Peste 20 de ani am condus oameni. Treaba mea era să văd repede problema și să spun ce facem. Eram bun la asta.

În cabinet, obiceiul nu dispare. Uneori, după zece minute, am deja o idee despre ce ar trebui să facă omul din fața mea.

Și de multe ori, dacă aștept, el ajunge în alt loc decât mă gândeam eu. Unul mai adevărat pentru el.

Pentru că eu văd o bucată. El își trăiește toată viața.

Mai e ceva. Un răspuns primit de la altul se uită până vineri. Unul pe care ți-l spui singur, cu voce tare, rămâne.

Clientul e adesea surprins chiar el de cuvintele sale, sau de profunzimea înțelesului rostit.

Tăcerea asta nu e goală. Sunt acolo, atent, și las loc.

Pentru un fost manager, e abilitatea care mi-a luat cel mai mult s-o învăț. Și cea care contează cel mai mult.

17/09/2026

„Adică plătesc pe cineva să mă asculte? Am prieteni pentru asta."

Am auzit fraza asta de multe ori. Uneori chiar în prima ședință.

Obiecția are peste 60 de ani. În 1964, psihologul american William Schofield publica o carte cu un titlu care a rămas: „Psychotherapy: The Purchase of Friendship". Psihoterapia, ca prietenie cumpărată.

Schofield nu era împotriva terapiei. Avertiza că terapeutul poate ajunge, fără să-și dea seama, „cel mai bun prieten" al unor oameni care nu mai au pe cine suna.

Între timp, prietenii s-au împuținat. Un studiu american din 2021 arăta că 15% dintre bărbați nu au niciun prieten apropiat. În 1990 erau 3%.

Iar în 2022 a apărut ChatGPT. Azi, mulți nu mai plătesc ca să fie ascultați. Vorbesc cu Chat. Gratuit, la orice oră.

Și totuși, ceva lipsește.

Un prieten are viața lui, grijile lui, părerea lui despre tine. Tocmai de aceea nu-i spui chiar orice. Chat-ul îți răspunde la orice. Dar în cealaltă parte nu e nimeni.

În cabinet e altfel. Terapeutul e acolo doar pentru tine. Nu are niciun interes, nu există un joc sau o intenție ascunsă. Poți să spui cu voce tare toate gândurile tale și să fie primite cu blândețe și bunătate.

Uneori poți descoperi cm e să fii într-o relație cu o persoană autentică.

Nu plătești pentru prietenie. Nici pentru răspunsuri. Plătești pentru un loc în care nimeni nu vrea nimic de la tine, iar cineva e cu adevărat acolo.

15/09/2026

„Nu e că mi-e rău. E că nu mai e nimic. Ca și cm cineva a dat volumul jos la tot."

Ionuț are 29 de ani. E rezident pe ortopedie. Operează, răspunde, funcționează — totul ireproșabil. Se trezește înainte de alarmă pentru că oricum nu doarme. Mănâncă pentru că trebuie.

A venit pentru că a insistat prietena lui. A ținut să fie clar, din primele minute, că nu venise de la el.

Episodul 21 din Note din Cabinet e despre ce am văzut și n-am putut numi în prima ședință. Și despre ce se întâmplă când terapeutul se sperie și începe să caute în loc să asculte.

Episodul 21 — Ionuț — prima ședință

14/09/2026

Nu-mi accept necondiționat toți clienții.

Și am o bănuială incomodă: nici voi. Doar că nu spunem.

Recunosc asta pentru că alternativa mi se pare mai gravă — să pretindem, la conferințe și în intervizare, că plutim într-o benevolență perfectă deasupra tuturor celor care intră în cabinet. Am auzit formularea asta de zeci de ori. N-am crezut-o niciodată complet.

Sunt oameni pe care îi aștept cu bucurie în agendă. Și oameni după care mă surprind uitându-mă la ceas. Există omul pe care îl înțeleg dintr-o privire — și omul care spune ceva ce atinge o rană de-a mea, și în secunda aia acceptarea mea încetează să mai fie un dat. Devine o muncă.

Un terapeut care se crede incapabil de iritare, de plictis, de simpatie părtinitoare nu e mai evoluat decât mine. E doar mai puțin atent la el. Iar un terapeut care nu se observă pe sine lucrează, fără să știe, cu unelte pe care nu le-a calibrat.

Asta e partea care mă interesează cu adevărat.

Considerația pozitivă necondiționată nu cred că înseamnă să simt la fel pentru toți. Înseamnă să nu retrag relația când simt altceva. Să rămân prezent cu omul din fața mea exact în clipa în care ceva din mine s-ar retrage. Nu e un sentiment pe care îl ai. E o alegere pe care o faci, din nou, de fiecare dată.

Poate că „necondiționat" nu descrie ce simțim. Descrie ce facem cu ce simțim.

Rogers scria despre sine ca despre un om categoric imperfect, care nu funcționează întotdeauna așa cm ar vrea. Noi am transformat asta într-un standard de afișat. Cred că i-am pierdut exact partea care conta.

Nu știu câți dintre noi am vorbit vreodată despre asta cu voce tare. Bănuiesc că fiecare o duce singur, în felul lui, între două ședințe.