Psihoterapeut Edi Vlaston

03/06/2026

**NOTE DIN CABINET**
**Mihai — a patra săptămână**

Joi. Mihai întârzie două minute.
Se așază. Tăcere.
— Edi, am vorbit cu ea.
— mmm
— Sâmbătă seara. Copiii dormeau. Stăteam amândoi în bucătărie. Ea își făcea un ceai. Eu eram pe scaun.

Pauză.

— Am întrebat-o. Exact cm am vorbit. „Vrei să-ți spun ceva ce s-a întâmplat acum vreo doi ani?"
Tace.
— Și?
— Și a stat. Mult. M-am uitat la ea. Așa cm mi-ai spus. Și am văzut că nu voia să spună nu. Și nici da. Era ceva mai ciudat.
— Ce ai văzut?
— Am văzut că neputinta, poate tristete.. Era ca și cm ar fi spus „nu acum, Mihai. Nu pot acum."
*(Aici am avut un moment în care nu știam dacă să tac sau să intervin. Mă gândesc des la asta — momentul când un client a făcut tot ce trebuia și a primit un răspuns pe care nu îl așteptase. Tentația e să-i găsești o explicație. Eu am ales să o las să stea acolo, neexplicată, încă o secundă. Pentru că Mihai trebuia să o vadă singur, nu să o primească de la mine.)*

A continuat, după o pauză
— Edi, eu am citit asta ca un eșec. Ieri toată ziua m-am gândit că am făcut ceva greșit. Am formulat greșit. Am ales prost momentul. Era târziu, era obosită, eram amândoi obosiți.
— Și acum?
— Acum, după trei zile, cred că nu a fost eșec. Cred că ea mi-a răspuns. Doar nu cm așteptam eu.
A oftat. Lung.
— Asta e partea grea. Eu, când oamenii îmi vorbesc, primesc răspuns. Da sau nu. Dacă răspunsul e altceva — dacă e „nu acum" sau „nu știu" sau dacă e o privire — pentru mine ăla e răspuns lipsă. Adică nimic. Și atunci insist. Sau plec.

*(Asta e prima dată când Mihai descrie, fără să-și dea seama, ce înseamnă pentru el să asculte. Nu ca tehnică. Ca structură interioară. Pentru Mihai, conversația e tranzacție: input — procesare — output. Dacă output-ul nu vine în format așteptat, sistemul îl marchează ca eroare.)*

Am ales să nu îi spun asta. *(Încă o tentație de evitat. Dacă i-aș fi explicat, Mihai și-ar fi luat o nouă etichetă acasă — „eu ascult tranzacțional, asta trebuie să schimb." Ar fi devenit un proiect. Ce voiam eu era ca el să stea cu nedumerirea că ce a primit *era* un răspuns, fără să mute imediat la „cum să primesc altfel data viitoare.")*
— Mihai, ce ai făcut după ce ea s-a uitat la tine așa?
— Am dat din cap. Am spus „bine, când vrei." Am plecat la culcare.
— Și ea?
— Și ea a rămas în bucătărie. Cu ceaiul. Vreo douăzeci de minute, cred. Pentru că am auzit-o când a venit în pat.
— Mihai, când ai stat în pat și ai auzit-o jos, ce ai simțit?

A respirat. Cuvântul „simțit" încă îl pune în dificultate. Văd asta în pauza dinainte de răspuns.

— Edi, e ciudat. Nu m-am simțit respins. M-am simțit… aproape de ea. Mai aproape decât în alte seri. Nu știu să explic.
— Nu stii să explici..
— Dar e ciudat. Ea era jos, fără mine. Eu eram sus, fără ea. Și totuși era ceva
— Mhm.

Am stat amândoi în tăcere o vreme. *(Asta a fost una din tăcerile mele preferate cu Mihai. Nu pentru că s-a întâmplat ceva clar. Ci pentru că, pentru prima dată, nu mai era el cel care căuta răspuns și eu cel care îl ținea departe de un răspuns ușor. Eram doi oameni într-o cameră, gândindu-ne la cm se poate fi aproape de cineva fără să spui nimic.)*

Apoi am întrebat, mai mult pentru mine decât pentru el:
— Mihai, crezi că ea a auzit întrebarea?
— Da. A auzit-o. Sunt sigur.
— Și crezi că ea a auzit *că* tu vrei să-i spui ceva? Nu *ce*, ci *că*.

A tăcut. Mai mult de un minut.
— Da. Cred că asta a auzit cel mai clar.

*(Aici e momentul pe care îl urmăresc, în atâtea ședințe, de atâția ani. Nu momentul în care omul primește un răspuns. Momentul în care înțelege că a fost auzit — și că a auzi pe cineva nu înseamnă să-i răspunzi.)*

A oftat din nou. Apoi:
— Edi, eu nu știu să ascult. Adică, știu să ascult. Înțeleg ce spune omul. Țin minte. Dar nu știu să fiu cu omul în timp ce ascult.
— Spune asta din nou.
— Nu știu să fiu cu omul în timp ce ascult.
A stat câteva secunde. Apoi
— Asta e ce caut ea, nu? Nu cuvinte. Pe mine acolo.

*(Nu am răspuns. Nu pentru că nu știam. Pentru că răspunsul lui era deja răspunsul.)*

—

La plecare, la ușă, *(da)*, se oprește
— Edi, joia viitoare am o ședință de board care nu se poate reprograma. Putem să o mutăm pe vineri?
— Da
— Mulțumesc.
A ieșit.
—

Cafeaua mea era încă caldă. M-am gândit la ce înseamnă să asculți pe cineva fără să răspunzi. Nu e abținere. Nu e tehnică. E ceva mai aproape de a rămâne în cameră cu omul, când partea din tine care vrea să rezolve s-a obișnuit, în sfârșit, să stea jos.

30/05/2026

NOTE DIN CABINET
Mihai — a treia săptămână
Joi. Mihai e la timp. Costum, fără cravată — același ca data trecută, sau unul aproape identic. (Niciodată nu sunt sigur cu costumele bărbaților din corporate.)
Se așază. Telefonul, cu fața în sus.
— Edi, am dormit bine. Trei nopți la rând.
— Mă bucur.
— Și e ciudat. Pentru că nu am rezolvat nimic.
Stă o clipă. Apoi:
— Eu încă dorm în camera de oaspeți. Nu am vorbit despre asta. Și totuși am dormit bine.
(Oamenii cred că somnul revine când se rezolvă problema. De fapt, somnul revine când încetează lupta cu problema. Nu e același lucru.)
— Mihai, ce s-a schimbat?
A tăcut un pic. O tăcere diferită, parcă nu căuta explicații, încerca să „vadă" cm se simte.
— Edi, săptămâna trecută am ieșit de aici și am stat în mașină vreo douăzeci de minute înainte să pornesc. Nu m-am gândit la nimic anume. Nu m-am uitat la telefon. Am stat. Și mi-am amintit ceva.
— Acum vreo doi ani — poate trei, nu mai știu exact — am avut o noapte foarte grea la muncă. Un om din echipa mea făcuse o greșeală pe care n-am prins-o la timp. Eram responsabil. M-am dus la mașină la 1 noaptea. M-am așezat. Și am plâns. Vreo cinci minute. Apoi mi-am suflat nasul, am pornit mașina, am condus acasă.
A făcut o pauză.
— Diana dormea când am ajuns. M-am dus în baie, m-am spălat pe față. M-am culcat. Dimineața când m-a întrebat cm a fost, am spus că a fost greu. Atât.
— Și?
— Și nu i-am spus că am plâns în mașină. Nici atunci. Nici după, când mi-am revenit. Niciodată.
A întors capul spre fereastră.
— Săptămâna trecută, când stăteam în mașină după ce am ieșit de aici, mi-am dat seama că nu pot să-mi amintesc câte alte seri am avut așa. Nu pe toate. Dar suficient cât să mă întreb de ce.
(Aici am stat câteva secunde. Pentru că Mihai tocmai mi-a spus, fără să-și dea seama, ceea ce mulți bărbați își dau seama prima dată la 40 de ani: că au trăit o viață diferită de cea pe care o povestesc partenerului. Nu prin minciună. Prin omitere. Care, la un moment dat, devine același lucru.)
— Mihai, de ce nu i-ai spus?
A respirat adânc. Lent.
— Pentru că nu eram sigur că vrea să știe.
— Ai întrebat-o vreodată dacă vrea să știe?
— Nu. Dar eu, când venea ea acasă obosită — nu obosită de muncă, obosită de altceva, nu știu să spun mai bine —, eu nu o întrebam. Mă uitam la ea, vedeam că e ceva, și mă duceam să fac ceai. Sau să o las în pace. Și mă gândeam că asta e ce face un bărbat bun. Lasă spațiu.
— Și acum ce crezi?
— Acum cred că, dacă eu o lăsam pe ea în pace pentru că „așa e bine," și ea mă lăsa pe mine în pace pentru același motiv, am ajuns să trăim doi într-o casă fără să fim prezenți nici unul, nici celălalt. (Aici se opri o secundă, apoi adăugă, mai încet:) Și asta probabil înseamnă „nu mai vreau să trăiesc așa."
(Era prima dată când Mihai punea o ipoteză despre ce a vrut Diana să spună — fără să mă întrebe pe mine dacă e bine ipoteza. O punea pentru el. Eu eram doar martorul.)
Am tăcut amândoi. (Asta e una din tăcerile pe care le păstrez ca pe niște pietre rare. Un client care, pentru prima dată, gândește cu voce tare în loc să întrebe ce să gândească.)
Apoi am întrebat:
— Mihai, dacă ai putea acum, fără să fii sigur că vrea să știe — i-ai spune despre seara aia în mașină?
A tăcut iar. Mai mult de un minut, nu mult mai mult.
— Cred că da. Dar nu știu cm se face.
— Cum se face ce?
— Cum se începe o conversație despre ceva ce s-a întâmplat acum doi ani. Cu cineva care a dormit lângă tine sute de nopți de atunci.
(Asta e întrebarea pe care o pun, în diferite formulări, jumătate din bărbații pe care îi văd. Nu „de ce nu am vorbit." Ci „cum se vorbește, mecanic, despre ce nu am vorbit." E o întrebare tehnică. Pentru ei, e o întrebare tehnică, pentru că orice altfel ar fi prea mult.)
I-am spus:
— Mihai, nu există un cum. Există tu, într-o seară, când Diana e acasă, când nu sunteți obosiți amândoi, când nu așteaptă cineva ceva — și o întrebare. „Diana, vrei să-ți spun ceva ce s-a întâmplat acum vreo doi ani?" Atât.
— Asta e tot?
— Asta e tot. Și dacă ea spune nu, nu spui. Și dacă spune da, spui.
— Și dacă spune nu, ce înseamnă?
(Aici a fost momentul în care am avut o tentație clară de a-i explica toate variantele posibile. M-am abținut. Pentru că dacă i-aș fi explicat, Mihai ar fi notat — chiar și fără caiet. Și ar fi venit săptămâna viitoare cu o foaie de calcul mentală despre interpretarea unui „nu." Pe care, când ar fi auzit-o de la Diana, nu ar fi auzit-o ca pe un „nu" real, ci ca pe o variantă din lista lui.)
— Mihai, dacă spune nu, te uiți la ea când spune. Atât. Nu interpretezi. Te uiți.
A dat din cap. Nu a notat. Nu a întrebat încă o dată. A spus doar:
— Bine.
—
La plecare, la ușă, (da, din nou), se oprește. Dar de data asta nu spune nimic. Doar mă privește o secundă, ca și cm ar fi vrut să spună ceva și apoi s-a hotărât să nu. Apoi iese.
Am rămas singur. M-am gândit la zilele mele în care intrasem în mașină la 1 noaptea după întâlniri pe care nu le povesteam acasă. Eu am avut noroc. Soția mea m-a întrebat, la un moment dat, dacă există ceva ce nu îmi spun. Răspunsul meu de atunci a fost „nu" — și a fost o minciună pe care abia după zece ani am putut să o repun la locul ei.
Mihai are șansa să nu aștepte zece ani. Nu știu dacă o va lua. Dar șansa există.
—
Personajele acestei serii sunt ficționale. Sunt compozite construite din ce văd în cabinet de ani buni — un gest aici, o reacție acolo, un tipar care se repetă. Confidențialitatea clienților reali rămâne intactă.

26/05/2026

Marți seara, 22:43, mi-a venit un email.
Subiect: „o întrebare scurtă." Conținut:
„Edi, întrebarea de luni — încă nu știu să răspund. E normal? Mihai."
(Ceva nu se simțea în regulă. Pentru un manager, „normal" e o categorie despre alți oameni. Despre el, categoria e „eficient" sau „nu încă.")
I-am răspuns scurt: „Joi vorbim. Edi."
M-am întrebat dacă fac bine. Trei zile cu o întrebare deschisă pot fi prea mult pentru un om care nu a stat niciodată cu o întrebare deschisă mai mult de câteva minute. Sau pot fi exact ce îi lipsea. O oglindă în care să se poată vedea.
(Asta e meseria. Decizi cu informații parțiale și nu afli niciodată cu certitudine dacă ai decis bine. Dacă voiam certitudini, ar trebui să mă întorc la matematică.)
—
Joi. Mihai întârzie patru minute. Prima dată. Spune că a fost trafic.
Se așază. Telefonul, din nou, cu fața în sus. De data asta nu se aprinde.
— Edi, am dormit prost trei nopți.
— Vorbește-mi despre asta.
Vorbește. Lent. Marți noaptea s-a trezit la 3. A stat treaz până la 5. Nu se gândea la muncă. Asta era partea ciudată. „Eu, când nu dorm, mă gândesc la muncă. Așa pot măcar să rezolv ceva. Marți noaptea m-am gândit la Diana. Toată noaptea. Și nu am rezolvat nimic."
— Edi, eu cred că o înțeleg pe Diana. Cred că știu ce simte.
— Spune-mi.
A vorbit zece minute. Fără pauze. Era surprinzător de bun la asta. Mi-a descris-o pe Diana — frustrările ei, ce o doare, de ce se simte singură lângă el, de ce duminică seara i-a spus ce i-a spus. Era ca un raport de board: structurat, complet, calibrat.
(Era cea mai bună descriere a unei partenere pe care am auzit-o de la un client în ultimii cinci ani.)
Când a terminat, am așteptat. Apoi am întrebat:
— Mihai, dacă o înțelegi atât de bine, de ce ea spune că nu o înțelegi?
A tăcut. Tăcere grea, apăsătoare. M-am abținut de câteva ori să nu rup eu tăcerea.
S-a uitat la mine la un moment dat, cu o expresie pe care nu o mai văzusem la el. Nu confuzie. Ceva mai aproape de groază controlată.
— Cred că… pentru că, dacă i-aș spune că știu, ar trebui să fac ceva. Și nu știu ce.
A făcut o pauză.
— Și mai e ceva. Dacă i-aș spune că știu… ar trebui să recunosc că am știut tot timpul. Și nu am făcut.
(Aici am avut o reacție pe care nu mi-am explicat-o până la sfârșitul ședinței. Am simțit ușurare. Pentru el, nu pentru mine. Ca și cm un om care purta o povară fără să știe că o poartă tocmai o pusese, pentru prima dată, lângă scaun.)
— Mihai, cât timp ai purtat asta?
— Nu știu. Mult.
S-a uitat undeva pe lângă mine, spre fereastră.
— Edi, e ciudat. Acum, când recunosc că am știut, e mai bine decât când nu știam. Sau eu credeam că nu știu.
Și aici am avut o întrebare (una pe care un manager Edi-de-acum-cincisprezece-ani ar fi vrut să-i pună unui psihoterapeut, dacă ar fi mers vreodată.) Nu am pus-o. M-am gândit că Mihai abia tocmai a pus pe masă ceva ce poartă de ani de zile. Nu era momentul pentru încă o întrebare.
I-am spus, în schimb:
— Mihai, asta e mult.
A dat din cap. Apoi a făcut ceva ce nu așteptam. A scos o batistă din buzunarul de la costum. Și-a șters ochii — repede, înainte să apară lacrimi vizibile. Apoi a împăturit batista la loc. Cu același gest cu care probabil semna un contract.
— Edi, scuze. Nu se mai întâmplă.
(M-am întrebat ce înseamnă pentru Mihai „nu se mai întâmplă." Că nu va mai plânge? Sau că nu va mai recunoaște că plânge? Probabil al doilea. Și am ales să nu îi spun nimic atunci, pentru că dacă i-aș fi spus „nu trebuie să-ți ceri scuze" l-aș fi obligat să continue într-o direcție pentru care nu era încă pregătit. Uneori cea mai bună intervenție e să lași o frază să cadă jos și să nu o ridici.)
Am vorbit până la sfârșitul ședinței despre lucruri mărunte. Cum a fost săptămâna la muncă. Ce face în weekend. Mihai are nevoie să se așeze între intensități. Nu îl țineam acolo.
La plecare, la ușă, se oprește din nou. (Începe să fie un tipar. Plecarea lui Mihai e zona unde se întâmplă lucruri.)
— Edi.
— Da.
— Pe cine recomanzi pentru Diana? Adică, dacă ar vrea ea să meargă la cineva.
A trecut o secundă în care am cântărit ce să spun. (Dacă i-aș recomanda pe cineva, m-aș face complice la o mișcare care nu e a lui. Diana, dacă va vrea, va găsi singură. Iar Mihai trebuie să rămână cu propria lui muncă, fără să facă din nou ce face mereu — să rezolve pentru altcineva.)
— Mihai, dacă Diana va vrea, va găsi. Nu e treaba ta să găsești pentru ea.
S-a uitat la mine vreo trei secunde. Apoi:
— Greu de auzit asta. Dar bine. Mulțumesc.
A ieșit.
—
Am rămas singur în cabinet. M-am gândit la cât timp am rămas eu însumi, în propria mea viață, ținând lucruri pe care le „nu știam." La cum, când recunoști că ai știut, prima reacție nu e ușurare — e furie pe tine pentru toți anii în care te-ai prefăcut că nu vezi. Am crezut că asta este o etapă pe care doar managerii o trec. Lucrând cu Mihai îmi amintesc că este o etapă pe care am parcurs-o și eu, trec oamenii care s-au antrenat ani de zile să nu se uite în jos.
Sper ca Mihai să treacă prin furie repede. Cei care rămân mult acolo, rareori se mai întorc.
—
Personajele acestei serii sunt ficționale. Sunt compozite construite din ce văd în cabinet de ani buni — un gest aici, o reacție acolo, un tipar care se repetă. Confidențialitatea clienților reali rămâne intactă.

22/05/2026

NOTE DIN CABINET
Mihai
Telefonul a stat pe masă toată ședința, cu fața în sus. Nu a sunat niciodată — s-a aprins de câteva ori. Mihai nu l-a atins, dar de fiecare dată ochii i-au coborât o secundă. Apoi reveneau.
— Edi, spune-mi ce trebuie să fac. Am venit pregătit. Pot să iau notițe.
Era luni dimineața, ora 9. Cu o seară înainte se certaseră. Urât. Au dormit separat. Toată noaptea i-au răsunat în minte cuvintele Dianei. A trecut de o mie de ori prin scenariul unui divorț. „Lasă că o să vadă ea cm e!!" Apoi realiza cât ar fi de greu să renunțe la tot ce au construit împreună. Dimineață a căutat un psihoterapeut și a rezervat primul slot liber.
Conduce 70 de oameni într-o firmă de software. Are 39 de ani. La 8:54 era deja în sala de așteptare.
Costum, fără cravată. Stătea ca un om care a învățat de mult că trebuie să stai bine — și nu mai știe să stea altfel.
— Mihai, ce ai înțeles din ce ți-a spus aseară?
A tăcut. Nu mult — vreo zece secunde. Apoi:
— Că trebuie să schimb ceva. Dar nu mi-a spus exact ce. Asta sper că pot să discut cu tine.
(Mă întrebam dacă i-a trecut prin minte că Diana probabil i-a spus deja ce — într-unul din ultimii cinci ani. Mă întrebam dacă a auzit-o.)
Am tăcut și eu o vreme. Suficient cât să devină inconfortabil. Mihai nu se foia. Stătea în fotoliu cm stă un manager într-o ședință cu un client important — atent, gata să noteze.
Și aici am fost din nou tentat să-i spun ce să facă. (Când o să scap de automatismul ăsta de a găsi soluții pentru alții?) Pentru că ar fi fost ușor. Aveam, sincer, vreo trei ipoteze plauzibile despre ce se întâmpla în relația lor — pe baza a cincisprezece minute de conversație. Toate ar fi sunat inteligent. Niciuna nu l-ar fi ajutat cu nimic.

I-am spus, în schimb, ceva foarte scurt. Nu o întrebare grea. O întrebare simplă pe care, după cm mi-am dat seama imediat, nimeni nu i-o pusese niciodată — nici el lui, nici ea lui, nici el ei.
Patru minute. Atât a durat tăcerea după. Mihai se uita undeva între genunchii lui și mochetă, fix într-un punct, fără să se miște. La un moment dat a respirat adânc. A părut surprins de propria respirație.
Când a vorbit, nu a răspuns la întrebare. A spus:
— Cred că nu știu să răspund.
Am stabilit să ne vedem joia, la aceeași oră. La plecare nu și-a luat notițe.
S-a ridicat, s-a dus la ușă. Pune mâna pe clanță. Se oprește. Se întoarce pe jumătate spre mine.
— Edi. E ciudat. Mi-e… nu știu. Nu rău. Nu bine. Ceva.
A așteptat o clipă. (Cred că aștepta să-i dau un cuvânt. Tentația a fost mare. Și o doză de plăcere a fost și ea acolo — că un om ca el îmi cere mie un cuvânt. Nu i-am dat niciunul.)
A deschis ușa și a ieșit.
Am rămas singur în cabinet vreo cinci minute, înainte de următorul. M-am gândit la cum, pentru un om obișnuit să comande oameni, „nu am cuvântul" e probabil una dintre cele mai grele propoziții pe care le poți spune cu voce tare. Nu pentru că nu îți știi cuvintele. Pentru că, brusc, descoperi că ai întotdeauna doar șase, și niciunul nu se potrivește.

Personajele acestei serii sunt ficționale. Sunt construite din ce văd în cabinet de ani buni — un gest aici, o reacție acolo, un tipar care se repetă. Confidențialitatea clienților reali rămâne intactă.

11/05/2026

Cele mai grele 60 de secunde dintr-o relație care se destramă nu sunt cele cu strigăte.

Sunt cele de tăcere.

Ea spune ceva. El procesează. Cinci secunde de pauză.

Pentru ea, cele 5 secunde înseamnă: nu îi pasă. Mă ignoră. Nu mă ascultă.

Pentru el, înseamnă: caut răspunsul corect. Nu vreau să zic o prostie. Mă gândesc.

Niciunul nu minte. Amândoi au dreptate. Și exact asta e problema.

Bărbatul, sub stres emoțional intens, intră mai repede în „freeze" decât femeia. E biologie, nu caracter. Creierul lui taie circuite ca să proceseze. Tăcerea e procesare, nu indiferență.

Ea nu știe asta. El nu știe că ea nu știe asta. Și uite cm 5 secunde devin un perete de doi metri.

Asta nu e ireparabil. Dar nu se repară singur.

——
Dacă recunoști scena — și o trăiești de luni de zile fără să ieși din ea — sunt aici. Prima discuție: gratuită, 30 minute.

Ești bun la aproape orice. Relațiile sunt excepția. Nu e defect de caracter — e un set de abilități pe care nu le-ai învățat.

08/05/2026

Marius a venit la cabinet pentru că soția l-a rugat. „Du-te o singură dată." i-a spus ea.

A intrat în birou și mi-a spus din prima: „Nu cred că e nevoie. Dar am promis."

L-am întrebat ce face când ea îi spune că se simte singură.

A tăcut un minut. Apoi: „Îi explic că nu are de ce. Că sunt acolo. Că muncesc pentru noi."

L-am întrebat dacă funcționează.

A râs scurt. „Nu. Se înrăutățește."

I-am spus: „Și totuși o faci de fiecare dată."

S-a uitat la mine ca și când i-aș fi tras un scaun de sub picioare.

Asta e momentul în care începe terapia. Nu când vine omul cu o problemă. Când realizează că face același lucru de zece ori și se așteaptă la rezultat diferit.

Nu pentru că e prost. Pentru că nu i-a arătat nimeni că ar putea face altfel.

Marius vine acum de patru luni. Nu mai explică. Întreabă. Diferența pare mică. Soția lui spune că e altă casă.

——
Dacă te recunoști în Marius — sau dacă ești ea și nu mai știi cm să îi spui — primul pas e o discuție de 30 de minute. Gratuit, fără angajament.

21/04/2026

A venit la mine cu o singură întrebare: „De ce tot greșesc?"

Mi-a spus că nu bea, nu trișa, era acasă în fiecare seară, câștiga bine. Și că partenera lui îi spunea de doi ani că se simte singură.

„Singură cum?" l-am întrebat. „E lângă mine în fiecare seară."

Acolo era tot.

El asculta ca să rezolve. Când ea era tristă, îi explica de ce nu ar trebui să fie. Când se plângea, venea cu soluții. Funcționa perfect la birou. În relație, o lăsa singură exact când ea voia să fie auzită.

Nu era un om rău. Asa rezolva orice problema. In relatie "asa" nu e suficient.

La un moment dat mi-a zis: „Dacă mi-ar fi spus cineva asta acum zece ani, s-ar fi schimbat totul."

Poate. Poate nu. Dar se poate schimba și acum.

20/02/2026

Suntem atât de buni la a ne ascunde în spatele muncii, al tăcerii sau, uneori, al unei nervozități pe care nici noi nu o înțelegem. Am crescut cu ideea că un bărbat trebuie să fie un stâlp, iar un stâlp nu crapă. Așa că depresia la bărbați a devenit marea noastră rană invizibilă.
E ceva nedrept în rușinea asta pe care o simțim. Ne e teamă că dacă recunoaștem că nu mai putem, suntem „mai puțin bărbați”. Dar din experiența mea cu multi barbati și familiile lor, am văzut că depresia masculină nu arată ca în filme. Aproape niciodata nu e despre stat în pat și plâns. Uneori e despre izolare, uneori e despre furie sau neputinta sau despre o oboseală care nu trece cu somn.
E dureros să știi că 9 din 10 oameni se pot simți mai bine dacă cer ajutor, și totuși majoritatea alegem să strângem din dinți până când nu mai putem.
De ce ne pedepsim așa? De ce credem că trebuie să gestionăm tristețea sau golul interior la fel ca oricine altcineva, când noi, ca bărbați, simțim și reacționăm diferit în restul timpului?
Dacă treci prin asta, să știi că nu ești un eșec. Ești doar un om care duce prea multe de unul singur.

Și nu, nu trebuie să fie așa la infinit.

18/02/2026

22/12/2025

Empatia este o superputere in care orice terapeut ar trebui sa exceleze. Din păcate este și cea mai frecvent înțeleasă greșit. Nu este vorba de simpatie ("îmi pare rău pentru tine") sau de identificare (a simți același lucru cu clientul). Definiția clasică a lui Rogers surprinde cel mai bine esența sa:
"Empatia este procesul de a intra în lumea perceptuală privată a celuilalt și de a fi complet 'acasă' în ea. Înseamnă a fi sensibil, moment de moment, la semnificațiile trăite de client... a simți furia, frica sau confuzia sa ca și cm ar fi ale tale, dar fără a pierde niciodată condiția 'ca și cum'."
Uneori e foarte greu sa nu te pierzi pe tine in "lumea celuilalt". Se întâmplă... Dar mă regăsesc de fiecare dată, întotdeauna un pic mai bogat!