31/08/2026
De-a lungul formării mele și apoi al lecturilor care au urmat, am întâlnit, în zona psihanalitică, mai mulți autori care au încercat să înțeleagă relația dintre psihic și corp și felul în care conflictele inconștiente se pot exprima somatic.
După acești autori, însă, am avut sentimentul că literatura contemporană despre psihosomatică, dintr-o perspectivă apropiată de psihanaliză, devine mai degrabă fragmentară. Tocmai de aceea, întâlnirea cu lucrările medicului american John E. Sarno a fost pentru mine o surpriză.
Sarno nu a fost psihanalist. A fost medic specializat în medicină fizică și reabilitare și profesor la New York University, la Rusk Institute of Rehabilitation Medicine. A lucrat, prin urmare, pornind dinspre medicină și din contactul direct cu pacienți care sufereau de dureri cronice și pentru care explicațiile strict structurale nu reușeau întotdeauna să ofere un răspuns satisfăcător.
Ceea ce mi s-a părut cu adevărat interesant a fost să descopăr că, deși era medic și nu psihanalist, Sarno studiase psihanaliza și a construit treptat o teorie a simptomului psihosomatic în dialog cu concepte psihanalitice.
Un moment important în această evoluție a fost colaborarea sa cu psihanalistul Stanley Coen. Sarno povestește că, discutând despre pacienții săi și lucrând împreună la o lucrare medicală, Coen i-a propus o idee care avea să schimbe semnificativ modul în care înțelegea simptomul: durerea nu ar fi doar expresia unei emoții inconștiente, ci ar putea funcționa ca o apărare împotriva conștientizării acelei emoții. Cu alte cuvinte, simptomul fizic ar putea distrage atenția de la un conflict psihic care nu poate fi tolerat sau recunoscut.
Mi s-a părut surprinzător și, într-un anumit sens, foarte fertil să întâlnesc o dezvoltare a unei idei profund psihanalitice venind din partea unui medic care nu era psihanalist, dar care a luat psihanaliza suficient de în serios încât să o transforme într-un instrument de înțelegere a experienței clinice.
În The Divided Mind, Sarno își dezvoltă această perspectivă asupra tulburărilor psihogene și psihosomatice. Redau mai jos un fragment care mi se pare relevant pentru începutul acestei discuții:
"După cm vom vedea, cauza trebuie căutată în regiunile inconștiente ale minții și, după cm vom vedea de asemenea, scopul ei este de a distrage în mod deliberat atenția minții conștiente.
Tipul simptomului și localizarea lui în corp nu sunt importante, atât timp cât își îndeplinesc scopul de a abate atenția de la ceea ce se petrece în inconștient.
Uneori însă, alegerea locului în care apare simptomul poate contribui chiar la procesul de distragere a atenției, lucru frecvent întâlnit în cazul tulburărilor psihosomatice.
De exemplu, un bărbat care simte apariția bruscă a unei dureri la braț în timp ce lovește cu o rachetă de tenis va presupune în mod firesc că ceva din mișcarea sa i-a rănit brațul. Realitatea este că creierul său a decis că este momentul potrivit pentru a crea o diversiune fizică și alege acel moment pentru a declanșa durerea, deoarece persoana va presupune că aceasta provine de la o leziune și nu de la o afecțiune fizică generată de creier, care a provocat durerea.
Cum reușește creierul să facă acest lucru?
Pur și simplu privează ușor de oxigen un tendon din braț, ceea ce duce la apariția durerii. Așa și-a primit denumirea „cotul tenismenului”.
Dacă acest lucru pare bizar, diabolic sau autodistructiv, veți vedea mai târziu că, în realitate, este o manevră de protecție. Eu și colegii mei am observat acest fenomen la mii de pacienți.
Dar, în timp, un asemenea simptom își poate pierde puterea de a distrage atenția. Atunci, psihicul mai are un truc la dispoziție. Va găsi un alt simptom care să-i ia locul, unul pe care atât pacientul, cât și medicul îl consideră „fizic”, adică nu de origine psihologică.
De exemplu, dacă un tratament — să spunem o intervenție chirurgicală — neutralizează un anumit simptom psihogen, astfel încât simptomul își pierde capacitatea de a distrage atenția, creierul va găsi pur și simplu o altă țintă și va crea un alt set de simptome.
Am numit acest fenomen „imperativul simptomului” (symptom imperative) și are implicații enorme asupra sănătății publice, deoarece simptomele psihogene sunt în mod obișnuit interpretate greșit și tratate ca tulburări fizice.
Dintr-odată, pacientul „vindecat” are o afecțiune complet nouă care necesită atenție medicală." (John Sarno, The Divided Mind)
