Psiholog Teodora Coman

06/02/2026

Se spune că TikTok și alte platforme „creează dependență”. Dar chiar așa stau lucrurile?

Doriți să înțelegeți de ce afirmația "creează dependență" poate induce confuzie și ce înseamnă cu adevărat „dependența întreținută”? Vă invit să citiți mai departe.

Articol:

M-am gândit să scriu câteva cuvinte despre ceva atât de mediatizat și de curând adus în fața justiției: „Platformele dau dependență”. O tânără acuza platformele că, de când era mică, era dependentă de aplicațiile de socializare încă de la o vârstă fragedă, din cauza designului conceput să capteze și să mențină atenția utilizatorilor.

Lumea ia foc și susține!! Da, da, să-i pedepsim... TikTok, FB, etc., creează dependență!
Comisia Europeană însă nu susține asta. Susține că alimentează, dar nu creează.

Ce știm noi din viața noastră?
Din viața de copii și de adulți știe fiecare om în sufletelul lui că nu asta fac platformele. Dacă omul se plictisește sau „nu își găsește liniștea sau locul” și e greu să stea cu asta, mâinile încep să caute butoane, corpul devine agitat, trebuie găsit ceva de făcut. În zilele noastre e ușor să găsești lângă tine un televizor, o tabletă, un PC… și gata, parcă e mai liniște!

Intră omul pe FB, pe TikTok… scrolează și scrolează zile, luni, ani… și acea inițială liniște nu mai e chiar ca la început. Asta neliniștește din nou, chiar irită. Așa că scrolează mai mult… poate, poate mai regăsește o mică liniștire.

Asta se numește dependență.

Ea nu apare de la platformă, ci de la neliniște. Nici măcar platforma nu poate umple, în timp, acea neliniște, acel „nu-mi găsesc locul”… nici cu multe noutăți, nici cu recompense. După o vreme, nu mai are efect! Ce poate face platforma este, într-adevăr, să mai dea puțină dopamină, să întrețină căutarea multă vreme, până apar nervii că de fapt nu îl mai liniștește nimic pe om.

Dopamina nu creează golul neliniștii. Golul creează nevoia de dopamină.

Copiii nu apelează la rețele de socializare și jocuri pentru că totul e bine și platforma strică. Ci pentru că nu e nimeni acolo care să înlocuiască platforma. Neliniștea, singurătatea, lipsa existențială nu pot fi înlocuite cu dopamină de la platforme. Doar amorțite, uitate pentru o vreme. Dar e mai comod să dăm vina pe algoritmi.

În același spirit, golul se poate lega de orice, nu numai de platforme: activități nesfârșite, carieră (workalcoolism nu degeaba i se zice așa), modă, travel, zahăr, sare, alcool, mâncare, chiar și oameni obiectivizați… Ce facem? Le desființăm pe toate? Ok, le desființăm… cu ce rămânem?

Dar nu este despre a desființa nimic… ci despre a ști la ce folosesc.

Întrebarea care rămâne:
Dacă nu platformele ne fac dependenți, suntem pregătiți să ne uităm la ce anume încercăm să amorțim?

05/03/2022

Bună ziua. Vă informez că mesajele pe care le trimiteți către Psiholog Teodora Coman apar în Inboxul meu ca existente, dar din motive care țin de Facebook, ele nu pot fi accesate și deci nu vă pot răspunde la ele. Vă rog să folosiți numărul de telefon afișat pe pagină dacă doriți să comunicăm! Vă mulțumesc

08/05/2021

09/02/2021

Seducție în cuplu

Și femeile și bărbații au așteptări unii de la alții. Unele așteptări sunt despre a seduce și a fi seduși. "Iți stă bine cu rochia asta!" sau "Iți stă așa bine cu rochia asta că abia aștept să te dezbrac de ea!" spune un bărbat unei femei.
Depinde și de tonul pe care sunt spuse, dar ca principiu sunt atitudini cumva diferite: una este mai estetica, contemplativă: "merge și asta" ar zice o femeie, dar parcă are un singur subiect, parcă mai e ceva ce ne mai dorim și femeile și bărbații. Cea de-a doua atitudine propune ceva și implică un joc între doi subiecți. Transmite dorință și pe lângă contemplația admirativă cheamă la un joc în doi. Ei asta e altă poveste... Și parcă doar la începutul relațiilor de dragoste apare jocul ăsta în multe cazuri despre care am mai auzit. Se naște în schimb competiția și nu mai e plăcut. Cine are dreptate în cuplu? "Capacul de la wc trebuie să stea sus! Ba nu!", "Habar n-ai care e pătrunjelul și care mărarul?!" Mda.. complicat... După o vreme în viața cuplului seducția nu prea mai e folosită deși la începuturi este "sufletul petrecerii" în doi, dar ar putea să mai fie multă vreme, nu se uzează.
Jocul ăsta e ceva ce păstrează vie legătura romantică între cei doi parteneri. Alimentează fanteziile din mintea lor, unul despre celalat.. și nu numai, câteodată sunt fantezii și despre alții pe care și le pot împărtăși. Când vocea ei șoptește la urechea lui cuvinte cu dorință, când el o strânge cuceritor de mijloc cu un gândul rătăcit în parul ei, când amândoi se privesc jucăuș provocator cu subînțelesuri ce plutesc în aer, chiar și când taie legume pentru o supă în bucătărie poate ieși o supă... delicioasă.
Ce poate sta în calea sentimentului că ești dorit fierbinte de cel pe care îl iubești, că ești irezistibil/ă pentru el? Să te simți irezistibil pentru celălalt aduce o imagine erotică despre propria persoană așa cm ne imaginăm că suntem văzuți de partener. Este un izvor nesecat de fantezii despre propria persoană, despre cm am putea să cucerim sau să ne lăsăm cuceriți, topiți de pasiunea celuilalt, savurați romantic de partenerul nostru. Este atât despre s*x cât și despre s*xualitate. Abia ce urmează e mai fizic, dar cu seducția suntem într-o zonă a fantasmelor și reprezentărilor psihice.
Seducția e ca electricitatea statică: cheamă, ademenește, în vreme ce suspendă în timp dorința, o face să leviteze pe măsură ce crește, crește, te lasă să tânjești, să simți plăcerea aticiparii momentului descărcării.
Seducția e incitantă și interesantă, amețitoare și pentru femei și pentru bărbati, un ingredient necesar în cuplu, te face să scoți la iveală tot ce e mai frumos din propria s*xualitate pentru jocul seducției dintre parteneri.. iarăși și iarăși.. (Tea Coman)

17/12/2020

O poveste adevarata. Fuziunea psihică.

the cord the film is supported by ukrainian state film agency art director sergiy maidukov “healthy relationships centre” family and couples counseling გამოგ...

19/11/2020

Văzuți și nevăzuți

Unii nu mai știu cm să se arate altora cu toate calitățile lor sau necalitățile, sau cu gândurile de orice fel, alții se ascund sub o perdea fină, alții se ascund în casă și trag jaluzelele.
Ce au acești oamenii în comun? Par diferiți, dar în comun pare că au nevoia de a fi vazuți, de a expune ce simt și de a li se răspunde într-un anumit fel.
La vârsta când toți copiii sunt "mascota" casei și când sufrageria devine ceva ca o scenă unde ei își spun poeziile, dansează dansuri numai de ei știute sau devin soliști mult mai buni ca Dickinson sau Jagger, unii primesc încurajări pentru asta și trăiesc plăcerea plină a acompanierii în bucuria despre propria ființă. E o bucurie constantă că sunt văzuți și plăcuți așa cm sunt ei. Calitatea ecoului pe care îl stârnesc și care se întoarce către copii de la părinți este o confirmare necesară la aceste vârste fragede.
De fapt situația de mai sus este una posterioară momentelor dintr-o perioada și mai fragedă a copilăriei, nonverbală, când există situații similare: când copilul mic zâmbește și primește înapoi de la mama un zâmbet, sau când exprimă dorința de a se juca și primește înapoi tot o dispoziție jucăușă de la părinți. Acestea sunt momentele când se țese ceva foarte important pentru ființa lui. Acest tip de răspuns sufletesc din partea părintelui, răspuns echivalent la cererea implicită, construiește în copil și încrederea în propria persoană și nu împiedică naturala expunere către lume, asta întâmplându-se atunci când acest răspuns vine suficient de constant și cu o bună măsură. În consecință așteptările adultului de mai târziu de la lume, de la mediul în care își trăiește viața sunt pozitive: se simte în elementul lui să se arate lumii cu "bune și rele", să ceară lucruri, să spună ce simte, ce gândește, ce îi place și ce nu și mai ales se simte bine în propria piele.
Mai sunt și cazuri în care răspunsul este exagerat din partea parintelui care este "hiperparticipativ" sau intruzează prea mult această zonă de manifestare a copilului, de exemplu "încurajează" mai mult decât are nevoie copilul.

Dar ce se întâmplă când răspunsul bun în copilărie nu vine constant? Sau ce urmări sunt dacă prin reacția părintelui se dezivestește sau se ignoră importanța cererii copilului și copilul primește prea des și pe ton tăios corecții de genul "Ce te prostești așa?", "Stai liniștit, e rușine!" "Potolește-te că ne vede lumea!" sau primește priviri aspre, disprețuitoare, sau din contră primește absența oricărui interes? Sau de multe ori nici nu e nevoie de cuvinte, copiii simt atitudinea părintelui jenată de manifestările lor "zgomotoase", sau simt privirea interioară care șterge tot ce nu vrea sa vadă în copil și care e dureroasă, doar că cei mici nu își pot explica ce îi doare.
Știți ce se întâmplă: adultul de mai târziu are deja în minte mai mereu că zâmbetul nu-i va fi întors, nu se simte bine în propria piele, se așteaptă că persoana lui nu merită un răspuns pe măsură. Așa omul ajunge să devină foarte insistent în a primi și furios că nu primește ceva ce pentru el este vital, fie ajunge să se închidă de-a lungul anilor în el și să tragă jaluzele la propriu sau la figurat. Și asta se întâmplă pentru că un copil are nevoie de prezența constantă a părintelui cu o atitudine atentă și binevoitoare, reasiguratoare. Dar în cazurile acestea din urmă de prea multe ori nevoia a fost anulată sau refuzată într-un fel sau altul în anii de copilărie. Sau în anii de școală se mai întâmplă să găsească un învățător sau un profesor nedelicat sau vreun coleg bully care să îl întărească pe copil în credința lui că mai bine stă ascuns ca să nu mai simtă rușine sau că ceva e greșit la el.
Poate aceștia sunt oamenii care își doresc cel mai mult apropierea de semenii lor. Și-o doresc, dar vine la pachet cu o serie de așteptări mai puțin senine, așa cm era în copilărie și le trebuie mult curaj să treacă peste convingerile vechi (de cele mai multe ori inconștiente).
Cred că putem ajuta și ca părinți, ca prieteni, ca și colegi acești copii și adulți nejudecând, neintruzându-i, dar încercând să le returnăm un răspuns cald (indiferent ce presupune asta verbal sau nonverbal) încercărilor lor de a se manifesta.

Și cu alte cuvinte echilibrul este cel care în aceste interacțiuni copil-părinte dă rezultate bune. Nici prea mult, nici prea puțin ci într-o masură suficientă.

11/10/2020

Acest videoclip explică conceptul de transfer. Transferul în terapia psihanalitică este procesul prin care pacientul deplasează atât sentimentele pozitive, cât și negative pe care le-a avut față de persoanele semnificative din trecut, către analist, în prezent, „aici și acum”. Cu toții experimentăm și privim relațiile din prezent prin "șabloanele" noastre pe care le-am învățat și dobândit încet în încet, în procesul de creștere, în mediul nostru social și familial specific. Acestea sunt moduri subiective de a-i vedea pe alții, moduri care sunt adânc înrădăcinate în noi și ne colorează relațiile viitoare într-un anumit mod predeterminat. Aducând sentimente nerezolvate din trecut în relația actuală cu analistul ele pot fi vorbite, elaborate și rezolvate

This video explains the concept of Transference. Transference in psychoanalytic therapy is the process whereby the patient displaces both positive and negative feelings that they had toward past significant others in their early life onto the analyst in the “here and now". We all experience and look at relationships through our learned patterns that we have slowly acquired in the process of growing up in our specific social and familial environment. These are subjective ways of seeing others that are deeply ingrained within us and colour our future relationships in a certain predetermined way. By bringing unresolved feelings from the past into the present relationship with the analyst they can be talked about, worked through and resolved.

This video explains the concept of Transference. Transference in psychoanalytic therapy is the process whereby the patient displaces both positive and negati...

24/07/2020

23/07/2020

Love..

Neurologul Rebecca Saxe a prezentat cea mai frumoasă ”fotografie” a anului. De fapt, imaginea unei rezonanțe magnetice surprinsă în momentul în care o mamă își sărută fiul de numai două luni. Buzele puse pe căpșorul omulețului declanșează, imediat, în creierul acestuia, o reacție. Se eliberează dopamină, cea care ne dă senzația de bine, dar și oxitocină, botezată ”hormonul iubirii”, pentru că este resposabilă cu afecțiunea și cu atașamentul.
Sărutul provoacă o reacție chimică în creierul celui mic. Se declanșează o ”explozie” a oxitocinei, denumită ”hormonul iubirii”. Acesta reduce temerea și crește încrederea, stârnește sentimente de afecțiune și de atașament, semn că bebelușul a priceput că este protejat. De asemenea, se eliberează dopamină, cea care face să ne simțim bine și vasopresină, ”liantul” ce leagă mamele de bebeluși în primele luni de viață ale acestora. S-a semnalat și prezența serotoninei, cea care reglează starea noastră de spirit.

26/05/2020

Putere asupra noastră

Nu avem "putere" deplină asupra noastră înșine. Așa pentru cât poate încăpea într-un articol scurt vă propun acest subiect. Știți bucățica aia din noi care zice: nu face aia, nu fii hapsân, nu te duce acolo sau du-te, fă așa că așa e sănătos sau constructiv pentru sufletul tău? Și ți se întâmplă că tocmai ce trebuia să faci, nu faci! Tocmai ce te-ai putea lăsa să fii, nu te lași să fii! Deși te străduiești tare și tot nu-ți iese încă. Parcă îți pui singur piedică.
Tocmai când ai nevoie să ai grijă de persoana ta n-o faci! Se găsesc multe exemple de acest gen: ai nevoie să fii calm când e important ceea ce explici cuiva și valuri de emoții îți strică planul și șirul gândurilor. Vrei să fii serios și te pufnește râsul. Vrei să te bucuri de o reușită dorită de mult și te blochezi nu-ți vine a crede sau te întristezi. Te surprinde că ești distant, rece, că nu poți să auzi suferința altuia atunci când ai vrea să-i fii alături unei persoane dragi. Și din contră mintea umblă pe alte meleaguri și nu poți auzi plânsul celui drag. Știu o poveste, apropo de astfel de stări, cu cineva care la o înmormântare "cânta" în mintea lui refrenul unei melodii "I'm too s*xy for my love". Gândurile au deci treaba lor de unele singure, câteodata ne pun într-o situație încurcată.. Putem însă să înțelegem altfel situația și omul dacă ne uităm la versurile care urmeaza: "Love's going to leave me" și acum găsim parcă un sens de ce cânta refrenul în capul lui, pentru că urma să piardă o persoană dragă.. Nu?
Probabil că vina, rușinea sau altele, în astfel de situații pe care le etichetăm ca penibile, se simt imediat și judecata de sine: "ce om sunt!".

Pare că sunt două părți ale unei singure persoane: una grijulie care pare că știe ce e folositor, ce îți face bine, ce ai avea nevoie și una care nu poate urma întotdeauna sfaturile și îndrumările primei. Ultima de multe ori se opune sau nu se poate opri, ne poartă pe valurile impulsurilor sau uneori ține cont de un "Trebuie" sau un "Așa se face" cu origini aparent imposibil de identificat etc.. Prima pare că este mai mult ca un spectator, îndrumător câteodată, a doua este cea care acționează mai în concret când o apucă năbădăile.
Poate este o idee să putem înțelege și această parte necunoscută într-un proces psihoterapeutic să zicem. Dar mai cred că să te iubești așa cm ești înseamnă îngăduința din partea primei persoane cu privire la capacitățile celei de-a doua. A doua are resurse și se supune altor legi câteodata de neînțeles... Cred că atunci când partea observatoare si sfătuitoare, de multe ori cu pretenții de leadership, acceptă nesupunerile și neputințele sau este uimită, surprinsă de resursele și actele de creație spontane ale celei de-a doua, așa cm sunt ele.. înseamna A TE IUBI ASA CUM EȘTI.
Intr-un fel să te lași uimit de tine este ca atunci când un părinte este surprins de evoluția propriului copil în care vede nascându-se lucruri noi, reacții noi, de care se bucură, le îndrăgește și de care este mândru în același timp că al lui copil ESTE într-un fel-atât-de-numai-al-lui. Este deci o bucurie a descoperirii unicității, pe lângă bucuria care mai exista, cea a regăsirii Cunoscutului în copil (lucruri prin care ne seamană). Tot așa și cu noi înșine: descoperim acest "loc", această parte a noastră plină de surprize, dacă îi putem da voie să se manifeste (pe lângă lucrurile pe care le știm deja despre noi).

Nu înseamnă să lași baltă sfaturile înțelepte și planurile despre propria persoană din cauză că nu ar avea șanse de concretizare, dar poate înseamnă să intuiești până unde poți insista față de propria persoană ca să faci lucrurile să stea într-un anumit fel și la un anumit moment, încrezător că lucurile se mai și schimbă. Inseamnă o distanță între tine și tine. Înseamnă poate să te așezi lângă tine și să observi, să sprijini, să îngădui acest miraculos nou și cu potențial de creștere.(Teodora Coman)