30/04/2026
Lucrez des cu părinți care trec printr-un divorț. Și cred că, dincolo de toate, cel mai valoros lucru pe care îl poți oferi copilului tău este să crească într-un mediu sănătos, cu părinți cât mai așezați și mai împăcați cu viața lor. Iar asta poate însemna, uneori, și o separare în cuplu.
Divorțul, în sine, nu este automat o traumă pentru copil. Este important să spun asta de la început. Este stresant și vine adesea cu suferință, e adevărat. Dar suntem construiți să putem face față și stresului și suferinței. Avem nevoie de resurse interne și externe. Iar pentru copii asta înseamnă să aibă lângă ei părinți prezenți și stabili emoțional, care îi pot conține.
Ceea ce îi afectează cu adevărat nu este divorțul în sine, ci altceva: pierderea siguranței relației cu unul dintre părinți.
Divorțul devine traumatic pentru copil atunci când este prins între părinți. Când adulții, uneori fără să își dea seama, răspund din propriile răni și nu din nevoile copilului. Cum se vede asta? Copilul începe să simtă că nu are voie să iubească și pe mamă, și pe tată în același timp. Uneori este evident: părinți împărțiți în „cel bun” și „cel rău”, în „cel care a greșit” și „cel care a suferit”.
Alteori este mult mai subtil. Copilul simte când unul dintre părinți oftează când vine vorba despre celălalt. Simte când trebuie să fie atent la ce spune. Simte când bucuria lui pentru unul devine o problemă pentru celălalt. Simte când nu este bine să spună că îi este dor de celălalt.
Și, încet, învață o regulă dureroasă: „Dacă sunt aproape de unul, îl rănesc pe celălalt.”
Pentru un copil, aceasta este o poziție imposibilă, pentru că el nu vrea să aleagă, el are nevoie de amândoi. Așa apare conflictul de loialitate. Și nu este despre preferință, ci despre supraviețuire emoțională. Un copil va face orice ca să păstreze relația care îi oferă cea mai mare siguranță. Și o va face chiar dacă asta înseamnă să se rupă de o parte din el. Pentru că atunci când un copil se îndepărtează de unul dintre părinți, se rupe de o parte din el.
De aceea, după un divorț, unul dintre cele mai importante lucruri pe care le putem face ca adulți este să nu punem copilul în situația de a alege. Nici într-un mod evident, nici într-unul subtil.
Și da, asta se poate întâmpla și fără divorț. Am întâlnit de multe ori situații în care părinții rămân împreună, dar tensiunea este atât de mare încât copilul ajunge exact în aceeași poziție.
Ce îl ajută concret pe copil?
– să nu vorbim negativ despre celălalt părinte în fața lui
– să nu îl punem să transmită mesaje
– să nu îl facem „confidentul” nostru
– să nu îl facem să se simtă vinovat pentru bucuria lui cu celălalt părinte
– să nu îl întrebăm lucruri care îl pun în poziții dificile
– să nu îl punem să ascundă lucruri de celălalt părinte
– să păstrăm, pe cât posibil, o relație de colaborare, astfel încât copilul să știe că părinții fac o echipă pentru el (discută, se consultă, decid împreună)
Și, la fel de important, are nevoie să audă și să simtă: „Este în regulă să îi iubești pe amândoi.”, „Nu trebuie să alegi.”, „Nu este responsabilitatea ta ce se întâmplă între noi.”
Copiii nu au nevoie de părinți perfecți, nici când vorbim de divorț, nici altfel. Au nevoie de părinți care îi lasă să iubească în siguranță.
Să nu le luăm copiilor dreptul de a-și iubi ambii părinți. Este una dintre nevoile lor de bază.
La final, dacă simți că ai nevoie de sprijin în astfel de momente, am scris o carte exact pentru aceste situații: „Fram și Bumbic, cel cu două case”. Este un ghid pentru copii și părinți care trec prin schimbări de familie. Îi ajută pe copii să înțeleagă ce simt și pe părinți să știe cm să fie acolo pentru ei, în momentele cele mai sensibile. Găsești detalii despre carte pe site-ul meu.
