Psihoterapeut Manuela David

12/10/2026

„Spune că nu vrea să încerce. Dar dacă, de fapt, îi este teamă că nu va reuși?”

Adolescentul tău îți povestește că la școală se caută elevi pentru un proiect. Îl asculți și te gândești că i s-ar potrivi. Îi place subiectul, are idei, l-ai auzit vorbind cu entuziasm despre el.

„De ce nu te înscrii și tu?”

Ridică din umeri.

„Nu are rost. Sunt alții mai buni.”

Îi amintești câte lucruri știe, îi spui că este capabil și că ar trebui să aibă mai multă încredere în el. Cu cât încerci să îl convingi, cu atât pare mai hotărât să încheie discuția.

„Mamă, nu vreau. Lasă-mă.”

Rămâi nedumerită. Tu vezi ce ar putea face și îți este greu să înțelegi de ce renunță înainte să încerce. Poate te sperie gândul că va face mereu un pas înapoi, că va pierde ocazii și că, mai târziu, îi va părea rău.

Și poate, din îngrijorare, îi spui: „Dacă nici măcar nu încerci, cm vrei să ajungi undeva?”

El tace. Tu simți că nu ai reușit să ajungi la el.

Uneori, în spatele unui „nu mă interesează” poate fi o întrebare pe care adolescentul nu îndrăznește să o spună: „Dacă încerc și se vede că nu sunt atât de bun?”

Cât timp nu se implică, poate păstra gândul că ar fi reușit dacă ar fi vrut. Să încerce înseamnă să accepte că va fi văzut, că poate greși și că rezultatul s-ar putea să nu fie cel sperat.

Nu poți ști dacă asta trăiește și copilul tău până nu îi faci puțin loc să îți povestească. Poate îi este teamă. Poate nu își dorește acel proiect. Poate are deja prea multe de făcut.

Ai putea reveni la discuție cu mai multă curiozitate:

„M-am grăbit să te conving. Ce te face să spui că nu are rost?”

Apoi încearcă să asculți răspunsul fără să îi demonstrezi imediat că se înșală. Dacă spune că ceilalți sunt mai buni, îl poți întreba: „Și ce ar însemna pentru tine să participi, chiar dacă unii au mai multă experiență?”

În munca mea cu adolescenții, ca psihoterapeut, este loc și pentru astfel de îndoieli. Putem explora ce înseamnă pentru ei să greșească, cât de mult se compară cu ceilalți și ce i-ar ajuta să facă un pas pe care acum îl evită. Curajul se poate construi și prin încercări mici, în care descoperă că se pot descurca inclusiv atunci când ceva nu le iese.

Ca părinte, îl poți însoți fără să alegi în locul lui. Poate primul pas este doar să afle mai multe despre proiect sau să vorbească cu profesorul.

Iar când încearcă, poți fi atentă și la efortul lui, la ce a învățat, la felul în care a trecut printr-un moment dificil.

Să știe că poate veni la tine și să spună „Nu mi-a ieșit” fără să îi fie rușine poate conta mult pentru următoarea încercare.

09/10/2026

„Dacă nu mă mai caută, înseamnă că nu mai are nevoie de mine?”

Este seară și ai terminat ce aveai de făcut prin casă. Treci pe lângă camera adolescentului tău și îl auzi râzând. Vorbește cu un prieten. Are atâtea de povestit, iar tu te oprești o clipă, surprinsă să îi auzi vocea atât de veselă.

La cină, când l-ai întrebat cm i-a fost ziua, ți-a răspuns doar: „Normal.”

Te bucuri că are cu cine să vorbească, dar simți și o tristețe pe care parcă îți este greu să o recunoști. Cu tine de ce nu mai vorbește așa?

Îți amintești serile în care te chema lângă el și mai găsea câte ceva de spus tocmai când trebuia să stingă lumina. Acum închide ușa și îți spune că vrea să stea singur.

Poate te întrebi dacă mai contezi la fel de mult pentru el. Dacă ai făcut ceva care l-a îndepărtat. Dacă, într-o zi, între voi vor rămâne doar întrebările despre școală și răspunsurile scurte.

A doua zi îl întrebi dacă vrea să ieșiți împreună. Îți spune că are deja planuri. Și, înainte să apuci să te gândești, îți scapă: „Da, pentru noi nu mai ai niciodată timp.”

Se uită la tine, oftează și îți răspunde: „Iar începi?”

Tu simți că te respinge. El poate simți că trebuie să se apere pentru că își dorește timp cu prietenii. Și vă treziți departe unul de celălalt într-un moment în care tu încercai, de fapt, să te apropii.

E dureros să îți fie dor de copilul tău în timp ce locuiți în aceeași casă. Poți să îl iubești, să te bucuri că își găsește prieteni și, în același timp, să îți lipsească felul în care erați înainte.

În munca mea de psihoterapeut, lucrez cu adolescenți și cu părinți care încearcă să își găsească locul în această relație care se schimbă. În cabinet este loc și pentru îngrijorarea părintelui, și pentru nevoia adolescentului de a avea mai multă libertate, fără ca unul dintre ei să fie făcut vinovat pentru ce simte.

Când lucrez cu un adolescent, încercăm să înțelegem împreună ce îi este greu, ce înseamnă pentru el reacțiile celor din jur și cm ar putea să exprime ceea ce are nevoie. Uneori, un „Lasă-mă!” este tot ce reușește să spună într-un moment în care se simte copleșit. În terapie, putem căuta cuvinte mai apropiate de ceea ce trăiește, astfel încât să poată fi auzit și să îi poată auzi, la rândul lui, pe ceilalți.

Iar când lucrez cu părintele, facem loc și întrebării pe care poate îi este greu să o spună cu voce tare: „Eu cm mă descurc cu această îndepărtare?”

Merită să ai grijă și de tristețea ta. Să o înțelegi și să poți vorbi despre ea, pentru ca dorul de copilul tău să nu ajungă la el doar sub forma unui reproș.

Poate revii mai târziu și îi spui: „M-am supărat când ai spus că ai alte planuri. Mi-ar fi plăcut să petrecem puțin timp împreună. Când ai avea chef să facem ceva?”

S-ar putea să nu primești imediat răspunsul pe care îl speri. Dar poți rămâne disponibilă și atentă la felul în care te caută acum.

Poate vine să îți arate un filmuleț. Poate îți cere părerea despre o pereche de pantofi sau se așază lângă tine când mănânci. Sunt momente mici, ușor de trecut cu vederea dacă aștepți conversațiile lungi de altădată.

Într-o seară, poate apare în ușa bucătăriei și spune: „Auzi, pot să te întreb ceva?”

Lași puțin deoparte ce făceai și te întorci spre el. Încă nu știi ce vrea să îți spună. Dar, pentru câteva minute, sunteți din nou împreună, în felul în care poate el să se apropie acum.

Dacă simți că vă este tot mai greu să vă găsiți unul pe celălalt, putem începe de aici: de la ce te doare, de la ce te sperie și de la felul în care îți dorești să fii alături de el. Sunt Manuela David, psiholog clinician și psihoterapeut, și lucrez cu adolescenți și părinți pentru a înțelege dificultățile dintre ei și a găsi modalități de apropiere potrivite relației lor.

08/10/2026

„Dacă face o alegere greșită și eu nu sunt acolo să îl opresc?”

Ești pe canapea, cu telefonul în mână. Adolescentul tău a ieșit cu prietenii. Știi unde a spus că merge, ați stabilit ora la care se întoarce și, înainte să plece, ți-a spus: „Da, mamă, am înțeles.”

Te uiți la ceas. Mai este o oră până ar trebui să ajungă acasă, dar tu te gândești deja dacă să îi scrii.

Oare cu cine este? Dacă ceilalți îl conving să facă ceva ce nu își dorește? Dacă îi este rușine să refuze? Dacă are nevoie de tine și nu te sună de teamă că te vei supăra?

Scrii „Ești bine?”, apoi ștergi. Abia a plecat. Nu vrei să îl sufoci, dar nici nu reușești să îți vezi liniștită de seară.

Îți amintești cât de simplu părea când era mic. Îl țineai de mână când traversați, știai cu cine se joacă și puteai interveni când ceva nu era în regulă. Acum sunt tot mai multe momente din viața lui în care tu nu ești acolo.

Și asta te sperie.

Poate că, atunci când vine acasă, teama ta se aude în întrebări puse una după alta. El abia începe să îți povestească, iar tu te oprești la un detaliu: „Cum adică ați mers și în altă parte? De ce nu mi-ai spus?”

Discuția se încinge. El spune că îl controlezi, tu îi spui că nu înțelege cât îți faci griji. Ajungeți să vă certați, deși toată seara ai așteptat să îl vezi și să știi că este bine.

E greu să fii părintele unui adolescent și să accepți că nu poți anticipa fiecare situație prin care va trece. Îți dorești să îl protejezi, iar uneori simți că trebuie să știi tot ca să poți face asta.

Înainte de următoarea discuție, poate te ajută să te întrebi: „Ce s-a întâmplat concret și ce îmi imaginez eu că s-ar putea întâmpla?” Răspunsul îți poate da puțin răgaz să alegi ce ai nevoie să îi spui.

Poți vorbi cu el despre grija ta fără să îi ceri să o liniștească de fiecare dată:

„Îmi fac griji când ieși și încă învăț să mă obișnuiesc cu faptul că faci tot mai multe lucruri singur. Vreau să stabilim cm ținem legătura și ce faci dacă te afli într-o situație în care nu te simți în siguranță.”

Aveți nevoie de înțelegeri clare, pe care să le puteți discuta: ora întoarcerii, un mesaj dacă se schimbă planul, pe cine poate suna dacă are nevoie de ajutor. Și are nevoie să știe că te poate căuta chiar dacă a încălcat o regulă.

„Dacă ai nevoie să vin să te iau, mă suni. Mai întâi te ajut să ajungi acasă. Despre ce s-a întâmplat vorbim după.”

Teama ta poate să mai apară și după această conversație. Poți însă să îi faci loc fără să hotărască ea totul între voi. Iar adolescentul tău poate exersa libertatea, puțin câte puțin, știind că are responsabilități și că se poate întoarce către tine când îi este greu.

07/10/2026

„Pentru un 8 faci așa? Ce o să faci când vei avea probleme adevărate?”

Ești în bucătărie când adolescentul tău vine de la școală. Își lasă ghiozdanul lângă ușă și, înainte să apuci să îl întrebi cm i-a fost ziua, îți spune că a luat 8 la o lucrare.

„E o notă bună”, îi răspunzi. Dar el începe să plângă.

Îți spune că a învățat mult, că știa răspunsurile, că doi colegi au luat 10. Îl asculți și îți este greu să înțelegi de ce îl doare atât. Ai vrea să îl liniștești, să îi arăți că nu s-a întâmplat nimic grav.

Și poate îți scapă: „Hai, nu mai exagera. Nu poți să iei mereu 10.”

Se șterge la ochi, își ia ghiozdanul și pleacă în cameră. Acum te gândești că poate trebuia să spui altceva. Doar ai vrut să îl ajuți.

Pentru tine, acel 8 este o notă care poate fi îndreptată. Pentru el, în momentul acela, poate înseamnă: „Am muncit și tot nu a fost suficient.”

Poate se gândește că te-a dezamăgit. Poate se compară cu ceilalți și ajunge să creadă că este mai puțin capabil. Sau poate a început să simtă că trebuie să aibă mereu rezultate foarte bune ca să fie mulțumit de el însuși.

Nu știi încă ce înseamnă nota pentru el. Poți afla dacă îi lași puțin loc să îți povestească.

Mai târziu, bați la ușă.

„Mai devreme am încercat să te liniștesc, dar cred că m-am grăbit. Am văzut cât de supărat ai fost. Ce te-a durut cel mai mult?”

Poate îți spune că îi este rușine. Poate că se teme de reacția profesorului. Poate auzi ceva la care nu te-ai fi gândit: „Mi-e frică să nu crezi că nu mă mai străduiesc.”

Încearcă să rămâi puțin cu ceea ce îți spune, chiar dacă îți vine să îi explici imediat că nu are motive să gândească așa.

„Ai muncit mult și sperai să se vadă în nota asta. Înțeleg că ești dezamăgit.”

Poți să îi recunoști dezamăgirea și să îl ajuți, treptat, să privească mai larg ce s-a întâmplat. Ce a înțeles bine, unde s-a încurcat, ce poate întreba la următoarea oră. Dar discuția aceasta poate aștepta până când se liniștește.

Iar dacă te întrebi ce poți face pe termen mai lung, uită-te și la momentele în care vă apropiați. Îi arăți că te bucuri de el și în zilele în care nu are un rezultat de povestit? Îl întrebi despre lucrurile care îi plac, despre prieteni, despre ideile lui?

Adolescentul tău are nevoie să simtă, în întâmplările obișnuite dintre voi, că poate veni acasă și cu o dezamăgire. Că îl vei asculta și că locul lui lângă tine rămâne același.

06/10/2026

Este seară.

Stați amândoi în bucătărie.

Tu strângi câteva lucruri de pe masă, iar el stă cu telefonul în mână.

Te uiți la el și îți amintești cum, nu cu mult timp în urmă, venea și îți povestea aproape tot.

Cine l-a enervat la școală.

Cu cine s-a certat.

Ce glumă a făcut un coleg.

Ce planuri are pentru weekend.

Acum îl întrebi:

„Cum a fost azi?”

„Bine.”

„Ce ai făcut?”

„Nimic.”

„S-a întâmplat ceva?”

„Nu.”

Și conversația se termină aici.

Tu rămâi cu întrebările.

Oare chiar nu are nimic să-mi spună?

Oare s-a întâmplat ceva și nu vrea să aflu?

Oare nu mai are încredere în mine?

Poate începi să insiști.

Îl întrebi din nou.

Încerci să afli.

Poate îi spui chiar:

„Nu mai vorbești deloc cu mine.”

Iar el se ridică, își ia telefonul și pleacă în cameră.

Și atunci te doare.

Nu pentru că vrei să controlezi fiecare lucru din viața lui.

Ci pentru că îți este dor de apropierea pe care o aveați.

Doar că adolescența vine și cu această nevoie de a păstra unele lucruri pentru sine.

De a încerca să se înțeleagă singur.

De a avea un spațiu care nu mai este împărțit cu părintele.

Asta nu înseamnă neapărat că te respinge.

Și nu înseamnă nici că nu mai are nevoie de tine.

Uneori are nevoie de tine într-un alt fel.

Mai puțin prin întrebări.

Mai mult prin prezență.

Poate că în loc de:

„Spune-mi ce ai.”

poți încerca:

„Te simt mai retras în ultima vreme. Nu trebuie să-mi spui nimic dacă nu vrei acum. Vreau doar să știi că sunt aici.”

Și apoi să lași puțin liniștea între voi.

Pentru un părinte, tăcerea adolescentului poate fi greu de dus.

Dar uneori, tocmai când nu îl forțezi să vorbească, îi transmiți că relația dintre voi poate rămâne un loc sigur.

Nu trebuie să afli tot într-o singură seară.

Uneori este suficient ca el să știe că, atunci când va fi pregătit să vorbească, tu vei putea să îl asculți fără să îl judeci, fără să îl grăbești și fără să transformi imediat ceea ce îți spune într-o lecție.

Pentru că adolescenții nu se îndepărtează întotdeauna atunci când tac.

Uneori doar încearcă să afle cine sunt.

Iar tu poți rămâne aproape fără să intri cu forța în spațiul lor.

Tu cm te simți atunci când adolescentul tău îți răspunde doar cu „bine” și „nimic”?

05/10/2026

„Îmi spune doar «bine» și apoi se închide în camera lui. Cum să mai ajung la el?”

Poate că îți amintești cm venea spre tine și îți povestea tot. Ce s-a întâmplat la școală, cine l-a supărat, ce își dorește. Uneori erai obosit și abia reușeai să urmărești toate poveștile lui. Acum ai vrea să auzi măcar una.

Îl întrebi cm i-a fost ziua și primești un „bine”. Încerci să afli mai mult, dar îți spune că nu are chef să vorbească. Ușa se închide, iar tu rămâi cu întrebările.

„Oare am greșit cu ceva?”
„Oare i se întâmplă ceva și eu nu știu?”
„De ce nu mai are încredere în mine?”

E greu să simți că nu mai ai acces la lumea copilului tău. Mai ales când, pentru tine, să știi ce se întâmplă înseamnă să îl poți proteja. Și atunci poate întrebi mai mult, insiști, îi amintești că înainte îți povestea. Uneori te superi și îi spui: „Cu prietenii poți să vorbești, dar cu mine nu?”

În spatele acestor cuvinte poate fi dorul tău de el. Doar că adolescentul tău s-ar putea să audă un reproș și să se retragă și mai mult.

Uneori, nici lui nu îi este ușor să spună ce trăiește. Poate nu își găsește cuvintele, poate se teme că te vei îngrijora sau că discuția va deveni încă o lecție despre ce ar trebui să facă. Alteori, are nevoie să păstreze anumite lucruri pentru el, în timp ce încearcă să înțeleagă cine este.

Poți începe cu ceva simplu: „Mi-e dor să mai povestim. Nu trebuie să-mi spui acum, dar dacă te frământă ceva, sunt aici să te ascult.”

Apoi contează ce se întâmplă când începe să vorbească. Dacă îți spune ceva care te neliniștește, încearcă să îi lași timp să termine înainte să vii cu explicații sau soluții. Un „Cum a fost pentru tine?” poate deschide o conversație pe care un „Ți-am spus eu!” o închide.

Apropierea se poate reconstrui și în momente obișnuite: când pregătiți ceva de mâncare, mergeți împreună cu mașina sau îți arată o melodie care îi place. Momente în care poate simți că îți face plăcere să fii cu el, chiar și atunci când nu îți povestește tot.

Să îi respecți intimitatea înseamnă și să rămâi atent la cm îi este. Dacă retragerea se accentuează, renunță la lucrurile care îi plăceau sau pare că îi este tot mai greu să își ducă zilele, merită să cauți sprijin și să încerci să înțelegi ce se întâmplă.

Poate că astăzi nu îți va spune prea multe. Dar felul în care îl primești astăzi poate conta atunci când va avea ceva greu de spus.

01/10/2026

Esti un tânăr de 19 ani. Azi vreau să stăm puțin împreună , să ne lăsăm gândurile să se plimbe liber prin această lume plină de întrebări și incertitudini. Știu că te simți copleșit de greutatea viitorului și de toate deciziile pe care trebuie să le iei. Știu pentru ca am lucrat cu tineri exact ca tine.
Îmi doresc să știi că nu ești singur în această călătorie, iar vocea ta, îngrijorările tale și visele tale contează mai mult decât îți poți imagina.
Pot simți înăuntrul tău acest amestec de emoții, de la entuziasmul pentru posibilitățile nesfârșite pe care viitorul le poate aduce, până la îngrijorările profunde care te trezesc în miezul nopții. Presiunea de a face alegeri importante și de a naviga prin incertitudini poate părea copleșitoare uneori, dar vreau să știi că e normal să te simți așa și că nu ești singur în aceste emoții.
Fiecare pas pe care îl faci acum, fiecare decizie pe care o iei, sunt pași în călătoria ta unică, nu există un răspuns corect sau greșit absolut. Îți împărtășesc acest gând cu toată încrederea și înțelegerea.
Stiu că ai puterea și resursele necesare să îți construiești propriul drum către un viitor luminos și plin de împliniri.
Poate simți că greutatea lumii este pe umerii tăi, dar nu uita că ai resurse nelimitate în tine însuți. Ai o forță interioară care te ghidează și te susține în momentele dificile. Permite-ți să te conectezi cu această forță și să încrezi în propria ta capacitate de a face față provocărilor ce îți stau în cale.
Și în timp ce te îndrepți spre viitor, să nu uiți să trăiești și să iubești fiecare clipă din prezent. Îți meriți bucuria și fericirea pe care le poți găsi în viața de zi cu zi, chiar și atunci când drumul pare abrupt și necunoscut.
Te încurajez să fii bland cu tine însuți, să îți accepți temerile și îndoielile, dar și puterea și curajul interior.
Ești mai puternic decât îți dai seama, iar viitorul tău este plin de promisiuni strălucitoare.
Dacă vei avea nevoie de ajutor, lasă-mă să-ți fiu aproape.

30/09/2026

30/09/2026

Mă gândeam să te întreb… ți se pare că, atunci când vine vorba despre copilul tău, trebuie să ții totul sub control?

Să știi ce face, unde este, cu cine vorbește, dacă a învățat, dacă și-a făcut temele, dacă a ales bine, dacă nu cumva greșește?

Și poate că, atunci când începe să decidă singur, apare neliniștea.

„Dacă nu sunt atent, o să facă o alegere greșită.”

„Dacă nu intervin, lucrurile pot scăpa de sub control.”

„Dacă îl las prea mult, poate nu se va descurca.”

Îți este greu să faci un pas în spate?

Să îl lași să încerce, să greșească, să repare și să învețe singur?

Poate că mult timp ai simțit că rolul tău de părinte este să anticipezi tot, să previi tot și să îl protejezi de orice experiență dificilă.

Doar că, pe măsură ce copilul crește, protecția începe uneori să semene cu controlul.

Și atunci apare o luptă grea: tu vrei să îl ții în siguranță, iar el vrea să simtă că poate avea încredere în propriile alegeri.

Poate că nu este nevoie să renunți la grija ta.

Poate este nevoie doar să transformi puțin felul în care o arăți.

Să fii aproape fără să conduci fiecare pas.

Să întrebi înainte să dai soluții.

Să îi lași loc să încerce, chiar și atunci când tu ai fi ales altfel.

Pentru că independența nu apare într-o zi. Se construiește puțin câte puțin, inclusiv din experiențele pe care noi, ca părinți, am prefera uneori să le evităm pentru copiii noștri.

Sunt psiholog și lucrez cu părinți care își iubesc foarte mult copiii, dar care descoperă că, uneori, tocmai din grijă ajung să îi controleze mai mult decât și-ar dori.

Iar schimbarea începe de multe ori cu o întrebare simplă:

„Ce pot să las astăzi în responsabilitatea copilului meu?”

Dacă simți că și pentru tine este greu să găsești echilibrul dintre protecție și autonomie, îmi poți da un semn.