04/11/2025
Maturitatea unei relații se vede atunci când apar crizele. În acele momente, în care cei doi se află în zone diferite ale argumentației, felul în care doi aleg să comunice și să acționeze devine oglinda adevărată a legăturii lor. Dacă există respect, ascultare și disponibilitatea de a căuta soluții împreună, criza devine o lecție. Dacă, dimpotrivă, există doar reproșuri și tăceri apăsătoare, atunci relația se clatină.
Mulți dintre noi am crescut în familii unde conflictele se ascundeau sub preș. Părinții și bunicii noștri au trăit într-o cultură fie a tăcerii, fie a autorității unilaterale în care tatăl hotăra (în general, tatăl), mama tăcea, copiii ascultau. Și atunci când vorbeau, erau de fapt țipete, furie și violențe.
„Cu tăcerea rupi sufletul în om” era regula de aur a rezolvării conflictelor care ne-a fost transmisă inconștient, numai că ea, tăcerea, nu poate genera senzația că ești ascultat, valorizat și apreciat. Această moștenire culturală ne-a învățat să evităm confruntările – fără de care dezvoltarea este improbabilă, să confundăm vulnerabilitatea cu supușenia și să punem egal între tăcere și rezolvarea diferențelor. De aici, până la violențe fizice sau emoționale este doar un pas foarte mic…..
Numai că maturitatea în relații obligă la exact opusul: să învățăm să vorbim mai ales atunci când ne este greu, să ne asumăm greșelile, să nu transformăm partenerul în adversar și să vedem ce putem face ca familia noastră (a noastră, nu doar a lui/ei) să fie mai bine și mai liniștită. Înseamnă să chestionăm tiparele moștenite și să construim un alt fel de comunicare – una bazată pe respectul pe care trebuie să-l oferim pentru a-l primi, pe ascultarea care susține nevoia de a vorbi a pe curajul de a nu fi de acord pentru a găsi drumul imperfect pe care ne dorim să mergem de mână împreună. Altfel, sfârșim în a fi singuri în doi sau, parafrazând idea mai multor Românii, în a avea două familii într-una singură – câte una pentru fiecare dintre parteneri.
Așa cm în familie am moștenit reflexul tăcerii și al autorității impuse, și ca societate am învățat să evităm dialogul real. În loc să discutăm onest despre crize, preferăm să le ascundem sau să le cosmetizăm. Iar atunci când o facem, de fapt țipăm la celălalt dorind ca cel care gândește altfel să ni se supună.
Rezultatul nu poate fi altul decât cel care era evident și în cazul familiei: o comunitate care reacționează greu, care se blochează în reproșuri și polarizări care ne fac rău tuturor, deopotrivă.
Dacă vrem o societate matură, trebuie să începem prin a construi relații mature în familie. Pentru că modul în care învățăm să comunicăm în casa noastră devine modul în care comunicăm și în afara ei, în comunitate. Și doar atunci când vom ști să gestionăm conflictele din interiorul propriei familii cu respect și responsabilitate, vom putea face același lucru și în afara ei.
Text preluat de la Gelu Duminica
