23/07/2026
Am citit cu atenție declarațiile domnului Prim-ministru Ilie Bolojan privind posturile din sistemul sanitar și mă gândeam în același timp la faptul că România se află printre țările europene cu cea mai mare povară a bolilor cronice și cu una dintre cele mai reduse speranțe de viață sănătoasă. Tocmai de aceea sănătatea ar cam trebui să fie urgență "0" pentru noi.
Sunt multe lucruri corecte în ceea ce spune pentru că e clar că avem nevoie de o utilizare mai eficientă a resurselor, de manageri responsabili, de reorganizarea secțiilor fără adresabilitate și de adaptarea rețelei spitalicești la nevoile actuale ale populației. Nimeni nu cred că poate contesta aceste obiective.
Gradul de ocupare al paturilor și ponderea cheltuielilor de personal sunt indicatori utili, dar putem vorbi despre evaluare performanței înainte să știm că unitatea medicală are numărul optim de medici, asistenți, infirmieri și personal auxiliar necesar pentru a funcționa la standarde de excelență. Ca să nu mai zic că trebuie să cuantificăm și dacă dispune de investigațiile, medicamentele și terapiile inovatoare de care pacienții au nevoie.
De fapt nu trebuie să reinventăm nimic. Există normative, standarde și metode de dimensionare a resursei umane de la țările ultradezvoltate pe care le avem ca modele și de la care tot primim asistență, țări care de altfel bagă bugete imense în sănătate. Știm, de la acestea, de câți medici, câte asistente medicale, câți infirmieri, brancardieri și membri ai personalului TESA este nevoie pentru ca o secție/unitatea medicală să funcționeze în condiții de siguranță.
Ministerul Sănătăţii - România are aceste cifre și a prezentat deficitul real de resursă umană pe fiecare categorie de personal și a solicitat deblocarea unui număr de posturi apropiat de realitate.
Dar..discuțiile se opresc la autorități doar la cât fac posturile astea, 1 miliard -2?? Oare cât face viața unui om de 50 de ani care poate ar fi fost salvat la Ploiești dacă erau local specialiști și se intervenea la timp si nu murea în ambulanță în drum spre București? Face oare vreo 100.000? Nu știu.... dau și eu un exemplu. Sau un altul din Alexandria, sau un altul din Slobozia...... și aici vorbesc doar de cardiologie......
Și ...mă întorc la ce am scris la început....e oare sănătatea românilor urgență - 0?
Cine ar trebui să ne zică dacă e? Cum ar trebui să vedem noi cetățenii sau personalul medical, asta?
Poate domnul Președinte Nicușor Dan!
Trebuie să ne gândim că pacientul internat nu este interesat de procentul cheltuielilor de personal din bugetul spitalului și nici de gradul mediu de ocupare al paturilor. Nu e interesat că un asistent ia 50 de Ron pe orele muncite de noapte pe un fluturaș de salariu - plătit la tariful dinaintea erei inteligenței artificiale.
Pacientul vede doar ce îl doare (și e normal asta):
- dacă vine cineva când îi este rău
- dacă are cine să îi măsoare tensiunea
- dacă tratamentul îi este administrat la timp
- dacă există o infirmieră care îl poate ajuta
- dacă medicul are timpul necesar să îi explice ce urmează.
Dar pacientul trebuie să știe că dacă pe o secție ar trebui să existe 20 de asistente și sunt doar 10, dacă ar trebui să existe 12 infirmiere și sunt doar 5, dacă ar trebui să existe 4 brancardieri și sunt doar 2 sau dacă personalul auxiliar este insuficient, consecințele nu se văd doar într-un tabel Excel.
Ele se văd în timpul de așteptare până la consult/investigație, în comunicarea mai dificilă, în îngrijirea mai slabă, în suprasolicitarea personalului și, uneori, în creșterea riscului de erori.
Pacientul nu vede schema de personal și nici posturile blocate. El vede doar că nimeni nu a avut timp pentru el. Iar din această experiență se naște, de multe ori, una dintre cele mai nocive concluzii pentru încrederea în sistem: „Nu am dat nimic și de aceea nu m-a băgat nimeni în seamă.”
Desigur, pot exista și excepții, care trebuie clar sancționate. Dar cred că, în marea majoritate a cazurilor, problema nu este lipsa de implicare a personalului medical, ci faptul că acesta este nevoit să facă munca pentru doi sau trei oameni, iar pacientul percepe această lipsă de timp ca pe o lipsă de interes.
Poate că și de aici apare o parte din neîncrederea tot mai mare în sistemul sanitar
De aceea, mă întreb dacă ordinea reformei nu ar trebui să fie următoarea:
1. Să verificăm și să comunicăm public dacă fiecare spital este normat corect cu personal, în funcție de activitatea și complexitatea cazurilor.
2. Să reorganizăm secțiile care nu mai răspund nevoilor populației și să mutăm resursele acolo unde este nevoie.
Abia apoi să discutăm despre performanța managerială și blocarea posturilor. În spatele fiecărui indicator există un om, iar sănătatea este, înainte de toate, un dar de la Dumnezeu și o responsabilitate pe care o avem cu toții.
Orice reformă în sănătate ar trebui să înceapă și să se termine cu aceeași întrebare: va primi pacientul o îngrijire mai bună, mai sigură și mai demnă?
În sănătate, eficiența nu înseamnă să ai mai puțini oameni, ci să ai oamenii potriviți, în locul potrivit, pentru pacientul potrivit
Din grijă pentru inima ta!
