Adrian Socol - Psiholog, Consilier filosofic

11/10/2026

Aristotel - Etica Nicomahică (1006b)

27/09/2026

Data viitoare când cineva îți spune că ești o vacă (sau, după caz, un bou), amintește-ți ce spuneau anticii.

Pentru o viață bună, ei recomandau formarea omului în patru arte: a învăța să trăiești, a învăța să dialoghezi, a învăța să mori și a învăța să citești.

Nietzsche ne sugerează că, pentru a o deprinde pe cea de-a patra, avem nevoie de virtutea vacii: rumegatul. Nicidecum speed reading și, probabil, nici cititul de plăcere, ci citit și rumegat, rumegat și citit.

Aș putea fi de acord cu asta.

25/09/2026

Ce nu este psihoterapia? (De ziua psihoterapiei)

Psihoterapia nu este o tehnică de eliminare a suferinței. Trăim într-o vreme care caută sursa răului cu aceeași sete cu care o căutau odinioară teodiceele, doar că acum o găsim înăuntrul nostru: în trauma nerezolvată, în emoția neexprimată, în copilăria care ne explică pe de-a-ntregul.

Practica mi-a arătat altceva. Oamenii nu suferă doar pentru că ceva s-a stricat în ei, ci și pentru că sunt oameni: finiți, aruncați în lume, expuși, legați de unii de alții.
Ce se poate schimba nu este atât cantitatea de suferință, cât felul în care stăm în relație cu ea: cât de mult ne cunoaștem și cât de bine avem grijă de noi înșine.

Și, poate cel mai greu: psihoterapia este una dintre puținele practici în care încercăm să cuprindem o minte care nu seamănă cu a noastră, fără să o reducem la ceea ce știm deja. Asta nu se învață dintr-un protocol. Se învață stând alături.

La mulți ani celor care aleg, zilnic, să stea alături.

24/09/2026

La mine este săptămâna Nietzsche, în pregătirea unei discuții despre resentiment. Așa am dat de pasajul ăsta. 🙂
Cine ziceți că ar trebui să cedeze?

22/09/2026

Știați că în spatele fiecărei psihoterapii există un set de asumpții despre viață, despre individ și despre fericire, care orientează de fapt întregul demers terapeutic?

Stanley B. Messer, împreună cu Winokur, a aplicat școlilor majore de psihoterapie (psihanalitică, comportamentală, umanistă) o tipologie pe care Roy Schafer a numit-o „viziuni ale realității”. Tipologia, elaborată cel mai amplu de criticul literar Northrop Frye, distinge patru viziuni: romantică, tragică, ironică și comică. Ipoteza lui Messer este că aceste forme narative funcționează ca un șablon pentru felul în care fiecare model terapeutic construiește experiența umană, precum și posibilitățile și limitele schimbării.

În viziunea romantică, viața este o căutare în care individul își depășește condiția și se eliberează. Idealul este exprimarea de sine liberă și autentică. Messer o consideră fundamentală pentru terapiile umaniste și experiențiale. Acum înțeleg această fixație a terapeuților pentru autenticitate într-un mod nou.

Viziunea tragică acceptă limitele existenței: nu totul este posibil, nu totul poate fi reparat, natura umană nu poate fi perfecționată radical. Multe aspecte ale psihanalizei tradiționale se înscriu aici. Rezultatul terapiei nu este fericirea, ci o înțelegere mai deplină a propriilor conflicte și a condițiilor în care persoana trebuie să trăiască. Gândirea europeană este foarte evidentă aici, mai ales originea greacă a culturii europene.

Viziunea ironică presupune detașare și recunoașterea ambiguității fundamentale a oricărei situații. Comportamentul, simptomul, relația pot semnifica altceva decât par. Messer o asociază cu poziția de detașare relativă a terapeutului psihanalitic, iar Gold și Wachtel plasează aici psihodinamica ciclică.

Viziunea comică descrie un parcurs de la rău spre mai bine, în care obstacolele sunt depășite și persoana se reconciliază cu lumea ei socială. Terapia cognitiv-comportamentală, cu accentul ei pe ameliorarea directă a suferinței prin proceduri validate empiric, se înscrie predominant aici. Nu e de mirare ca genul acesta de terapie originează în Statele Unite, parcă vedem toate filmele cu happy-end de la Hollywood.

Messer arată, pe un singur caz clinic, că fiecare viziune orientează atenția terapeutului spre alte aspecte ale problemei, prescrie alte tehnici și definește altfel un rezultat reușit. Fiecare are și limitele ei, atunci când este adoptată exclusiv. Autorul susține că menținerea tuturor viziunilor în câmpul atenției permite o înțelegere mai completă a clientului și deschide posibilități de integrare. Arată, de asemenea, că trecerea de la terapia de lungă durată la cea scurtă presupune o schimbare semnificativă în amestecul de viziuni.
Aș dori să organizez o întâlnire cu colegi psihoterapeuți interesați de dimensiunea metateoretică a practicii clinice. Articolul lui Messer este doar un punct de plecare.

Ceea ce mă interesează este să înțelegem ce asumpții filosofice are fiecare psihoterapie în parte: ce concepție are despre emoții, despre sine, despre comportament, despre schimbare, despre suferință și ce ideal al omului propune, explicit sau implicit. Sunt asumpții care precedă tehnica, o orientează și rămân, de cele mai multe ori, neexaminate.

Colegii interesați îmi pot scrie în privat.

21/09/2026

Completare la postarea de ieri despre „gânduri fără gânditor” (expresia îi aparține psihanalistului Wilfred Bion).

Ideea unui eu gânditor își capătă forma clasică la Descartes. În Meditații ea apare ca „ego sum, ego existo” și ca „lucru care gândește” (res cogitans). Formula celebră, „ego cogito, ergo sum”, o găsim în Principiile filosofiei. De la el ajunge la noi prin nenumărați autori.

Ca notă auxiliară, merită să ne gândim că felul în care ne reprezentăm astăzi pe noi înșine nu este felul în care oamenii s-au văzut de-a lungul timpului. Știu, și pentru mine a fost un șoc. Sinele privat, interior, este o apariție relativ recentă, iar felul nostru de a fi nu le-a fost familiar tuturor oamenilor, în toate epocile.

Ca tot e Odiseea la modă acum, merită să reflectăm la faptul că omul homeric nu se vedea pe sine ca un sine. Bruno Snell, în Descoperirea spiritului, observă că greaca lui Homer are multe verbe pentru a vedea, fiecare numind un fel anume de a privi, în loc de un singur verb pentru vedere ca atare. La fel, nu are un cuvânt pentru suflet ca centru unitar, ci mai multe „organe” ale vieții lăuntrice (thymos, noos, psyche). Iar hotărârile și elanurile importante sunt trăite ca venind din afară, de la zei, nu dintr-o interioritate. Când Odiseu, în cântul XX, își spune „rabdă, inimă”, nu vorbește un eu cu sine, ci cineva cu unul dintre organele sale. (Teza lui Snell e disputată. Rămâne însă o provocare bună.) Așa, am divagat.

Budismul vorbește despre absența unui sine. Nu toate tradițiile indiene fac asta: Upanișadele afirmă, dimpotrivă, un sine (ātman), iar doctrina budistă a non-sinelui s-a format tocmai în polemică cu ele. Există o poveste foarte frumoasă în Întrebările lui Milinda. Călugărul Nāgasena îl întreabă pe regele Milinda (un rege grec din nordul Indiei) dacă este carul cu care a venit roata, osia, oiștea sau altceva. Nu e niciuna dintre ele și nici toate laolaltă: „car” e doar un nume dat unui ansamblu. La fel, spune Nāgasena, și cu numele „Nāgasena”.

Mai aproape de noi, Hume caută sinele, subiectul. Mărturisește că, ori de câte ori privește înăuntrul său, dă doar peste percepții particulare (cald sau rece, iubire sau ură, plăcere sau durere) și niciodată peste un sine care să le aibă.

După cm se vede și în pagina alăturată, din Dansul măștilor de George Bondor, Nietzsche este un observator atent al tradiției filosofice pe această temă. El spune că eul gânditor este de fapt o obișnuință gramaticală: pentru că orice verb cere un subiect, presupunem un „eu” în spatele fiecărui gând. De la Lichtenberg preia sugestia că ar fi mai corect să spunem „gândește”, așa cm spunem „fulgeră”, nu „eu gândesc”. Apoi merge mai departe: până și acel „ceva” care gândește e deja o interpretare pe care o adăugăm procesului.

Este imens de multă filosofie pe acest subiect, și multă psihologie, și evident nu o putem epuiza aici. Pe mine mă interesează subiectul sinelui pentru că toată psihoterapia operează cu un concept explicit sau implicit de sine, uneori fără să știe din ce tradiție filosofică sau științifică îl preia. Și tot psihoterapia lucrează cu „tulburări ale sinelui”. Singura care pare interesată cu adevărat de subiect este psihanaliza, chiar dacă nu pot fi mereu de acord cu ea. Dar dincolo de subiectul abstract al sinelui, ce contează este suferința care vine din gândire atunci când ne identificăm cu subiectul gânditor. Dacă eul e o obișnuință a gramaticii, suferința nu e: ea se trăiește. Așa că întrebarea nu mai e dacă sinele există sau nu, ci ce anume din suferința noastră aparține gramaticii și ce aparține trăirii.

Poza - Dansul măştilor: Nietzsche şi filosofia interpretării - George Bondor

19/09/2026

18/09/2026

Felul în care ne raportăm la suferință hotărăște, în mare măsură, ce se va întâmpla cu ea.

Nu toate suferințele sunt de același fel, iar prima sarcină în fața lor este să le deosebim.

Există suferințe care țin de probleme reale, cu soluții reale. Undeva în lume există un remediu, iar dacă îl căutăm cu destulă răbdare, vom pune capăt acelei suferințe. În cazul lor, singurul travaliu este drumul până acolo, iar drumul poate fi foarte lung. Pentru astfel de suferințe, speranța într-o rezolvare nu e iluzie, ci datorie.

Există însă și suferințe pe care eforturile noastre nu le ating. Pierderea celor dragi, îmbătrânirea, finitudinea, anumite boli, singurătatea care vine din simplul fapt că suntem conștiințe separate: toate acestea țin de condiția noastră, nu de o eroare care așteaptă să fie reparată. Nimeni nu le-a găsit vreodată o soluție, pentru că ele nu sunt probleme, ci trăsături ale existenței.

Confuzia are o istorie. Omenirea a rezolvat atâtea probleme care păreau destin (epidemii, foamete, dureri pe care generații întregi le-au îndurat fără speranță) încât am ajuns să credem că orice suferință este doar o problemă încă nerezolvată.
Pe acest teren cresc cei pe care filosoful Roger Scruton îi numește „optimiști fără scrupule”.

„Fără scrupule” nu înseamnă neapărat cinici sau necinstiți. Mulți dintre ei sunt sinceri. Le lipsește însă scrupulul în sensul vechi al cuvântului: pietricica din sandală, îndoiala care te oprește din mers, respectul pentru dovezile despre ce poate și ce nu poate omul. Ei oferă o metodă, o tehnică, un protocol, o schimbare de gândire pentru ceea ce nu are rezolvare. Iar această promisiune nu e neutră; ea adaugă suferinței inițiale cel puțin patru poveri noi.

Prima este risipa. Energia limitată a vieții se consumă în lupta cu ceva ce nu poate fi învins. A doua este amânarea: viața adevărată e mutată mereu „după”, după ce mă voi fi vindecat, după ce voi fi rezolvat, după ce voi fi scăpat, iar acest „după” nu vine niciodată. A treia este suferința despre suferință. O veche parabolă budistă vorbește despre două săgeți: prima e durerea care ne lovește, a doua e cea pe care o tragem singuri prin felul în care reacționăm la prima. Promisiunea falsă este o sursă de săgeți secundare: fiecare încercare eșuată devine o nouă rană. A patra este vina. Dacă există o metodă care funcționează și ea nu a funcționat pentru mine, concluzia pare inevitabilă: am greșit eu. Omul care suferă devine vinovat de propria suferință, iar ceea ce era o condiție comună tuturor devine un eșec personal, rușinos, privat.

Această ultimă consecință are și o dimensiune socială. O suferință înțeleasă ca parte din condiția umană ne apropie: toți vom pierde, toți vom îmbătrâni, toți vom muri, și în fața acestor lucruri putem sta alături. O suferință înțeleasă ca problemă nerezolvată din vina noastră ne separă. Ea nu mai cere prezență, ci corectare.

Există o veche intuiție filosofică, căreia Wittgenstein i-a dat o formă memorabilă: unele probleme nu se rezolvă, ci se dizolvă. Nu le găsim răspunsul, ci vedem la un moment dat că întrebarea însăși se sprijinea pe o confuzie, iar atunci problema dispare fără să fi fost rezolvată. Multe dintre suferințele noastre au o asemenea structură: dedesubt stă o durere care ține de condiția umană, iar deasupra ei se ridică o problemă construită de noi, cerința ca această durere să nu existe. Pe cea dintâi nu o putem rezolva; pe cea de-a doua nu trebuie să o rezolvăm, ci doar să o vedem pentru ce este. Doliul nu se dizolvă, dar întrebarea „de ce încă sufăr?” se poate dizolva, și odată cu ea lupta, amânarea și vina.

Optimistul fără scrupule nu cunoaște această mișcare. El are o singură unealtă, rezolvarea, și o aplică inclusiv problemelor pe care tot el le-a creat, adâncindu-le cu fiecare încercare.

Alternativa nu trebuie să fie disperarea sau resemnarea, ci luciditatea: să ne privim pe noi înșine și limitele noastre cu cât mai puține iluzii, să căutăm cu toată puterea soluții acolo unde există și să încetăm să le căutăm acolo unde nu există.

Aici se întoarce speranța în sensul ei vechi, pe care Scruton îl apăra: nu ca promisiune că suferința va înceta, ci ca virtute care ne face capabili să trăim cu ea. Timpul pe care nu îl mai risipim în lupta cu imposibilul îl putem dărui solidarității, prezenței lângă ceilalți și lucrurilor care ne aduc mulțumire și încântare aici și acum, nu într-un viitor care așteaptă o rezolvare ce nu va veni.

Foto: Roger Scruton - Foloasele pesimismului și pericolul falsei speranțe

15/09/2026

Multe lucruri depind, de fapt, de iubirea pentru viață. Nu pentru anumite evenimente ale ei, nu doar pentru ce are plăcut și interesant de oferit, ci pentru viața însăși, oricât de greu ar fi să spunem ce înseamnă asta.

Pentru că iubirea pentru evenimente e condiționată: ține cât țin și ele. Când vin pierderile, boala, perioadele în care nu se întâmplă nimic bun, rămâne întrebarea dacă mai există ceva de iubit atunci.

Rămâne în continuare întrebarea: ce avem de făcut ca să devenim cei care spun da vieții și nu doar ceea ce ne oferă ea plăcut.

13/09/2026

O avea dreptate domnu' Slavoj?
Oare este nevoie să uităm de noi ca să putem să ne vindecăm? Când e prea multă analiză de sine o patologie și ce mai înseamnă în zilele noastre îndemnul delphic de a ne cunoaște pe noi înșine?