30/07/2026
Ce vrem, de fapt?
Mulți oameni ajung în cabinet într-un moment în care felul în care trăiesc a devenit dureros. O relație îi face să sufere, anxietatea le restrânge viața, o tristețe nu mai trece sau au sentimentul greu de explicat că viața pe care o duc nu le mai aparține pe deplin.
La început, cererea adresată terapeutului poate suna astfel: „Spune-mi ce să fac. Ajută-mă să ies din starea aceasta. Arată-mi care este alegerea corectă.”
În spatele acestor întrebări se află însă adesea una și mai dificilă:
„Eu ce îmi doresc, de fapt?”
Nu întotdeauna îi putem răspunde.
Uneori știm ce ar trebui să vrem. Alteori știm ce așteaptă ceilalți de la noi. Putem spune că ne dorim o relație, o schimbare profesională, mai multă libertate sau liniște. Dar, când lucrurile pe care le cerem devin posibile, ceva din noi se retrage.
Vrem să fim iubiți, dar ne îndepărtăm când cineva se apropie. Vrem să fim văzuți, însă ascundem tocmai părțile cele mai vii din noi. Spunem că vrem să plecăm, dar găsim mereu un motiv să rămânem. Ne dorim o schimbare și, în același timp, ne agățăm de ceea ce ne este familiar.
Din perspectivă psihanalitică, dorința nu este întotdeauna limpede și unitară.
Putem dori simultan lucruri care se contrazic: apropierea și distanța care ne protejează, libertatea și siguranța unei legături cunoscute, schimbarea și continuitatea.
Aceasta este ambivalența: o parte din noi se îndreaptă spre ceea ce își dorește, în timp ce alta încearcă să ne protejeze de ceea ce s-ar putea întâmpla dacă am ajunge acolo.
Pentru că dorința ne face vulnerabili.
Dacă ne dorim să fim iubiți, putem fi respinși. Dacă ne apropiem, putem fi răniți sau părăsiți. Dacă alegem pentru noi, îi putem dezamăgi pe cei la care ținem. Dacă ne schimbăm, putem pierde ceva din identitatea și din legăturile care ne-au oferit până atunci siguranță.
Uneori am învățat foarte devreme că anumite dorințe îi supără pe cei de care depindem. Că a cere înseamnă să fim egoiști. Că a avea nevoie ne face slabi. Că, pentru a păstra iubirea celuilalt, trebuie să devenim ceea ce așteaptă el de la noi.
În timp, aceste temeri, interdicții și așteptări pot deveni atât de mult parte din noi, încât nu le mai recunoaștem. Nu mai este nevoie ca cineva să ne spună ce avem voie să vrem. Ajungem să ne oprim singuri, uneori fără să înțelegem de ce.
Ceea ce nu ne putem permite să recunoaștem nu dispare însă pur și simplu. Își poate găsi căi ocolite.
Poate apărea într-un simptom, într-o neliniște greu de numit, într-o inhibiție sau într-o nemulțumire care persistă, deși, privită din afară, viața pare să fie în ordine. Alteori se exprimă prin repetiții: alegem același fel de partener, ajungem în același punct dureros sau ne retragem de fiecare dată când apropierea devine posibilă.
Cineva poate vorbi mult timp despre dorința de a ieși dintr-o relație, iar când despărțirea devine posibilă să descopere cât de mult se teme de singurătate. Altcineva poate spune că își dorește iubire și, totuși, să aleagă mereu oameni indisponibili.
Nu pentru că „vrea să sufere”, ci pentru că uneori suferința cunoscută pare mai sigură decât o apropiere pe care nu a învățat încă să o trăiască.
Psihoterapia psihanalitică nu îi spune omului ce ar trebui să dorească și nu hotărăște în locul lui cm să trăiască.
Ea oferă un spațiu în care putem asculta, fără grabă și fără judecată, toate aceste mișcări contradictorii: ceea ce ne dorim, ceea ce ne temem să dorim, ceea ce am învățat că trebuie să dorim și ceea ce continuăm să repetăm fără să înțelegem încă de ce.
Treptat, începem să vedem nu numai dorința, ci și forțele care i se opun. Nu pentru a ne lupta cu ele — cândva, ele au încercat să ne protejeze — ci pentru a le înțelege și a descoperi dacă mai avem nevoie de ele în același fel.
A ne recunoaște dorința nu înseamnă că trebuie să o transformăm imediat în faptă. Între dorință și acțiune rămâne un spațiu al gândirii, al responsabilității și al alegerii.
Dar ceea ce putem recunoaște și înțelege nu mai trebuie să ne conducă pe ascuns.
Poate că libertatea interioară nu înseamnă să putem face tot ce vrem.
Înseamnă, mai întâi, să ne apropiem cu ceva mai multă sinceritate și blândețe de ceea ce vrem — dar și de acele părți din noi cărora le este încă teamă să vrea.
