06/09/2026
Curajul este adesea gândit ca o însușire pe care o avem sau nu o avem. Ca și cm unii oameni ar fi curajoși, iar alții temători. Lucrurile sunt însă mai complicate.
Un om poate avea foarte mult curaj în anumite situații și foarte puțin în altele. Se poate cățăra pe munte, poate risca fizic, poate lua decizii profesionale dificile și, în același timp, să fie aproape paralizat de posibilitatea unui refuz, a unei respingeri, a ridiculizării sau a pierderii unei relații.
Curajul nu presupune absența fricii. Presupune să putem tolera frica suficient cât să realizăm totuși acțiunea pe care ne-o dorim.
Dar frica poate avea multe chipuri.
Ne putem teme de abandon, de separare, de pierderea legăturii cu celălalt. De expunere, de dispreț, de persiflare, de infantilizare, de situația în care ne-am regăsi mici, rușinați, neputincioși sau „mai puțin decât”. Ne putem teme de apropiere și dependență, dar și de independență și singurătate. De libertatea de a alege, pentru că alegerea aduce cu ea posibilitatea greșelii, a consecințelor și a responsabilității.
Uneori nu ne temem atât de situația viitoare în sine, cât de ceea ce ne temem că vom ajunge să simțim în ea.
O parte din capacitatea noastră de a merge spre lume începe să se construiască foarte devreme.
Copilul întreabă, apucă, se cațără, bagă în gură, protestează, insistă, împinge, trage, încearcă. Vrea să se deplaseze, să manipuleze obiectele, să și le însușească, să producă un efect asupra mediului, să o facă pe mamă să vină, să obțină ceea ce dorește. Există aici o motricitate firească, un dinamism orientat spre satisfacerea impulsurilor și nevoilor sale.
Inevitabil, această mișcare spre lume întâlnește limite. Un obiect nu poate fi luat. Mama nu vine imediat. Ceva este interzis. Altceva este imposibil. Apare frustrarea și, odată cu ea, agresivitatea: impulsul de a înlătura obstacolul care se interpune între dorință și satisfacerea ei.
Întrebarea devine atunci: ce face mediul cu această forță?
O poate primi, limita și conține fără să o zdrobească. Poate spune „nu” fără să transforme dorința copilului într-o vină și protestul lui într-un pericol pentru relație.
Dar poate răspunde și altfel.
Copilul care țipă poate fi întâmpinat cu un țipăt mai puternic sau cu o palmă. Cel care protestează poate auzi: „Chiar așa? Nu ți-e rușine? Se uită lumea la noi. Ce-o să zică ceilalți?”. Poate fi culpabilizat: „Câte am eu pe cap și asta îmi mai trebuia acum”. Poate fi amenințat cu plecarea, cu abandonul sau cu retragerea iubirii. Sau întâmpinat cu defetismul adultului: „Degeaba. Nu se poate. Asta este.”
Ori poate fi luat în derâdere.
„Taci din gură, ești prea mic să înțelegi.”
„Hai, mă, zi tu, că tu te pricepi.”
„Ia uite-l și pe ăsta.”
În asemenea situații, copilul nu învață doar că lumea are limite și că unele dorințe nu pot fi satisfăcute.
Ajunge să învețe ceva mult mai general: că este periculos să vrei. Că este rușinos să insiști. Că atunci când ai nevoie de ceva îl împovărezi pe celălalt. Că dacă protestezi riști să pierzi relația. Că dacă ieși în față riști să fii ridiculizat. Că părerile tale nu au prea mare valoare. Că este mai sigur să renunți înainte de a încerca.
Mai târziu, toate acestea se pot regăsi sub forma unor lucruri aparent foarte simple:
„Oricum n-are rost.”
„Sigur o să mă refuze.”
„Nu sunt eu în stare.”
„Mai bine nu deranjez.”
„Ce rost are să încerc?”
„O să mă fac de râs.”
Uneori nu este vorba despre o lipsă generală de curaj, ci despre o toleranță foarte mică față de anumite stări afective. Un om poate suporta bine pericolul fizic și foarte prost rușinea. Poate tolera incertitudinea profesională și foarte greu respingerea. Poate fi foarte autonom într-un domeniu și extrem de dependent în altul.
În spatele ezitării pot sta frici foarte diferite: de separare și abandon, de pierderea autonomiei, de intruziune, de rușinare, de diminuare, de pedeapsă, de eșec, de responsabilitate sau, la niveluri mai primitive, chiar de dispariție și anihilare.
Și mai există ceva.
Părinții și ceilalți îngrijitori nu rămân doar în amintirea noastră. Într-o anumită măsură, ei devin parte din noi. Preluăm tonul lor, felul lor de a reacționa, fricile lor, mecanismele lor de apărare, felul în care se apropiau sau se retrăgeau din fața lumii.
Într-o situație nouă putem auzi în noi, fără să ne dăm seama, aceeași voce:
„Nu te băga.”
„Nu are rost.”
„Lasă, că nu se poate.”
„O să te faci de râs.”
Alteori ne construim exact împotriva acestor modele. Copilul unui părinte temător sau defetist poate deveni un adult foarte îndrăzneț, ca și cm ar spune permanent: „Eu nu voi fi niciodată ca el”. Dar și această formă de curaj poate deveni rigidă, atunci când nu mai înseamnă „pot să risc”, ci „trebuie să risc, pentru că nu suport să mă simt slab”.
Contează, așadar, nu doar cm au reacționat părinții la inițiativa noastră, ci și ce exemple de curaj ne-au oferit.
I-am văzut cerând ceva și suportând un refuz? Recunoscând o greșeală fără să se prăbușească? Intrând într-un conflict fără să rupă relația? Plecând dintr-o situație rea? Încercând ceva nou fără garanția reușitei?
Atunci când spunem „nu pot”, întrebarea nu este doar dacă putem sau nu putem face acel lucru.
Întrebarea mai interesantă este: ce anume ne temem că vom simți dacă îl facem?
Pentru că nu întotdeauna ne lipsește curajul de a acționa.
Uneori ne lipsește încă toleranța pentru ceea ce credem că s-ar putea întâmpla în noi dacă am îndrăzni.
Și poate că tocmai aici își găsește locul psihoterapia: în posibilitatea de a întâlni, într-o relație suficient de sigură, acele stări de care ne-am ferit cândva și de a descoperi, treptat, că le putem suporta fără să mai fim obligați să renunțăm la dorință, la inițiativă sau la mișcarea noastră spre lume.
