Cabinet Psihologic Sorina Brif

17/08/2026

Infidelitatea si ce ramane in urma

Infidelitatea în cuplu poate răni trecutul și siguranța relației. Află ce presupune refacerea încrederii și cât poate dura vindecarea.

10/08/2026

Poți avea o copilărie „în regulă” pe hârtie și, totuși, să fi rămas singur cu ce simțeai.

Ai avut mâncare, haine, școală. Părinții tăi poate au muncit mult și au făcut tot ce au știut. Când încerci să înțelegi de ce îți este greu acum, toate acestea par dovezi că n-ar trebui să te simți așa.

Ajungi să-ți spui că exagerezi. Alții au trecut prin lucruri mai grele, iar povestea ta pare prea puțin dramatică pentru a explica oboseala, golul sau nevoia de ajutor.

Neglijarea emoțională se recunoaște greu fiindcă ține de ceea ce a lipsit: cineva care să te întrebe cm ți-a fost, să te consoleze, să fie curios de lumea ta interioară și să răspundă când îl căutai. În memorie nu rămâne o scenă limpede. Rămâne mai degrabă obiceiul de a trece repede peste tine.

Poți recunoaște ce a lipsit fără să-ți condamni părinții. E un fel de a lua în serios ceea ce ai învățat multă vreme să micșorezi.

Am scris articolul pentru cei care simt că trebuie să dovedească mai întâi că au suferit destul:

https://psihologsorinabrif.ro/blog/neglijarea-emotionala-in-copilarie/

Citește articolul când ai răgaz și păstrează întrebarea aceasta: „Ce ar fi trebuit să se întâmple și nu s-a întâmplat?”

Neglijarea emoțională în copilărie poate lăsa urme la adult. Află semnele, legătura cu atașamentul evitant și cm poate începe vindecarea.

03/08/2026

În ultimele zile, două evenimente foarte diferite au readus în discuție siguranța persoanelor LGBTQ+.

La Oradea, primarul a semnat dispoziția prin care au fost respinse toate cele 115 variante de traseu propuse pentru marșul Pride. La Berlin, la finalul Pride din 25 iulie, un atac tragic cu o dubă, produs la marginea evenimentului, a ucis o persoană și a rănit cel puțin 29.

Dincolo de știri, există o realitate psihologică despre care vorbim prea puțin.

Homofobia internalizată apare atunci când o persoană LGBTQ+ preia mesajele negative primite din familie, școală, comunitate, religie sau spațiul public și începe să le îndrepte spre propria identitate. Poate apărea rușinea, nevoia de a ascunde cine este, teama de respingere, dificultatea de a cere ajutor sau senzația că trebuie să demonstreze permanent că merită acceptare.

Ostilitatea față de comunitate poate avea multe surse. Uneori există proiecție sau externalizarea propriei rușini. Alteori vorbim despre prejudecăți învățate, conformare la grup, ideologie, teamă sau dorința de control. Nu putem presupune că orice persoană homofobă își reprimă propria orientare. O astfel de explicație simplifică fenomenul și mută, nedrept, originea homofobiei tot asupra comunității LGBTQ+.

Pentru persoanele direct vizate, discursul public nu este o dezbatere abstractă. Când un marș este tratat ca o amenințare, mesajul primit poate fi: „Poți exista, dar numai dacă rămâi invizibil.” Când drepturile unui grup sunt prezentate drept negociabile, apare întrebarea dacă acel grup este considerat cu adevărat parte din comunitate.

Xenofobia funcționează printr-un mecanism asemănător. Ia fapta unui individ și o transformă într-o sentință asupra unei întregi etnii, religii sau categorii de migranți. Mesajul transmis este că originea ta te face suspect și că trebuie să îți dovedești permanent nevinovăția. Putem condamna fără echivoc violența și, în același timp, să refuzăm vinovăția colectivă.

Poate că merită să ne întrebăm:

Ce simțim când cineva diferit cere să fie văzut?
De ce vizibilitatea altuia ajunge să fie percepută ca o amenințare?
Când invocăm „siguranța”, protejăm oamenii sau propriul disconfort?
Ce învață un adolescent LGBTQ+ atunci când aude că existența lui este tolerată doar în spațiul privat?
Și ce fel de societate construim atunci când demnitatea unora depinde de aprobarea celorlalți?

Homofobia și xenofobia transmit, în forme diferite, aceeași idee dureroasă: „Nu aparții pe deplin aici.”

Introspecția începe atunci când observăm acest mesaj și alegem să nu îl ducem mai departe.

19/07/2026

Cum lasă migrația urme în cei plecați și în copiii rămași acasă. Despre Sindromul Italia, parentificare, atașament și vindecare.

16/06/2026

https://psihologsorinabrif.ro/blog/undoing-shame-rusinea-din-scoala/

Rușinea toxică se învață la școală și acasă, iar corpul o ține minte. Cum recunoști urmele ei la adult, de ce e o reacție de supraviețuire și cm se dezvață.

13/06/2026

Azi în București au încăput două marșuri în aceeași zi, iar asta spune mai mult despre noi decât oricare dintre ele luat separat.

Dar altceva remarcam, dincolo de retorica din jurul celor două evenimente. E aproape paradoxal cm „Marșul Normalității” are nevoie de Pride ca să existe. Se programează în aceeași zi, vorbește despre el, se definește prin el. Toată energia "normalitatii" pare că vine din opoziție, dintr-o identitate împrumutată de la chiar lucrul pe care vrea să-l respingă.

Apelul la „majoritatea tăcută” spune totul fără să își dorească asta neapărat, fiindcă oameni care au de partea lor biserica, tradiția și jumătate din clasa politică se simt asediați. Sentimentul de victimă mobilizează un grup mult mai eficient decât puterea lui reală.

Dacă ne uităm acum douăzeci de ani, povestea curge invers, însă. Primul Pride din București avea nevoie de cordoane de jandarmi ca să țină în viață câteva sute de oameni speriați. astăzi pe străzi sunt treizeci de mii de steaguri colorate și un concert. Schimbarea are un mecanism simplu în psihologia socială: contactul, expunerea, awarenessul topește frica. Cu cât vezi mai des un lucru, cu atât încetează să-ți mai pară o amenințare colosală, iar obișnuința face în tăcere o muncă pe care nicio dezbatere n-o poate face. Mai avem mult de tras cât să trăim în societatea liberă și sănătoasă în care ne dorim să trăim, însă aș vrea să celebrăm astăzi micile victorii de etapă.

10/06/2026

Vocea care ne critică atunci când ne îngrășăm nu este întotdeauna a noastră. Uneori este ecoul unor mesaje vechi, pe care le purtăm cu noi de ani întregi. În interviul acordat pentru Caloria.ro, vorbesc despre rușine, autocritică și relația cu propriul corp. Las articolul complet în primul comentariu.

09/06/2026

Continui seria despre terapia afirmativa cu o intrebare pe care o aud des si care ascunde o capcana: de ce au persoanele LGBTQ+ rate mai mari de anxietate si depresie? Raspunsul comod, si gresit, este ca ar fi ceva fragil in a fi gay sau trans, dar datele arata exact invers.

Mecanismul are un nume. E stresul de minoritate, descris de psihologul Ilan Meyer si confirmat de peste douazeci de ani de cercetare. Acesta functioneaza pe doua planuri in acelasi timp. Pe de o parte sunt loviturile din afara, respingerea, discriminarea, gluma care taie, privirea care cantareste, iar pe de alta parte sunt presiunile dinauntru, mult mai insidioase: asteptarea permanenta a respingerii, nevoia de a te ascunde, critica pe care ai interiorizat-o atat de bine incat pare a ta.

Cercetatorii spun ca stigmatizarea ajunge, cu timpul, sa patrunda sub piele. Rareori printr-un eveniment dramatic, mai degraba prin doze mici si repetate de vigilenta care, an d**a an, recalibreaza pragul de la care corpul tau se mai simte in siguranta. Iar aici e partea care schimba totul in cabinet: daca rana ar fi cine esti, n-am avea pe ce lucra. Rana este, de fapt, mediul depus in corp, si exact pe asta se poate lucra.

Va intreb pe voi: ati simtit vreodata trecerea de la „cu mine e ceva in neregula” la „mediul in care traiesc imi cere zilnic un efort in plus”? Ce s-a schimbat in voi cand perspectiva s-a schimbat?