Psihoterapeut Anca Maria Rusu

Directions Website Contact the practice

Psihoterapeut Anca Maria Rusu Psihoterapeut integrativ (RUP 34449)
* AuDHD
* Scriu despre procese psihologice și neurodivergență. Nu găsești aici răspunsuri simple sau subiecte comode.

Găsești sinceritate și vulnerabilitate. Psihoterapeut integrativ si facilitator Theta Healing. Abordez vindecarea individuală pe toate planurile: energetic, somatic (corporal), emoțional, cognitiv, spiritual si sustin neurodiversitatea.

11/10/2026

"O femeie ar trebui să o ducă de 10 ori mai bine într-o relație decât atunci când este singură. Altfel, care mai este rostul?

Când o femeie a petrecut ani întregi construindu-și cu grijă liniștea, stabilitatea financiară și o rutină zilnică de care se bucură cu adevărat, standardele pentru a permite cuiva să intre în lumea ei devin extraordinar de ridicate. Prezența unui partener nu ar trebui să fie doar plăcută sau oarecum convenabilă, ci să reprezinte o îmbunătățire majoră, incontestabilă, a vieții pe care ea este deja perfect capabilă să și-o ofere singură.

Dacă viața ei este liniștită și pașnică atunci când este singură, o relație ar trebui să-i amplifice această liniște, nu să introducă haos și anxietate în fiecare zi. Dacă se descurcă foarte bine pe cont propriu, un partener ar trebui să însemne forțe unite și responsabilități împărțite, nu încă un adult dependent de care trebuie să aibă grijă.

Când doi adulți capabili se reunesc, ar trebui să creeze împreună un surplus emoțional și practic. Dacă o femeie ajunge să depună de două ori mai mult efort doar pentru a-și menține nivelul de fericire pe care îl avea înainte, atunci nu se află într-un parteneriat, ci conduce o organizație caritabilă.

Mulți bărbați înțeleg profund greșit acest standard și se grăbesc să le acuze pe femeile foarte independente că sunt „prea pretențioase” sau „nerealiste”. Dar o femeie cu picioarele pe pământ nu cere un basm perfect. Pur și simplu refuză să semneze un contract dezavantajos.

Ea a înțeles pe deplin că a rămâne singură nu mai reprezintă un plan de rezervă tragic și singuratic. Este punctul ei de echilibru, pe care îl protejează cu grijă și din care își poate construi o viață profund satisfăcătoare. Nu va renunța la luxul prețios al liniștii și al propriei companii doar ca să poată spune că are un iubit care își amintește din când în când să-i răspundă la mesaje.

Dacă un bărbat nu poate oferi o realitate de zi cu zi semnificativ mai bună, mai bogată și în care ea să se simtă mai susținută decât în casa ei goală, într-o dimineață liniștită de duminică, atunci nu are absolut niciun motiv să-i tulbure viața." - Steve Benton

  despre disponibilitatea emoțională și implicareMi-am dat seama de o chestie: a fi implicat nu e același lucru cu a fi ...
27/09/2026

despre disponibilitatea emoțională și implicare

Mi-am dat seama de o chestie: a fi implicat nu e același lucru cu a fi disponibil emoțional. But damn, ce linie fină și cât de ușor e de ratat diferența.

Un om poate să îți scrie constant, să își facă timp pentru tine, să fie afectuos, atent, prezent, să inițieze întâlniri și să fie genuinely interested. Poate chiar să creadă sincer că e implicat. However, disponibilitatea emoțională nu prea se vede când totul e ușor, plăcut și există chimie. Se vede când apare primul disconfort, când celălalt vine spre tine cu o vulnerabilitate, cu o teamă, cu o percepție care poate nu îți convine sau cu ceva ce te face să te simți nedreptățit.

Poți să rămâi curios?
Poți să asculți înainte să te aperi?
Poți să clarifici fără să corectezi experiența celuilalt?
Poți să spui că ai nevoie de timp fără să dispari?
Poți să revii și să încerci să repari, chiar dacă nu consideri că ai făcut ceva greșit?

Aici se face diferența. Implicarea creează apropiere, însă disponibilitatea emoțională îi permite apropierii să supraviețuiască atunci când relația nu mai e doar încântare, atracție și voie bună, ci devine reală, indiferent de timpul în care se întâmplă asta.

De asemenea, un om poate să fie self-aware, să vorbească foarte bine despre vulnerabilitate, comunicare, asumare și reparare și totuși, când ajunge efectiv în acel punct, să nu poată sau să nu vrea să facă lucrurile despre care vorbea.

Teoria îți arată ce înțelege un om despre sine, iar practica îți arată cât poate duce.

Eu, se pare, am confundat de multe ori implicarea de la început cu dovada disponibilității emoționale, pentru că dacă cineva era prezent, entuziasmat și părea all in, presupuneam că va putea rămâne acolo și când între noi apare ceva inconfortabil și văd că abia acum realizez complet că nu e neapărat așa.

Unii oameni sunt disponibili pentru conexiune cât timp conexiunea se simte bine, e armonie, încântare, apropiere, nu și pentru ce presupune menținerea ei când se activează răni, frici, proiecțiile inevitabile, diferențe sau mecanisme de apărare.

Așa că întrebarea nu mai e doar "cât de implicat pare?”, ci și: ce se întâmplă cu implicarea lui când lucrurile devin puțin dificile?

Pentru că eu nu caut pe cineva cu care să nu existe niciodată tensiune. Caut pe cineva care nu confundă primul disconfort cu dovada că relația e greșită.

"Iată un adevăr greu despre iubire, pe care cei mai mulți oameni nu îl spun cu voce tare: nu știți, de fapt, ce să faceț...
26/09/2026

"Iată un adevăr greu despre iubire, pe care cei mai mulți oameni nu îl spun cu voce tare: nu știți, de fapt, ce să faceți după ce vă răniți unul pe celălalt. Știți să vă certați. Știți să vă apărați punctul de vedere. Știți să înșirați motivele pentru care ați avut dreptate să reacționați așa. Dar nu știți cm să vă regăsiți. Și acolo se destramă, în tăcere, multe relații.

Crezi că repari lucrurile pentru că îți ceri scuze. Crezi că repari pentru că spui că n-ai vrut să rănești. Crezi că repari pentru că promiți că data viitoare te vei strădui mai mult. Dar toate acestea rămân la suprafață. Se referă la ce s-a întâmplat, nu la rana lăsată în urmă. Îți liniștesc mintea, dar nu ajung la ce simți. Rana e mai adâncă decât cuvintele care au provocat-o. Se află în acea parte din tine care spune: „Acum nu mai simt că pot avea încredere să-ți arăt ce simt.” Și până nu ajungeți acolo, nimic nu se schimbă.

Se întâmplă în momente mici, obișnuite, care par lipsite de importanță. Ridici vocea și vezi cm i se împietrește fața. Îți spune ceva tăios și te închizi în tine. Te retragi în altă cameră și nu vine după tine. Îți spui că ai nevoie de spațiu, dar, de fapt, ridici ziduri pentru că nu știi cm să construiești o punte între voi. Iar zidurile cresc de fiecare dată când alegi tăcerea în locul reparării.

Ce rămâne după ce v-ați rănit este un fel de așteptare ciudată și dureroasă. La suprafață, cearta s-a încheiat. V-ați văzut mai departe de zi. Dar ceva s-a schimbat. Atmosfera dintre voi pare mai rece. Distanța se simte mai apăsătoare. Sunteți unul lângă celălalt, dar nu mai sunteți împreună cu adevărat. Și niciunul nu știe cm să micșoreze distanța. Unul așteaptă alinare, celălalt așteaptă să fie înțeles, iar amândoi vă temeți că, dacă faceți un pas unul spre celălalt, lucrurile se vor înrăutăți.

În acel spațiu — nu în timpul certurilor, ci în orele și zilele care urmează — iubirea fie se adâncește, fie începe să se stingă. Pentru că ceea ce se întâmplă apoi îi transmite sistemului tău nervos ceva profund: dacă a fi rănit înseamnă pierderea legăturii sau dacă, după durere, apropierea mai este posibilă. Dacă un conflict înseamnă că nu ești în siguranță sau poate fi o ocazie să construiți împreună mai multă siguranță. Multe cupluri nu învață să transmită acest al doilea mesaj. Se rănesc, tac și așteaptă ca timpul să șteargă ceva ce timpul, singur, nu poate atinge.

Repararea reală nu este o scuză. Nu este o promisiune. Este un proces. Înseamnă să fii dispus să rămâi în disconfortul pe care l-ai creat și să spui: „Văd cm te-a afectat ce am făcut.” Înseamnă să alegi să rămâi când rușinea îți spune să fugi. Să te apropii când corpul îți cere să te retragi. Să-i arăți celuilalt că legătura dintre voi contează mai mult decât orgoliul tău. Și să faci asta nu o singură dată, ci iar și iar, până când siguranța devine noul vostru mod de a fi împreună.

Dar, de cele mai multe ori, nu asta se întâmplă. În schimb, apare evitarea. Apar explicațiile. Siguranța dintre voi se erodează încet, pentru că niciunul nu știe de ce are nevoie celălalt ca să se simtă din nou întreg. Așa că repetați același ciclu. Vă răniți. Vorbiți *despre* ce s-a întâmplat, fără să treceți cu adevărat *prin* ce s-a întâmplat. Găsiți justificări în loc să reparați. Și, undeva în adâncul vostru, amândoi încetați să mai credeți că după o rană vă puteți apropia din nou.

Iată adevărul mai profund, pe care îl spuneți rareori cu voce tare: partea din tine care atacă este speriată. Partea care se închide este epuizată. Partea care evită se teme că, dacă întinzi mâna și celălalt nu răspunde, asta va însemna că nu meriți să fii iubit. De aceea repararea reală este atât de dificilă. Îți cere să intri în contact cu partea cea mai vulnerabilă din tine și să i-o arăți cuiva pe care tocmai l-ai rănit. Îți cere încredere tocmai când încrederea pare cel mai greu de găsit.

Dar asta ține relațiile în viață. Nu absența rănilor, ci curajul de a fi prezent după ce ele au apărut. Momentul în care spui: „Știu că te-am rănit și vreau să înțeleg cm te-a afectat.” Momentul în care lași durerea celuilalt să conteze mai mult decât nevoia ta de a te explica. Momentul în care îi faci loc lacrimilor, tăcerii sau furiei sale, fără să încerci să le repari ori să le controlezi. Acolo începe repararea: când durerea poate, în sfârșit, să fie simțită, în loc să fie dată la o parte.

În orice cuplu, partenerii se vor răni, dezamăgi și frustra uneori. Dar cei care rămân împreună sunt cei care învață ce să facă după aceea. Învață să se întâlnească în mijlocul a ceea ce a rămas după conflict și să stea acolo până când durerea se mai domolește. Învață să ducă greutatea rănii fără să încerce să o facă să dispară. Învață să asculte ca să înțeleagă, nu ca să obțină acordul celuilalt. Și învață să vadă în fiecare ruptură o invitație de a se apropia, nu un motiv de a se îndepărta.

Dacă îți dorești o iubire care durează, nu mai măsura sănătatea relației după cât de rar vă răniți. Începe să o măsori după cât de profund reușiți să reparați. Pentru că iubirea nu se construiește doar în momentele în care totul e ușor. Se construiește și în momentele în care totul pare stricat, iar voi alegeți totuși să vă întindeți mâna unul către celălalt. Se construiește după conflict, în decizia grea și tremurătoare de a rămâne prezenți când ar fi mai ușor să plecați. Se construiește în alegerea tăcută și vulnerabilă de a spune: „Îmi doresc în continuare relația asta, chiar și când doare.”

Cuplurile care știu să facă asta, care știu cm să se regăsească după furtună, nu încetează să se rănească. Încetează să lase rănile să le definească. Iar asta, mai mult decât orice, ține iubirea în viață." - Derek Hart

23/09/2026

I'm too clumsy to be around fragile masculinity 💁🏻‍♀️

15/09/2026

Când o să mai aud pe cineva că îmi zice "toți avem ADHD" si "toți suntem puțin autiști", o să le răspund asta:

😑 Nu. NU toți avem ADHD și nu toți suntem "puțin autiști”. Mulți oameni pot avea ocazional dificultăți de atenție, sensibilități senzoriale, nevoie de rutină sau dificultăți sociale. Diferența e că, în ADHD și autism, nu vorbim despre câteva trăsături izolate, ci despre un PROFIL NEURODEZVOLTATIV PERSISTENT prezent încă din perioada de dezvoltare, care influențează semnificativ mai multe domenii ale vieții.

E O MARE DIFERENȚĂ intre "mi se întâmplă și mie uneori” și "sistemul meu nervos funcționează constant în felul acesta”. Faptul că te regăsești într-o trăsătură sau mai multe, nu înseamnă că ai întreaga condiție. Da? Ok.

15/09/2026

Dacă cineva ar căuta pe internet ce simptome experimentează femeile autiste nivel 1 care au și ADHD, ar găsi asta:

"Atunci când autismul de nivel 1 și ADHD se manifestă împreună la femei (o condiție cunoscută informal în comunitatea medicală ca AuDHD), simptomele pot fi subtile, adânc interiorizate și adesea contradictorii. Deoarece fetele și femeile învață de timpuriu să își „mascheze” dificultățile pentru a se integra social, diagnosticul corect este frecvent amânat până la vârsta adultă.

Tabloul clinic al unei femei cu AuDHD este marcat de un puternic conflict interior: o parte a creierului (autismul) tânjește după ordine, rutină și predictibilitate, în timp ce cealaltă parte (ADHD) caută noutate, stimulare și se plictisește rapid.

1. Conflictul cognitiv și disfuncția executivă

* Cicluri de hiperproductivitate și blocaj (Functional Freeze): Pot lucra obsesiv ore în șir la un proiect de interes major (hiperfocus), dar se simt complet paralizate și incapabile să înceapă sarcini administrative simple (cum ar fi plata unei facturi sau trimiterea unui e-mail).
* Sisteme rigide pentru a masca dezorganizarea: Își cumpără agende, planificatoare și creează liste stricte (nevoia de structură din autism), dar eșuează constant în a le urmări pe termen lung din cauza neatenției și a memoriei de lucru deficitare din ADHD.
* Hiperactivitate mentală, nu fizică: Spre deosebire de imaginea clasică a băiatului agitat, la femei hiperactivitatea se mută în interior. Gândurile le aleargă permanent, analizează excesiv fiecare detaliu și nu își pot opri „motorul” mental.

2. Camuflajul social („Dubla Mască”)

* Socializare epuizantă: Folosesc energia și fluiditatea verbală specifice ADHD pentru a părea sociabile și deschise. În realitate însă, folosesc „scenarii” mentale învățate (autism) pentru a mima contactul vizual și reacțiile corecte.
* Epuizare profundă (Burnout): După evenimente sociale în care par că s-au descurcat excelent, resimt o oboseală extremă și au nevoie de zile întregi de izolare totală pentru a-și reîncărca bateriile.
* Relații intense, dar dificile: Mențin cu greu prietenii pe termen lung fără un efort masiv. Preferă adesea interacțiunile profunde, de tipul unu-la-unu, cu un grup foarte restrâns de oameni.

3. Sensibilitate senzorială și emoțională

* Suprasolicitare senzorială severă: Zgomotele repetitive, luminile fluorescente, mirosurile stridente sau texturile anumitor haine provoacă un disconfort fizic real. Când stimulii devin prea mulți, pot suferi o cădere emoțională („meltdown”) sau o închidere totală în sine („shutdown”).
* Sensibilitate extremă la respingere (RSD): Reacționează foarte intens la critici, refuzuri sau la simpla impresie că au dezamăgit pe cineva, interiorizând această suferință sub formă de anxietate cronică.
* Fluctuații hormonale intense: Simptomele de neatenție și dezechilibru emoțional tind să se agraveze masiv în faza premenstruală (din cauza scăderii estrogenului), la postpartum sau la menopauză.

4. Somatizări și diagnostice greșite în trecut

Deoarece simptomele sunt greu de separat la exterior, aceste femei ajung adesea la medicul psihiatru sau psiholog și primesc inițial alte diagnostice, precum Tulburare de Personalitate Borderline (BPD), Tulburare Bipolară, Anxietate Generalizată sau Depresie. De asemenea, stresul cronic generat de mascarea neurodivergenței se traduce frecvent în probleme fizice precum sindromul de colon iritabil, fibromialgie sau oboseală cronică.
[https://www.audhdpsychiatry.co.uk](https://www.audhdpsychiatry.co.uk/insights/audhd-in-women/)
[https://www.autismparentingmagazine.com](https://www.autismparentingmagazine.com/autism-and-adhd-in-women/)
[https://josihealth.com](https://josihealth.com/autism-and-adhd-in-women/)
[https://psihiatrice.ro](https://psihiatrice.ro/adhd-la-femei-de-ce-este-adesea-trecut-cu-vederea-si-cum-poate-fi-recunoscut/)
[https://neurosparkhealth.com](https://neurosparkhealth.com/audhd/signs-of-audhd-in-women)
[https://augmentive.io](https://augmentive.io/blog/signs-audhd-women-girls)
[https://www.youtube.com](https://www.youtube.com/watch?v=z7kPf5Zsu-U)
[https://josihealth.com](https://josihealth.com/autism-and-adhd-in-women/)
[https://autisticgirlsnetwork.org](https://autisticgirlsnetwork.org/hormones-autism-and-adhd/)
[https://www.youtube.com](https://www.youtube.com/watch?v=vS8y9KBJczM)
[https://www.youtube.com](https://www.youtube.com/watch?v=grOwEs17IEs&t=773)"

Mdap. Ce fac eu la 04:30 😑🥱😶‍🌫️

08/09/2026

despre oboseală, suprastimulare și odihnă

După ce am demisionat din corporație în august, a urmat concediul și nu a mai trebuit să mă trezesc la 7 dimineața pentru muncă și apoi să continui ziua cu ședințele de terapie. După câteva zile în care m-am trezit singură, fără alarmă, în jur de 10, am observat o diferență mare. Mă trezesc odihnită, am energie, mă simt funcțională și oboseala pe care o aveam înainte dimineața sau la scurt timp după trezire s-a redus semnificativ. Și spun asta pentru că înainte se întâmpla să mă trezesc obosită chiar dacă dormisem suficiente ore, și tocmai schimbarea asta m-a ajutat să observ altceva.

Pot să fiu acasă, odihnită, să simt că am energie și că sunt capabilă să îmi fac lucrurile, iar după ce ies afară, cam în 30 de minute, încep să casc și să simt cm apare oboseala. Dacă am mai multe lucruri de făcut și trebuie să petrec câteva ore prin oraș, când ajung acasă sunt de obicei epuizată. Iar dacă nu iau Concerta în ziua respectivă, oboseala e extremă, ajungând acasă și fiind bună de nimic.

Înainte era mai greu să separ toate lucrurile astea pentru că exista deja o oboseală de fond, pe când acum pot să observ de unde pornesc și în ce moment începe să se schimbe starea mea. E interesant pentru mine să văd concret cm se întâmplă, pentru că atunci când spun că mă obosește suprastimularea senzorială poate suna destul de abstract dar acum pot efectiv să observ procesul: sunt odihnită, am energie, ies din casă și după o perioadă relativ scurtă începe oboseala.

Și de fapt când spun „ies afară” sunt foarte multe lucruri care se întâmplă în același timp. Trafic, motoare, claxoane, oameni care vorbesc, oameni care se mișcă în toate direcțiile, lumină, căldură, mirosuri, orientarea în spațiu, traversări, atenția la ce se întâmplă în jur și toate micile decizii pe care trebuie să le iau permanent. Sunt foarte multe informații de procesat simultan. Probabil că pentru multe persoane o mare parte dintre ele rămân undeva în fundal, in timp ce pentru mine nu rămân suficient de mult în fundal și filtrarea lor consumă energie.

Acum văd clar că pot să am energie și totuși să nu pot menține același nivel de energie într-un anumit mediu. Faptul că plec odihnită de acasă nu înseamnă că pot petrece multe ore afară fără să existe un cost iar dacă am de stat afară multe ore, nu prea există nici posibilitatea să mă retrag undeva din stimulare până mă reglez puțin și îmi recapăt din energie. Sunt cafenele, magazine, malluri, restaurante, dar toate vin cu alți oameni, alte zgomote, alte lumini, alte mirosuri. Nu prea există spații în care pur și simplu să te poți retrage 20-30 de minute din stimularea de afară și apoi să îți continui ziua.

Încă nu m-am obișnuit să observ felul ăsta al meu de a funcționa în comparație cu oamenii din jurul meu și deseori îmi pare rău că nu sunt ca ceilalți și că lucrurile astea nu sunt mai ușoare pentru mine. Mi-aș dori să pot sta multe ore prin oraș fără să trebuiască să mă gândesc câtă energie o să mă coste sau cât de epuizată voi fi când ajung acasă.

Și, mai ales, mi-aș dori să existe mai multe locuri și contexte gândite și pentru oameni care au alte nevoi senzoriale, în loc să fim noi cei care trebuie permanent să găsim metode prin care să rezistăm într-un mediu care nu ține cont de ele.

O altă observație importantă despre felul în care mi-am înțeles oboseala până acum e că este o diferență mare între „sunt obosită” și „mediul în care mă aflu mă obosește” pentru că acum pot să văd că în anumite condiții sunt odihnită, am energie și funcționez bine, iar în alte condiții energia mea se consumă mult mai repede și după un anumit timp am nevoie de retragere și recuperare.

Și pentru mine e o informație importantă pentru că mult timp am cunoscut mai ales rezultatul final, faptul că sunt obosită, iar acum încep să pot vedea mai clar și când apare oboseala, în ce condiții apare și cât de mult contează mediul în care încerc să funcționez.

Înțelegerea propriei neurodivergențe nu vine doar cu o concluzie frumoasă despre acceptarea tuturor diferențelor, ci și cu tristețea, frustrarea, dezamagirea de a realiza că anumite lucruri ar fi fost pur și simplu mai ușoare dacă sistemul meu nervos și mediul construit pentru majoritatea oamenilor s-ar fi potrivit mai bine.

Dacă ar exista și la noi locuri liniștite, întunecate, fără stimuli, unde sa putem sta să ne reîncărcăm energia și apoi sa ne continuăm treburile, atunci ne-ar fi și nouă mult mai ușor să ducem o zi la capăt fără sa devenim epuizați.

04/09/2026

Când doi oameni se trezesc din mizeriile inconștiente în care au trăit până atunci și încep să lucreze cu ei înșiși în terapie individuală și de cuplu, pot realiza și pot ajunge oriunde își doresc împreună pentru că relația lor se vindecă și se transformă.

Address

Edgar Quinet Nr 10
Bucharest

Opening Hours

Tuesday 14:00 - 20:00
Wednesday 14:00 - 20:00
Thursday 14:00 - 20:00
Friday 14:00 - 20:00
Saturday 10:00 - 13:00

Alerts

Be the first to know and let us send you an email when Psihoterapeut Anca Maria Rusu posts news and promotions. Your email address will not be used for any other purpose, and you can unsubscribe at any time.

Contact The Practice

Send a message to Psihoterapeut Anca Maria Rusu:

Shortcuts

Share