28/05/2026
Există în psihicul colectiv românesc o relație foarte particulară între recunoștință, frică, datorie și supraviețuire. Ceea ce numim „șpagă” nu este întotdeauna trăit psihic ca un act de corupție de către cel care oferă. Foarte des, este trăit ca o garanție emoțională. Ca o încercare de a cumpăra siguranță, protecție, atenție, umanitate sau chiar dreptul de a exista într-un sistem perceput ca impredictibil. Din punct de vedere psihologic, aici se întâlnesc mai multe straturi profunde.
Primul este trauma istorică transgenerațională. Poporul român a trăit secole întregi într-o cultură a lipsei de control. Imperii, ocupații, regimuri autoritare, comunism, sărăcie, umilință socială. În astfel de contexte, omul învață că regulile oficiale nu îl protejează cu adevărat. Supraviețuirea nu depinde de lege, ci de relații, favoruri, „pile”, atenții, oameni „care te rezolvă”. Psihicul colectiv dezvoltă astfel o neîncredere profundă în sistem și o hiperîncredere în relația personală.
În comunism, acest mecanism s-a consolidat enorm. Aproape orice lucru important se obținea „pe sub mână”: un loc în spital, alimente, servicii, aprobări. Oamenii au învățat că simplul fapt de a avea dreptul la ceva nu garantează că îl vei primi. Așa apare ideea inconștientă:
„Trebuie să mă fac plăcut ca să fiu văzut.”
Aceasta este o poziție psihologică de inferioritate în fața autorității.
Românii au, cultural, o relație ambivalentă cu autoritatea: pe de o parte o contestă, o ironizează, o critică; pe de altă parte o tem și încearcă să o îmbuneze. De aici apare comportamentul de suprarecunoștință. Nu mai este o recunoștință autentică, liberă, ci una anxioasă. Omul nu oferă doar din mulțumire, ci din frica de a nu pierde bunăvoința celuilalt.