Psiholog Badica Mirela

Psiholog Badica Mirela Psihologie clinica, psihologia muncii, psihologia transporturilor si psihologie aplicata in domeniul

Dacă mai văd o reclamă care începe cu:„Uite! Cea mai bună metodă de a-ți ține copilul ocupat ore întregi într-un mod dis...
16/05/2026

Dacă mai văd o reclamă care începe cu:
„Uite! Cea mai bună metodă de a-ți ține copilul ocupat ore întregi într-un mod distractiv și educativ care îi stimulează dezvoltarea...”
…cred că mai puțin și ajung să-mi pun singură time-out. 🙃

Cea mai sănătoasă, utilă și benefică metodă de a-ți ține copilul ocupat nu este încă o jucărie care promite să îl „dezvolte singur”.
Este să fii cu el. Să îl implici în viața reală. În lucrurile simple. În activitățile de zi cu zi. La nivelul lui de dezvoltare.

Întinzi haine?
Poate să îți dea cârlige. Sau să le prindă de marginea unui bol, a unei cutii, a unui carton.
Pare banal?
Prinsul cârligelor dezvoltă motricitatea fină, coordonarea, dexteritatea și chiar pregătește mâna pentru scris.

Faci mâncare?
Poate să se joace cu pastele, să sorteze legume, să experimenteze texturi, să aibă propriul „set de bucătărie”.
Și dintr-o activitate aparent simplă apar: integrarea senzorială, jocul simbolic, creativitatea, dezvoltarea limbajului și a cunoștințelor generale.

„Unde crește cartoful?”
„Ce este fruct și ce este legumă?”
„Pune legumele verzi în bolul roșu.”

Copiii nu au nevoie permanent de lumini, sunete și ecrane ca să învețe.
Au nevoie de oameni. De conectare. De experiențe reale.

Hai să nu ne mai găsim scuze pentru a ne ține copiii departe de noi doar ca să putem „termina mai repede”.

Mamele noastre nu aveau jucării senzoriale la fiecare colț și nici metode-minune care promiteau dezvoltare accelerată.
Au avut adaptare. Au avut răbdare. Ne-au implicat în viața de zi cu zi și, fără să își dea seama, ne-au învățat autonomie, responsabilitate și cm să ne descurcăm.

Garantat nu sunt singurul copil crescut „cu cheia la gât”.
Dar poate tocmai generația aceea a învățat ceva important: dezvoltarea nu se întâmplă doar la masa de activități.
Se întâmplă în relație. În viața reală. În lucrurile mici făcute împreună.

Poate că întrebarea nu este „cu ce îmi țin copilul ocupat?”,
ci:
„Cât de mult îl las să facă parte cu adevărat din viața mea?”

15/05/2026

Ca profesionist, mă surprind adesea ezitând atunci când primesc întrebarea: „Neurofeedback-ul funcționează ca terapie pentru ADHD sau TSA?”.

Nu pentru că răspunsul ar fi simplu, ci tocmai pentru că, în spațiul public, această intervenție este frecvent prezentată într-o manieră excesiv de simplificată sau chiar idealizată, ca și cm ar reprezenta o soluție terapeutică independentă și universal eficientă.

În realitate, neurofeedback-ul trebuie înțeles ca o metodă complementară de intervenție, integrată într-un plan terapeutic complex și individualizat. Efectele sale nu pot fi evaluate separat de contextul clinic în care este utilizat, de calitatea protocolului aplicat, de particularitățile neuropsihologice ale beneficiarului și, mai ales, de asocierea cu alte forme de intervenție validate — precum terapia comportamentală, intervențiile cognitiv-comportamentale, logopedia, terapia ocupațională, intervențiile de integrare senzorială sau programele educaționale adaptate.

Din punct de vedere științific, neurofeedback-ul reprezintă în continuare un domeniu aflat în proces de cercetare și rafinare metodologică. Există rezultate promițătoare în anumite arii, însă literatura de specialitate evidențiază și limite importante privind standardizarea protocoalelor, variabilitatea răspunsului individual și dificultatea generalizării rezultatelor. Tocmai din acest motiv, modul de aplicare devine esențial.

Una dintre cele mai frecvente probleme întâlnite în practică este utilizarea excesiv de tehnicizată și automatizată a intervenției, în care specialistul ajunge să se bazeze predominant pe parametrii softului utilizat, fără o integrare clinică reală a comportamentului, reacțiilor și particularităților persoanei evaluate. O intervenție de neurofeedback realizată adecvat nu presupune doar expunerea pasivă a beneficiarului în fața unui ecran sau simpla monitorizare a unor parametri neurofiziologici. Ea necesită observație clinică activă, ajustări continue, integrarea stimulilor și sarcinilor relevante terapeutic, precum și capacitatea specialistului de a interpreta răspunsurile dincolo de indicatorii standardizați ai programului informatic.

De asemenea, este important de subliniat faptul că softurile utilizate în neurofeedback sunt construite pe modele statistice și patternuri generale rezultate din loturi de cercetare. Acestea nu pot substitui analiza clinică individuală și nici nu pot răspunde în mod automat complexității fiecărui caz. Beneficiarii cu ADHD sau TSA prezintă profiluri neurocognitive și senzoriale extrem de heterogene, ceea ce face necesară o adaptare permanentă a intervenției.

Prin urmare, un răspuns echilibrat și realist ar fi că neurofeedback-ul poate reprezenta un instrument util de susținere în anumite contexte clinice, însă eficiența sa depinde semnificativ de modul în care este integrat într-un proces terapeutic amplu, multidisciplinar și individualizat. Nu este o intervenție miraculoasă și nici o soluție care produce rezultate consistente atunci când este utilizată izolat. Valoarea sa apare în măsura în care este aplicat riguros, contextualizat clinic și coordonat de specialiști care pot adapta intervenția la nevoile reale ale beneficiarului, nu exclusiv la parametrii standardizați ai unui software.

Am citit recent o postare a unei mame care cerea ajutor într-o situație concretă, reală și extrem de dificilă: locuiește...
28/03/2026

Am citit recent o postare a unei mame care cerea ajutor într-o situație concretă, reală și extrem de dificilă: locuiește la bloc împreună cu un băiețel de 4 ani, diagnosticat cu autism, iar vecina de dedesubt reclamă constant zgomotele produse de copil — în special alergatul prin casă — ajungând la amenințări, sesizări către proprietar și presiune continuă asupra familiei.

Mama nu cerea scuze pentru copilul ei și nici validare emoțională superficială. Cerea soluții. Cum poate gestiona această situație fără să își blocheze copilul, fără să îi afecteze dezvoltarea, dar și fără să escaladeze conflictul.

Vorbim despre un copil mic, aflat într-o etapă de dezvoltare în care mișcarea nu este un „moft”, ci o nevoie. În cazul copiilor cu dezvoltare atipică, această nevoie este adesea mai intensă și mai greu de reglat.

Vorbim despre o familie care deja face eforturi: terapie, program structurat, ieșiri zilnice în parc, rutină de somn. Nu vorbim despre neglijență. Nu vorbim despre lipsă de implicare. Vorbim despre un efort constant de organizare a unei realități care, prin definiție, nu este simplă.

Și totuși, răspunsurile primite au fost aproape exclusiv centrate pe… disconfortul celorlalți.
Pe liniște.
Pe „așa nu se face la bloc”.
Pe „educă-ți copilul”.
Pe „mută-te”.

Atât.

Nicio întrebare reală.
Nicio încercare de înțelegere.
Nicio diferențiere între un comportament voluntar și unul care ține de particularități de dezvoltare.

Asta nu mai este doar lipsă de empatie. Este o formă clară de discriminare mascată în normalitatea socială.

Pentru că adevărul este unul simplu și incomod:

Un copil cu dezvoltare atipică NU se poate conforma în totalitate normelor sociale standard.

Nu pentru că „nu vrea”.
Nu pentru că „nu este educat”.

Ci pentru că nu are încă resursele neuropsihologice necesare.
Iar aici apare ruptura majoră între realitate și percepția socială.
Societatea cere control total.

Copilul are nevoie de reglare progresivă.
Părintele este prins între aceste două lumi.
Și este, de cele mai multe ori, singur.

Pentru că, în spatele unui copil cu autism, NU există „o mamă comodă”. Există un adult aflat în permanentă stare de alertă, care își ajustează continuu comportamentul, învață tehnici de intervenție, investește financiar în terapii, consumă resurse emoționale zilnic și își reglează propriile reacții pentru a nu destabiliza copilul.

Asta nu este comoditate. Este rezistență psihică. Este efort susținut pe termen lung. Este, de fapt, o formă de supraviețuire adaptativă.

Iar când acest părinte — deja vulnerabilizat de context — cere ajutor și primește, în schimb, etichete, judecăți și presiune socială, ceea ce se produce nu este „corectare socială”.

Se produce izolare.
Se produce vinovăție.
Se produce epuizare.

Și, cel mai grav, se produce o limitare reală a șanselor copilului de integrare.

Pentru că integrarea NU se face prin excludere. Nu se face prin „mutați-vă”. Nu se face prin stigmatizare.

Se face prin adaptare reciprocă.

Da, traiul la comun presupune reguli. Dar presupune și capacitatea de a diferenția între comportament deranjant voluntar și comportament rezultat dintr-o dificultate reală de reglare.

În lipsa acestei diferențieri, orice comunitate devine rigidă și, implicit, excluzivă.

Iar aici nu mai vorbim doar despre un copil. Vorbim despre cm arată, în realitate, nivelul nostru de educație socială.

Pentru că toleranța nu înseamnă să accepți doar ceea ce nu te deranjează. Înseamnă să înțelegi și ceea ce nu îți este familiar. Și, mai ales, să nu rănești atunci când cineva deja duce mai mult decât tine.

Copiii cu autism nu au nevoie de o societate perfect liniștită. Au nevoie de o societate suficient de matură încât să îi poată include.

Iar părinții lor nu au nevoie de judecată. Au nevoie de spațiu. De soluții. De oameni care, măcar uneori, aleg să înțeleagă înainte să condamne.

Pentru că, în final, nu vorbim despre zgomot. Vorbim despre dreptul unui copil la copilărie.

Majoritatea celor care mă cunosc știu că am o „slăbiciune” pentru ceea ce numim spirit civic. Unii spun că s-a pierdut d...
26/02/2026

Majoritatea celor care mă cunosc știu că am o „slăbiciune” pentru ceea ce numim spirit civic. Unii spun că s-a pierdut demult. Eu cred că, de fapt, încă este în noi — doar că are nevoie de puțin bun-simț și, uneori, de câteva coroane date jos de pe capetele noastre prea ușor înnobilate.

Astăzi m-am aflat în fața unei întrebări profesionale sincere: unde se termină limitele terapeutice și unde pot ele, în mod sănătos, să se extindă? În teorie, știm răspunsul. În practică, mai ales când lucrăm cu copii, lucrurile capătă nuanțe.

Limitele nu înseamnă doar cabinetul, contractul semnat sau plata unei ședințe. Da, acestea există și sunt necesare. Dar în lucrul cu copiii — și cu atât mai mult cu cei cu nevoi speciale — relația de încredere dintre terapeut și copil merge dincolo de cadrul formal. Este ceva ce copilul poartă cu el, chiar și atunci când tu nu ești prezent. Este o ancoră invizibilă.

Când am schimbat direcția profesională, am făcut-o cu inima deschisă și cu mintea pregătită să învețe continuu.

Dar astăzi, când am mutat „cabinetul” din spațiul de terapie în spațiul UPU, pentru a facilita consultul medical și relația cu medicul, nu mi-am imaginat cât de concret se poate vedea această încredere despre care noi, specialiștii, vorbim atât de des. Nu pentru noi. Pentru ei — beneficiarii, pacienții, copiii, „ghioceii”, cm îmi place uneori să le spun.

Să vezi un copil care ieri refuza atingerea medicului și nu putea rămâne pe scaun, iar astăzi reușește un consult rapid de 15 minute — pentru mine aceasta este confirmarea că am ales bine drumul profesional. Nu pentru orgoliu. Ci pentru sens.

Sigur, terapia are loc în cele 50–60 de minute. Sigur, relația terapeutică este încadrată de norme deontologice și contracte clare. Dar dincolo de acestea, relația este definită de nivelul de încredere investit reciproc.

Uneori, intervenția psihologică nu înseamnă cabinet.
Nu înseamnă cadru formal.
Nu înseamnă bani sau semnături.
Înseamnă prezență.
Înseamnă sprijin real.
Înseamnă să fii podul dintre frică și siguranță.

Și poate că, în astfel de momente, spiritul civic despre care vorbeam la început nu este pierdut. Este doar activat — acolo unde profesionalismul întâlnește umanitatea.

25/02/2026
06/02/2026

If you are the developer of this app, ensure that your Dynamic Links domain is correctly configured and that the path component of this URL is valid.

💙 Un proiect care m-a bucurat sincerM-am bucurat să fac parte din echipa Scoala pe bune  în cadrul proiectului enROMyou ...
06/02/2026

💙 Un proiect care m-a bucurat sincer

M-am bucurat să fac parte din echipa Scoala pe bune în cadrul proiectului enROMyou – Enhancing Roma Youth Work, derulat prin Erasmus+.

A fost o experiență care mi-a reamintit cât de mult contează să fim prezenți, să ascultăm și să ne apropiem unii de alții fără etichete.

✨ enROMyou aduce în prim-plan tinerii romi, relația cu școala și impactul discriminării — cu accent pe înțelegere, dialog și pași reali spre incluziune.

📘 Din proiect a rezultat și Manualul enROMyou, un material accesibil, pentru oricine își dorește să înțeleagă mai bine și să contribuie la reducerea prejudecăților.

👉 Citește, distribuie, vorbește despre asta:
🇹🇩https://www.scoalapebune.ro/erasmus-plus/enromyou
🇦🇹https://www.vhs-roma.eu/en/enromyou-enhancing-roma-youth-work-2/
🇮🇹https://caritas.bz.it/aktuelles/projekte/enromyou-enhancing-roma-youth-work.html
🇭🇺
https://galileoprogetti.hu/language/en/enhancing-roma-youth-network-1/

🤍 Schimbarea începe atunci când alegem să vedem omul, nu eticheta.

06/02/2026
09/12/2025

Address

Bulevardul Gheorghe Șincai
Bucharest

Opening Hours

Monday 08:00 - 20:00
Tuesday 08:00 - 20:00
Wednesday 08:00 - 20:00
Thursday 10:00 - 20:00
Saturday 11:00 - 15:00

Website

Alerts

Be the first to know and let us send you an email when Psiholog Badica Mirela posts news and promotions. Your email address will not be used for any other purpose, and you can unsubscribe at any time.

Shortcuts

Share

Category