Cabinet Individual de Psihologie Botezat-Antonescu Radu

Cabinet Individual de Psihologie Botezat-Antonescu Radu Cabinet Individual de Psihologie Clinica si Psihoterapie Centrata pe Persoana

Uneori, sfârșitul unei terapii nu aduce o concluzie, ci o reverberație.Clientul revine la viața sa cu pași ezitanți, poa...
01/06/2026

Uneori, sfârșitul unei terapii nu aduce o concluzie, ci o reverberație.

Clientul revine la viața sa cu pași ezitanți, poate mai conștient de umbrele sale, dar și de lumina care le conturează. Terapeutul rămâne în cabinet, în tăcerea de după. Acolo unde nu mai e nimic de spus, dar totul încă vibrează. Nu există un „final” adevărat în relația centrată pe persoană. Există doar acel moment de desprindere în care simți că ce era de spus s-a spus, și ce era de trăit s-a trăit — iar ce rămâne este o tăcere plină, o prezență care continuă să însoțească, dincolo de cuvinte.

Carl Rogers ne povestește:
„Când închei o relație terapeutică, nu simt niciodată că pun un punct. Simt, mai curând, că las ușa întredeschisă. Pentru că odată ce ai fost văzut așa cm ești, nu mai poți deveni nevăzut. Iar acel act de a fi văzut cu adevărat… te însoțește.”

Așa se încheie și acest an pentru noi, nu cu un bilanț, nu cu certitudini, ci cu recunoștință că am fost martori — unii pentru ceilalți.

Și că, poate, ne-am permis să fim persoane.

*p

„Nu mai aștept nimic. Dar în sinea mea, încă sper să vină cineva.”Zilele trecute, un bărbat de 80 de ani intră în cabine...
25/05/2026

„Nu mai aștept nimic. Dar în sinea mea, încă sper să vină cineva.”

Zilele trecute, un bărbat de 80 de ani intră în cabinetul de psihoterapie și spune, cu o liniște adâncă:
„Nu mă mai plâng. Nu mai sper. Fac ce e de făcut, îmi țin mintea ocupată. Dar uneori, când vine seara, simt un gol în piept. Și o voce mică zice: poate totuși o să vină cineva.”

Singurătatea la final de drum nu este doar despre prezența altora. Ci despre sens, despre semnificație, despre a ști că încă ai cui spune ce simți. Că viața ta, chiar acum, mai este împărtășibilă cu cineva.

Terapia centrată pe persoană nu aduce pe cineva din afară – dar stă alături, prezentă, reală.

Carl Rogers ne povestește despre un bărbat care, într-o zi senină, a spus: „Aici nu mai aștept pe cineva. Aici simt că deja este cineva.”

Poate că nu toți oamenii vin când îi aștepți. Dar uneori, un om care te aude cu adevărat e suficient pentru a nu te mai simți singur.

Ți s-a întâmplat vreodată să spui că nu mai aștepți nimic – dar înăuntru, să speri tăcut?

*p

„Când sunt cu ceilalți, mă port normal. Când sunt singură, mă simt mică și pierdută.”Zilele trecute, o femeie de 38 de a...
18/05/2026

„Când sunt cu ceilalți, mă port normal. Când sunt singură, mă simt mică și pierdută.”

Zilele trecute, o femeie de 38 de ani intră în cabinetul de psihoterapie și spune:
„La muncă vorbesc cu toți, sunt organizată, par sigură pe mine. Dar când ajung acasă, mă prăbușesc. Plâng fără motiv, mă simt copil. Ca și cm nimic din ce fac nu mai are sens.”

Există o formă invizibilă de gol – aceea în care funcționezi perfect în afară, dar ești epuizată în interior. A fi adult nu înseamnă că toate părțile din tine s-au maturizat. Uneori, copilul din interior încă așteaptă să fie ținut.

Terapia centrată pe persoană nu corectează disocierea – o îmbrățișează. Este locul în care toate părțile unei persoane pot sta împreună, fără să se excludă.

Carl Rogers ne povestește despre o femeie care, după o revelație, a spus: „Aici pot fi și adult, și copil, fără să fiu judecată.”

Poate că echilibrul nu este întotdeauna forță – ci permisiunea de a fi întreagă, chiar și cu fragilitățile tale.

Ți s-a întâmplat să funcționezi perfect în afară, dar să te simți fragil în tine?

*p

„Mi-e frică să nu dezamăgesc. Așa că mă străduiesc mereu prea mult.”Zilele trecute, un adolescent de 15 ani intră în cab...
11/05/2026

„Mi-e frică să nu dezamăgesc. Așa că mă străduiesc mereu prea mult.”

Zilele trecute, un adolescent de 15 ani intră în cabinetul de psihoterapie și spune, reținut:
„Toți cred că mă descurc. Am note bune, sunt politicos, nu creez probleme. Dar în mine e panică. Dacă o dau în bară? Dacă nu mai sunt la înălțime? Dacă n-o să mă mai placă?”

Perfecționismul nu este mereu ambiție – de multe ori, este frica mascată de respingere. Adolescenții care par „fără probleme” pot fi cei mai fragili. Cei care învață devreme că valoarea lor vine din rezultate, nu din cine sunt.

Terapia centrată pe persoană nu cere performanță. Este spațiul în care adolescentul poate cădea, poate greși, poate fi imperfect – și totuși acceptat.

Carl Rogers ne povestește despre un băiat care, după o notă proastă, a spus: „Aici nu simt că nota mea decide cine sunt.”

Poate că a fi demn de iubire nu înseamnă să nu greșești niciodată. Ci să fii văzut în întregul tău – inclusiv cu fricile și eșecurile tale.

Ți s-a întâmplat să te temi că, dacă nu ești suficient de bun, vei fi mai puțin iubit?

*p

„Când eram mică, voiam să fiu văzută. Acum m-am obișnuit să fiu invizibilă.”Zilele trecute, o femeie de 31 de ani intră ...
04/05/2026

„Când eram mică, voiam să fiu văzută. Acum m-am obișnuit să fiu invizibilă.”

Zilele trecute, o femeie de 31 de ani intră în cabinetul de psihoterapie și spune, calm: „Cred că m-am obișnuit să nu contez. Nu știu când s-a întâmplat asta, dar de fiecare dată când vorbesc despre mine, simt că exagerez. Că deranjez. Așa că tac.”
Invizibilitatea nu apare brusc – se învață. Din priviri absente, răspunsuri grăbite, așteptări nespuse. Și, treptat, devine o formă de supraviețuire: dacă nu contez, nu încurc. Dar nici nu mai exist cu adevărat.

Terapia centrată pe persoană nu umple spațiul cu sfaturi. Ci creează un cadru în care cineva stă acolo, doar pentru tine.

Carl Rogers ne povestește despre o femeie care, după o pauză lungă, a spus: „Aici simt că e voie să exist.”
Poate că uneori, vindecarea începe când cineva te vede fără să-ți ceară nimic.

Ți s-a întâmplat să simți că prezența ta este prea puțin importantă pentru ceilalți?

*p

„Mă bucur pentru copiii mei, dar mă simt uitată.”Zilele trecute, o femeie de 71 de ani intră în cabinetul de psihoterapi...
27/04/2026

„Mă bucur pentru copiii mei, dar mă simt uitată.”

Zilele trecute, o femeie de 71 de ani intră în cabinetul de psihoterapie și spune, cu o voce caldă și obosită: „Toți sunt bine. Fata mea are familie, băiatul e plecat în străinătate. Mă bucur pentru ei. Dar uneori, stau singură și simt că nimeni nu-și mai amintește că sunt aici.”

Uneori, în spatele unei familii „reușite”, rămâne o tăcere dureroasă. Părinții devin pe nesimțite prezențe de fundal – cândva esențiali, acum invizibili. Nu este vorba despre ranchiună, ci despre un dor tăcut de contact.

Terapia centrată pe persoană oferă persoanei în vârstă acel spațiu în care poate fi din nou auzită, nu doar amintită.

Carl Rogers ne povestește despre o femeie care, într-o după-amiază, a spus: „Aici nu simt că trebuie să mă justific că mai exist.”
Poate că uneori, o întrebare simplă – Ce mai faci? – poate reface un pod care s-a năruit în uitare.

Ți s-a întâmplat să te bucuri pentru ceilalți, dar să simți că tu ai rămas singur?

*p

„Mi-e rușine că nu știu să vorbesc despre ce simt.”Zilele trecute, un bărbat de 40 de ani intră în cabinetul de psihoter...
20/04/2026

„Mi-e rușine că nu știu să vorbesc despre ce simt.”

Zilele trecute, un bărbat de 40 de ani intră în cabinetul de psihoterapie și spune, încordat: „Când cineva mă întreabă ce simt, mă blochez. Mă învârt în jurul răspunsului, mă încurc în cuvinte, uneori râd aiurea. Mi-e rușine. Ca și cm nu sunt bărbat dacă spun ce simt.”

Pentru mulți bărbați, exprimarea emoțională nu a fost nici încurajată, nici modelată. Au fost învățați să fie tari, să se descurce, să nu „dramatizeze”. Dar sub această armură, stă o lume emoțională bogată, care nu mai găsește ieșire.

Terapia centrată pe persoană nu cere confesiuni – ci oferă un cadru sigur în care cuvintele pot apărea firesc, la timp.

Carl Rogers ne povestește despre un bărbat care, într-un moment de liniște, a spus: „Aici simt că nu e slăbiciune să spun ce simt.”
Poate că adevărata putere nu vine din tăcere, ci din curajul de a rosti ceea ce doare.

Ți s-a întâmplat să te temi că vulnerabilitatea te face mai puțin respectabil?

*p

„Mi-e frică să mă apropii. De fiecare dată când iubesc, pierd.”Zilele trecute, un bărbat de 35 de ani intră în cabinetul...
14/04/2026

„Mi-e frică să mă apropii. De fiecare dată când iubesc, pierd.”

Zilele trecute, un bărbat de 35 de ani intră în cabinetul de psihoterapie și spune, fără să se uite în ochi: „Mi s-a spus că sunt distant. Că nu mă implic. Dar adevărul e că, de fiecare dată când m-am apropiat, am fost rănit. Așa că, da… țin distanța. Mi-e frică să mai pierd.”

Pentru unii oameni, iubirea nu este un spațiu sigur, ci o zonă de risc. Apropierea stârnește speranță, dar și amintirea durerii. Iar atunci când rana e veche, protecția devine mod de viață. Dar și singurătate.

Terapia centrată pe persoană nu forțează deschiderea – creează acel spațiu unde frica nu este grăbită, ci ascultată.

Carl Rogers ne povestește despre un bărbat care, după luni de rețineri, a spus: „Aici m-am apropiat pentru prima oară fără să tremur.”

Poate că nu trebuie să învingem frica. Poate că trebuie doar să fim primiți cu ea, până când se înmoaie.

Ți s-a întâmplat să simți că iubirea e periculoasă, chiar dacă o doreai cu tot sufletul?

*p

Address

Dionisie Lupu 54
Bucharest

Telephone

+40747832685

Website

Alerts

Be the first to know and let us send you an email when Cabinet Individual de Psihologie Botezat-Antonescu Radu posts news and promotions. Your email address will not be used for any other purpose, and you can unsubscribe at any time.

Contact The Practice

Send a message to Cabinet Individual de Psihologie Botezat-Antonescu Radu:

Shortcuts

Share

Category