Nu mai dam flori nimanui

09/06/2026

Nu vorbim despre .

O ocolim, cm ocolim tot ce ne sperie. O lasam pentru altcineva, pentru alta data, pentru o varsta despre care credem, in tacere, ca nu ne priveste inca.

Si totusi, moartea e mereu in camera. Sta langa noi la fiecare masa, la fiecare despartire grabita, la fiecare „vorbim maine" spus fara sa stim daca maine va mai avea loc.

Pierdem oameni. Si, de cele mai multe ori, nu pierdem doar persoana.
Pierdem si tot ce n-am apucat sa le spunem. Telefoanele pe care le-am amanat. Imbratisarile pe care le-am crezut subintelese. Iertarile lasate pentru mai tarziu. Prezenta pe care am inlocuit-o cu graba.

Ne purtam ca si cm am avea timp infinit. Ca si cm apropierea ar putea sa astepte. Ca si cm oamenii importanti vor ramane acolo pana cand vom fi noi pregatiti sa ii vedem cu adevarat.

Dar moartea nu vine doar la final. Ea lucreaza in noi de fiecare data cand intelegem ca tot ce iubim poate fi pierdut.
Poate ca nu putem face fata mortii. Poate ca nimeni nu poate, cu adevarat.

Dar putem trai altfel cand acceptam ca viata se termina.
Mai putin grabiti. Mai putin siguri ca mai este timp. Mai atenti la cei care inca sunt aici. Mai prezenti, cat inca mai avem langa cine sa fim.

Nu invatam sa murim. Invatam, poate, sa nu mai amanam .

Vad asta in fiecare zi in jurul meu. Si in mine.

04/06/2026

Ne dorim apropiere.
Dar ne sperie exact ce presupune ea.
Relatiile intime, reale, devin tot mai greu de sustinut.

Nu pentru ca nu mai iubim. Nu pentru ca nu mai avem nevoie unii de altii. Ci pentru ca intimitatea cere ceva ce am inceput sa evitam aproape reflex: vulnerabilitatea.
Sa ne lasam vazuti. Nu doar in varianta functionala, amuzanta, competenta, controlata. Ci si in partea nesigura. Obosita. Contradictorie. Flamanda de afectiune. Speriata ca nu va fi de ajuns.

Si aici incepe fuga.

Preferam relatii mai usoare. Mai rapide. Mai frugale. Conversatii fara adancime, intalniri fara angajament, conexiuni care nu cer prea mult si, tocmai de aceea, nici nu pot oferi prea mult.
Ne apropiem cat sa nu ne simtim singuri. Dar nu atat cat sa riscam sa fim raniti.

Spunem ca vrem libertate, cand uneori ne temem de dependenta. Spunem ca vrem spatiu, cand spatiul a devenit o forma eleganta de retragere. Spunem ca nu vrem complicatii, cand poate ca nu mai stim cm sa stam in complexitatea unei relatii vii.

Pentru ca o relatie apropiata nu e doar confort.
E si oglinda. E si negociere. E si frustrare. E momentul in care celalalt nu raspunde exact cm am avea nevoie. E riscul de a cere, de a astepta, de a fi refuzati, de a conta.
Iar a conta pentru cineva a ajuns, uneori, sa ne sperie mai mult decat singuratatea.

Asa ajungem sa tanjim d**a profunzime si sa alegem suprafata. Sa vrem sa fim tinuti, dar sa ne retragem cand cineva se apropie. Sa visam la intimitate, dar sa construim relatii din care putem iesi fara sa ne doara prea tare.

Numai ca relatiile care nu ne pot rani deloc sunt, de cele mai multe ori, si relatiile care nu ne pot schimba.
Intimitatea nu inseamna sa disparem in celalalt. Nu inseamna sa renuntam la noi. Inseamna sa ramanem prezenti atunci cand apropierea devine incomoda.

Sa nu fugim imediat. Sa nu ironizam. Sa nu minimalizam. Sa nu inlocuim adancimea cu distractia.

Ci sa suportam, macar putin, adevarul simplu si greu: avem nevoie unii de altii mai mult decat ne place sa recunoastem.
Poate ca una dintre cele mai mature forme de iubire, astazi, este tocmai aceasta: sa nu plecam dintr-o relatie doar pentru ca a devenit reala.

Vad asta in fiecare zi in jurul meu. Si in mine.

30/04/2026

Am invatat sa ne ferim unii de altii.
Nu dintr-o data. Incet.
Prin dezamagiri acumulate. Prin incredere oferita si nereciproca.

Prin momente in care am cerut ajutor si am primit indiferenta — sau, mai rau, am fost folositi exact in vulnerabilitatea noastra.
Si undeva, pe parcurs, ceva s-a inchis.

Astazi, cand cineva ofera ajutor, primul impuls nu mai e recunostinta. E intrebarea: „ce vrea de la mine?"
Cand cineva reuseste langa noi, primul impuls nu mai e bucuria. E
suspiciunea: „cum a reusit? pe spinarea cui?"

Nu pentru ca suntem rai. Ci pentru ca am invatat, direct sau indirect, ca lumea e un loc in care trebuie sa te descurci singur. Ca increderea costa. Ca primul care da e cel care pierde primul.

Si, incet, suspiciunea nu mai ramane doar in ganduri.
Se transforma in gesturi mici. Aproape invizibile.

O vorba spusa la momentul nepotrivit. O oportunitate neimpartasita. Un „nu cred ca ar merge" rostit exact cand cineva era gata sa incerce.
Nu pare sabotaj. Dar, uneori, exact asta este.

Si nu vine intotdeauna din rautate. Vine din frica. Din comparatie. Din disconfortul de a-l vedea pe celalalt miscandu-se, in timp ce noi ramanem pe loc.

Ruptura dintre noi nu s-a produs printr-un eveniment mare. Ci prin mii de momente mici in care am ales suspiciunea in locul deschiderii, distanta in locul contactului, protectia in locul increderii.

Iar acum traim in rezultatul acestor alegeri: o lume in care ne este din ce in ce mai greu sa ne sprijinim unii pe altii.

Vad asta in fiecare zi. In jurul meu.
Si in mine.

21/04/2026

Nu ducem lipsă de oameni „nepotriviți” în poziții de putere.
Ducem lipsă de luciditate când îi alegem.

Ne place să credem că problema e „la ei”. Că politicienii sunt corupți, lipsiți de empatie, rupți de realitate.
Și, uneori, așa este.

Dar mai rar ne întrebăm ceva incomod: de ce ajung, repetat, exact acești oameni acolo?

Nu apar din neant.Nu sunt o anomalie.
Sunt, într-un fel greu de acceptat, o selecție.

O selecție făcută din impulsuri rapide, din emoții de moment, din frici colective.
Din nevoia de promisiuni simple într-o lume complicată. Din tendința de a alege ceea ce sună bine, nu ceea ce e solid.

Și atunci, inevitabil, ajung sus cei care știu să exploateze asta.
Cei care spun ce vrem să auzim, nu ce avem nevoie să înțelegem.

În timp, reprezentanții nu mai sunt doar „problema”.
Devine clar că sunt și oglinda.Oglinda nerăbdării noastre. A superficialității noastre.
A momentelor în care am preferat confortul unei iluzii în locul disconfortului unui adevăr.

Nu e o acuzație.E o responsabilitate.

Pentru că, până nu schimbăm felul în care alegem, vom continua să fim surprinși de rezultate care, de fapt, nu sunt deloc surprinzătoare.

Văd asta în fiecare zi în jurul meu. Și în mine.

17/04/2026

09/04/2026

Curatenie generala. Cumparaturi. Cozonaci. Oua vopsite.
Miel comandat. Casa aranjata.

Si undeva, in mijlocul tuturor acestora, o oboseala care nu seamana cu odihna de d**a.

"Saptamana Luminata" si "cea dinainte de Pasti" au intrat atat de adanc in felul in care traim, incat nici nu mai intrebam de ce le facem. Le facem pentru ca asa se face si se facea. Pentru ca asa a facut mama, asa a facut si bunica si asa au facut si cele dinaintea lor.

Nu e rau. Ritualurile au o putere reala — ne ancoreaza, ne leaga unii de altii, ne dau sentimentul ca apartinem la ceva mai mare decat noi.

Dar, uneori, in agitatie, riscam sa pierdem exact asta.

Travaliul devine scop in sine.

Casa trebuie sa fie perfecta. Masa trebuie sa fie abundenta. Totul trebuie sa arate bine — pentru familie, pentru oaspeti, pentru ceilalti.

Si ajungem la Pasti epuizati.
D**a o saptamana care a adunat mai multa tensiune decat liniste.

Undeva, in originea acestor ritualuri si activitati, era altceva.

Nu perfectiune. Nu abundenta. Ci o .

O oprire. Un in care ceva se aseaza inainte de a incepe din nou.

Poate ca nu stim intotdeauna cm sa ajungem acolo, mai ales in mijlocul agitatiei.

Dar poate ca primul pas nu e sa facem mai putin.
Ci sa ne oprim, macar pentru cateva momente, si sa ne intrebam:

Pentru cine fac asta?
Si ce as vrea sa ramana, dincolo de curatenie si cozonaci?

Raspunsul ne va uimi (cu siguranta).

Vad asta in fiecare zi in jurul meu.
Si in mine.

06/04/2026

Au trecut deja Floriile însă simbolul din mentalul colectiv al acestei sărbatori dăinuie deja de 2000 ani. Vedem în natura umană ceva efemer - ridicăm oameni înăuntrul nostru, îi încărcăm cu sens, cu așteptări, cu speranță. În intrarea în Ierusalim, oamenii au aplaudat, au aclamat, au primit cu flori pe cel în care proiectau un salvator. Aceeași mulțime care striga "Osana", avea sa se întoarcă împotriva Lui, câteva zile mai târziu.
Iisus era dorit ca un conducator de război, un simbol al puterii militare și când el a oferit altă cale, a fost executat.
Sărbătoarea de Florii este si despre cât de conștienți vedem unde proiectăm, cât idelizăm și cât reușim sa rămânem în contact cu realul.
Văd asta zi de zi in jurul meu și văd în mine.

02/04/2026

In zilele cu cer inchis, devenim, uneori, altcineva. Si rareori ne dam seama.

Suntem mai retrasi. Mai iritabili. Mai putin rabdatori cu cei din jur.
Energia scade, motivatia scade, si odata cu ele scade si disponibilitatea de a fi prezenti pentru ceilalti.

Nu e slabiciune. Nu e lipsa de caracter.
E biologie.

Lipsa luminii naturale afecteaza direct productia de serotonina — unul dintre principalii reglatori ai dispozitiei noastre.
Creierul nostru, construit pentru ritmuri naturale de lumina, primeste zile intregi de gri si ploaie. Si raspunde pe masura.

Devenim mai greu de multumit. Mai sensibili la . Mai tentati sa ne inchidem.
Si exact atunci, cand avem cel mai mult nevoie de conexiune, ne retragem.

Relatiile sufera in aceste perioade.
Certuri mai frecvente, pentru lucruri care, intr-o zi insorita. probabil ca ar fi trecut neobservate.
Se instaleaza o distanta nedorita.
Senzatia este ca partenerul e mai putin prezent — cand, de fapt, amandoi ducem acelasi "gri", aceeasi absenta.

Ce putem face?

Iesitul afara, chiar si in zilele noroase, conteaza.
Miscarea conteaza.
Conexiunile mici si constante conteaza mai mult decat gesturile mari si rare.

Si, poate cel mai important: sa constientizam si sa numim ce se intampla.
Sa putem spune: „sunt mai greu de suportat in aceasta perioada — nu este ceva cu tine.”

Uneori, asa facem, deja, jumatate din drum. Reducem distanta "gri" la jumatate.

Nu tot ce se rupe intre oameni e despre relatie.
Uneori e vorba doar de lipsa de lumina, lipsa care ajunge sa se simta intre ei.

Vad asta in fiecare zi in jurul meu. Si in mine.

02/04/2026

Buna dimineata tuturor,
Ne apropiem rapid de postarea cu numarul 50 si ne bucura numarul vostru mare din comunitate. Desi nu ne-am prezentat, din postari reiese ca suntem doi psihoterapeuti de orientare psihanalitica, si ne dorim ca in acest spatiu sa aducem subiecte noi si de interes atat din lumea interioara cat si exterioara. Mai departe, dorim sa va invitam intr-un grup (comunitate virtuala) in care fiecare poate impartasi ganduri, opinii, realitati. Pagina va ramane pentru articole si eseuri iar grupul va fi mai intim si interpersonal. In acest sens, vom crea un grup cu acelasi nume ca al paginii si vor trimite invitatii tuturor. Ne propunem ca in viitor sa postam viitoarele intalniri cu adolescenti si/sau adulti, precum si alte anunturi ce tin de activitatea noastra profesionala. Raspunsurile nu vor tine loc de procesul propriu interior (forme de terapie) sau interventie specializata.
Cu cele mai deosebite ganduri,
psih Alina Ciuncanu
psih Catalin Dogaru