Nu mai dam flori nimanui

04/10/2026

Uneori, primul pas este pur și simplu să ai un loc în care să poți vorbi despre tine. 🌿
În cabinetul meu din București ofer un spațiu dedicat ție, în care putem explora împreună ceea ce simți, ceea ce te preocupă și schimbările pe care ți le dorești.
Psihoterapie individuală și terapie de grup
📍 București
🌿 Alina Ruxandra Ciuncanu – Psiholog & Psihoterapeut
Programează o primă ședință:

Solicită o programare la cabinetul de psihoterapie Alina Ruxandra Ciuncanu din București. Completează formularul și te voi contacta pentru a stabili ziua și ora ședinței.

16/09/2026

Dreptul de a fi obisnuit

Am scris, la cald, despre ceea ce s-a intamplat in Piata Victoriei. Furia aceea era reala.

Astazi vreau sa scriu despre ce sta dedesubt. Pentru ca dedesubt nu sta prostia. Dedesubt sta o frica. Frica de a fi obisnuit.

Este o propozitie pe care o aud des, in variante: „eu nu sunt ca ceilalti", „eu sunt altfel", „daca as fi avut si eu ocazia…". Este spusa uneori cu mandrie, alteori cu disperare. Rareori este spusa linistit.

Un popor poate spune exact acelasi lucru. „Noi nu suntem ca ceilalti." „Am fi putut fi mari, daca ne lasau." „Avem o stea in frunte."

Este aceeasi propozitie. Doar ca la plural.

Cine se crede ales nu se simte mare. Se apara de banuiala ca nu este nimic. Grandoarea nu este opusul rusinii. Este haina pe care o imbraca rusinea atunci cand nu poate fi privita in fata.

Aici se explica si ura fata de tot ce pare un pic mai bun. Omul care are nevoie sa fie ales nu suporta dovada ca altcineva a facut ceva prin munca obisnuita. Fiecare om care reuseste fara sa fie special arata ca drumul era deschis. Iar daca drumul era deschis, atunci nu „nu l-au lasat". Atunci pur si simplu nu a mers pe el.

Este mai usor sa spargi o bordura decat sa duci gandul acesta pana la capat.

Despre cuvantul „nevrotic"

Il folosim ca insulta. Inseamna, de fapt, un om care se indoieste. Care simte vinovatie. Care poate sa creada, in aceeasi zi, ca a facut un lucru bun si un lucru urat, fara sa se rupa in doua.

Opusul indoielii nu este sanatatea. Opusul indoielii este certitudinea. Iar certitudinea absoluta - despre tine, despre dusmani, despre cine este de vina - nu este semn de putere. Este semn ca nu a mai ramas loc pe dinauntru.

Deci da. Este in regula sa fii „nevrotic". Este chiar o veste buna.

Suficient de bun

Un copil nu are nevoie de un parinte fara greseala. Are nevoie de unul care greseste si repara. Asa invata ca lumea suporta imperfectiunea, inclusiv pe a lui.

Acelasi lucru ramane valabil si d**a ce crestem. Nu ni se cere sa fim exceptionali. Ni se cere sa fim suficient de buni, constant.

Numai ca „suficient de bun, constant" este mult mai greu decat „exceptional, in capul meu".

Cine trebuie sa demonstreze permanent cat de bun este nu mai poate sa invete, pentru ca a invata inseamna sa recunosti ca nu stii. Nu mai poate sa ceara ajutor, pentru ca a cere inseamna sa recunosti ca nu te descurci. Nu mai poate sa greseasca si nu mai poate sa repare. Ramane intr-un spectacol pe care nu il mai poate opri, pentru ca nu mai stie ce ramane din el daca se opreste.

Cine face, de fapt, lucrurile bune

Profesorul care preda bine douazeci de ani, in aceeasi scoala. Medicul care isi face treaba si la ultima consultatie din tura. Omul care isi creste copilul fara sa transforme asta intr-o performanta.

Niciunul nu s-a trezit dimineata ca ales. Au facut, pur si simplu, ceea ce aveau de facut in ziua aceea. Si apoi din nou, a doua zi.

Lucrurile bune din lume nu sunt facute de alesi. Sunt facute de oameni obisnuiti care nu s-au oprit.

Daca te crezi ales, orice esec este o nedreptate. Cineva ti-a furat ceva. Dintr-o nedreptate nu ai ce invata - poti doar sa te razbuni.

Daca te stii obisnuit, esecul este doar o informatie. Ceva nu a mers. Se poate incerca altfel.

Renuntarea la steaua din frunte nu este o umilinta. Este conditia de pornire a oricarui efort adevarat.

Nu avem o stea in frunte. Nici ca popor, nici fiecare in parte. Suntem oameni cu bune si cu rele, care pot face, daca vor, lucruri care conteaza. Atat.

Si este suficient.

Vad asta in fiecare zi in jurul meu. Si in mine.

04/09/2026

Dacă mintea ta ar fi un grup de WhatsApp, ai da „Exit Group” definitiv.
​Gândește-te puțin: de câte ori pe zi îți spui că „ești doar obosit/ă”, când de fapt pur și simplu nu mai poți? Ne-am adaptat atât de bine la anxietate, încât dacă prindem o zi liniștită, începem să ne panicăm că sigur am uitat ceva.
​Tristețe fără motiv? Bifat. Frici vechi care îți taie picioarele? Bifat. Iluzii la care ții doar pentru că ți-e frică de nou? Bifat.
​Asta nu e viață, e scenariu de film de supraviețuire. Și, sincer, a devenit obositor.
​Ca psihoterapeut, nu vin să-ți dau sfaturi din cărți și nici să-ți spun ce să faci cu viața ta. Te ajut doar să descâlcești nodurile din minte și din suflet pe care le cari după tine de ani de zile, ca să poți, în sfârșit, să răsufli ușurat.
​Oprește-te din supraviețuit pe avarie.
​Trimite-mi un mesaj privat și hai să stabilim o primă întâlnire la cabinet. Promit că nu mușc (și nici nu te pun să gândești doar în culori roz).

14/07/2026

Exista case in care stim, pe intuneric, unde este fiecare intrerupator.
Chiar daca lumina nu se mai aprinde de mult.

Cam asa aratam uneori si in relatii.
Nu mai ramanem pentru ca ne este bine. Ramanem pentru ca ne este cunoscut.
nu este acelasi lucru cu fericirea. Este doar absenta necunoscutului.

Iar mintea noastra, atunci cand are de ales intre o previzibila si o incerta, alege de multe ori suferinta. Macar pe ea o cunoaste.

Nu ne tine intotdeauna iubirea. Ne tine de spatiul gol care ar ramane d**a.
Poate ca schimbarea nu incepe cu plecarea. Incepe in momentul in care indraznim sa recunoastem, in tacere, ca (macar) o parte s-a terminat de mult.
Si ca noi am ramas doar sa "pazim" locul!

Vad asta in fiecare zi in jurul meu.
Si, uneori, in mine.

09/06/2026

Nu vorbim despre .

O ocolim, cm ocolim tot ce ne sperie. O lasam pentru altcineva, pentru alta data, pentru o varsta despre care credem, in tacere, ca nu ne priveste inca.

Si totusi, moartea e mereu in camera. Sta langa noi la fiecare masa, la fiecare despartire grabita, la fiecare „vorbim maine" spus fara sa stim daca maine va mai avea loc.

Pierdem oameni. Si, de cele mai multe ori, nu pierdem doar persoana.
Pierdem si tot ce n-am apucat sa le spunem. Telefoanele pe care le-am amanat. Imbratisarile pe care le-am crezut subintelese. Iertarile lasate pentru mai tarziu. Prezenta pe care am inlocuit-o cu graba.

Ne purtam ca si cm am avea timp infinit. Ca si cm apropierea ar putea sa astepte. Ca si cm oamenii importanti vor ramane acolo pana cand vom fi noi pregatiti sa ii vedem cu adevarat.

Dar moartea nu vine doar la final. Ea lucreaza in noi de fiecare data cand intelegem ca tot ce iubim poate fi pierdut.
Poate ca nu putem face fata mortii. Poate ca nimeni nu poate, cu adevarat.

Dar putem trai altfel cand acceptam ca viata se termina.
Mai putin grabiti. Mai putin siguri ca mai este timp. Mai atenti la cei care inca sunt aici. Mai prezenti, cat inca mai avem langa cine sa fim.

Nu invatam sa murim. Invatam, poate, sa nu mai amanam .

Vad asta in fiecare zi in jurul meu. Si in mine.

04/06/2026

Ne dorim apropiere.
Dar ne sperie exact ce presupune ea.
Relatiile intime, reale, devin tot mai greu de sustinut.

Nu pentru ca nu mai iubim. Nu pentru ca nu mai avem nevoie unii de altii. Ci pentru ca intimitatea cere ceva ce am inceput sa evitam aproape reflex: vulnerabilitatea.
Sa ne lasam vazuti. Nu doar in varianta functionala, amuzanta, competenta, controlata. Ci si in partea nesigura. Obosita. Contradictorie. Flamanda de afectiune. Speriata ca nu va fi de ajuns.

Si aici incepe fuga.

Preferam relatii mai usoare. Mai rapide. Mai frugale. Conversatii fara adancime, intalniri fara angajament, conexiuni care nu cer prea mult si, tocmai de aceea, nici nu pot oferi prea mult.
Ne apropiem cat sa nu ne simtim singuri. Dar nu atat cat sa riscam sa fim raniti.

Spunem ca vrem libertate, cand uneori ne temem de dependenta. Spunem ca vrem spatiu, cand spatiul a devenit o forma eleganta de retragere. Spunem ca nu vrem complicatii, cand poate ca nu mai stim cm sa stam in complexitatea unei relatii vii.

Pentru ca o relatie apropiata nu e doar confort.
E si oglinda. E si negociere. E si frustrare. E momentul in care celalalt nu raspunde exact cm am avea nevoie. E riscul de a cere, de a astepta, de a fi refuzati, de a conta.
Iar a conta pentru cineva a ajuns, uneori, sa ne sperie mai mult decat singuratatea.

Asa ajungem sa tanjim d**a profunzime si sa alegem suprafata. Sa vrem sa fim tinuti, dar sa ne retragem cand cineva se apropie. Sa visam la intimitate, dar sa construim relatii din care putem iesi fara sa ne doara prea tare.

Numai ca relatiile care nu ne pot rani deloc sunt, de cele mai multe ori, si relatiile care nu ne pot schimba.
Intimitatea nu inseamna sa disparem in celalalt. Nu inseamna sa renuntam la noi. Inseamna sa ramanem prezenti atunci cand apropierea devine incomoda.

Sa nu fugim imediat. Sa nu ironizam. Sa nu minimalizam. Sa nu inlocuim adancimea cu distractia.

Ci sa suportam, macar putin, adevarul simplu si greu: avem nevoie unii de altii mai mult decat ne place sa recunoastem.
Poate ca una dintre cele mai mature forme de iubire, astazi, este tocmai aceasta: sa nu plecam dintr-o relatie doar pentru ca a devenit reala.

Vad asta in fiecare zi in jurul meu. Si in mine.

30/04/2026

Am invatat sa ne ferim unii de altii.
Nu dintr-o data. Incet.
Prin dezamagiri acumulate. Prin incredere oferita si nereciproca.

Prin momente in care am cerut ajutor si am primit indiferenta — sau, mai rau, am fost folositi exact in vulnerabilitatea noastra.
Si undeva, pe parcurs, ceva s-a inchis.

Astazi, cand cineva ofera ajutor, primul impuls nu mai e recunostinta. E intrebarea: „ce vrea de la mine?"
Cand cineva reuseste langa noi, primul impuls nu mai e bucuria. E
suspiciunea: „cum a reusit? pe spinarea cui?"

Nu pentru ca suntem rai. Ci pentru ca am invatat, direct sau indirect, ca lumea e un loc in care trebuie sa te descurci singur. Ca increderea costa. Ca primul care da e cel care pierde primul.

Si, incet, suspiciunea nu mai ramane doar in ganduri.
Se transforma in gesturi mici. Aproape invizibile.

O vorba spusa la momentul nepotrivit. O oportunitate neimpartasita. Un „nu cred ca ar merge" rostit exact cand cineva era gata sa incerce.
Nu pare sabotaj. Dar, uneori, exact asta este.

Si nu vine intotdeauna din rautate. Vine din frica. Din comparatie. Din disconfortul de a-l vedea pe celalalt miscandu-se, in timp ce noi ramanem pe loc.

Ruptura dintre noi nu s-a produs printr-un eveniment mare. Ci prin mii de momente mici in care am ales suspiciunea in locul deschiderii, distanta in locul contactului, protectia in locul increderii.

Iar acum traim in rezultatul acestor alegeri: o lume in care ne este din ce in ce mai greu sa ne sprijinim unii pe altii.

Vad asta in fiecare zi. In jurul meu.
Si in mine.

21/04/2026

Nu ducem lipsă de oameni „nepotriviți” în poziții de putere.
Ducem lipsă de luciditate când îi alegem.

Ne place să credem că problema e „la ei”. Că politicienii sunt corupți, lipsiți de empatie, rupți de realitate.
Și, uneori, așa este.

Dar mai rar ne întrebăm ceva incomod: de ce ajung, repetat, exact acești oameni acolo?

Nu apar din neant.Nu sunt o anomalie.
Sunt, într-un fel greu de acceptat, o selecție.

O selecție făcută din impulsuri rapide, din emoții de moment, din frici colective.
Din nevoia de promisiuni simple într-o lume complicată. Din tendința de a alege ceea ce sună bine, nu ceea ce e solid.

Și atunci, inevitabil, ajung sus cei care știu să exploateze asta.
Cei care spun ce vrem să auzim, nu ce avem nevoie să înțelegem.

În timp, reprezentanții nu mai sunt doar „problema”.
Devine clar că sunt și oglinda.Oglinda nerăbdării noastre. A superficialității noastre.
A momentelor în care am preferat confortul unei iluzii în locul disconfortului unui adevăr.

Nu e o acuzație.E o responsabilitate.

Pentru că, până nu schimbăm felul în care alegem, vom continua să fim surprinși de rezultate care, de fapt, nu sunt deloc surprinzătoare.

Văd asta în fiecare zi în jurul meu. Și în mine.

17/04/2026

09/04/2026

Curatenie generala. Cumparaturi. Cozonaci. Oua vopsite.
Miel comandat. Casa aranjata.

Si undeva, in mijlocul tuturor acestora, o oboseala care nu seamana cu odihna de d**a.

"Saptamana Luminata" si "cea dinainte de Pasti" au intrat atat de adanc in felul in care traim, incat nici nu mai intrebam de ce le facem. Le facem pentru ca asa se face si se facea. Pentru ca asa a facut mama, asa a facut si bunica si asa au facut si cele dinaintea lor.

Nu e rau. Ritualurile au o putere reala — ne ancoreaza, ne leaga unii de altii, ne dau sentimentul ca apartinem la ceva mai mare decat noi.

Dar, uneori, in agitatie, riscam sa pierdem exact asta.

Travaliul devine scop in sine.

Casa trebuie sa fie perfecta. Masa trebuie sa fie abundenta. Totul trebuie sa arate bine — pentru familie, pentru oaspeti, pentru ceilalti.

Si ajungem la Pasti epuizati.
D**a o saptamana care a adunat mai multa tensiune decat liniste.

Undeva, in originea acestor ritualuri si activitati, era altceva.

Nu perfectiune. Nu abundenta. Ci o .

O oprire. Un in care ceva se aseaza inainte de a incepe din nou.

Poate ca nu stim intotdeauna cm sa ajungem acolo, mai ales in mijlocul agitatiei.

Dar poate ca primul pas nu e sa facem mai putin.
Ci sa ne oprim, macar pentru cateva momente, si sa ne intrebam:

Pentru cine fac asta?
Si ce as vrea sa ramana, dincolo de curatenie si cozonaci?

Raspunsul ne va uimi (cu siguranta).

Vad asta in fiecare zi in jurul meu.
Si in mine.