11/05/2026
Problema nu este că o persoană „simte prea mult”, ci că sistemul ei nervos oscilează între două extreme:
prea multă activare sau prea puțină.
Corpul nu reacționează doar la ceea ce se întâmplă acum.
Reacționează și la ceea ce a învățat cândva că este periculos.
De aceea, uneori, o privire, un ton al vocii, o distanță emoțională sau o situație aparent banală pot activa reacții disproporționate.
Nu pentru că persoana „exagerează”, ci pentru că sistemul nervos asociază prezentul cu experiențe vechi de nesiguranță.
Când activarea devine prea intensă, apar anxietatea, hipervigilența, agitația, impulsivitatea sau senzația că „nu mai poți controla nimic”.
Când devine prea mare pentru a fi tolerată, sistemul poate face opusul: se închide.
Apare amorțeala emoțională, deconectarea, lipsa energiei, senzația de gol sau dificultatea de a mai simți ceva clar.
Vindecarea nu înseamnă eliminarea emoțiilor dificile.
Înseamnă dezvoltarea capacității de a rămâne prezent în contact cu ele, fără să fii copleșit sau să dispari din tine.
În terapie, unul dintre cele mai importante procese este construirea acestei capacități interne:
de a observa ce se întâmplă în corp, de a recunoaște semnele activării și de a reveni, treptat, într-o stare de suficientă siguranță.
Nu schimbăm trecutul.
Dar sistemul nervos poate învăța că prezentul nu mai este același loc în care a trebuit cândva să supraviețuiască.
