Dr. Alexandrina-Carmen Ene, psihoterapeut

Dr. Alexandrina-Carmen Ene, psihoterapeut Contact information, map and directions, contact form, opening hours, services, ratings, photos, videos and announcements from Dr. Alexandrina-Carmen Ene, psihoterapeut, Psychotherapist, Bucureşti Sectorul 2.

Doctor în psihologie clinică, psihopatologie și procese creative la Universitatea- “Sorbonne Paris Nord”, Franța;
Psihoterapeut cu drept de liberă practică atestat de Colegiul Psihologilor din România;
Trainer autorizat de CNFPA

Faptul că există povești care se spun prin noi, dar nu-și au debutul cu noi nu mai este o necunoscută pentru cei preocup...
29/07/2026

Faptul că există povești care se spun prin noi, dar nu-și au debutul cu noi nu mai este o necunoscută pentru cei preocupați de înțelegerea modului în care ne influențează moștenirea transgenerațională.

Da, iubim, ne apropiem sau ne îndepărtăm de noi și de ceilalți cu măsura pașilor părinților, a bunicilor, a străbunicilor. Și a tot ce a rămas dureros de neelaborat în viețile lor.

De cele mai multe ori credem că ne certăm din cauză că X, Y, Z se comportă în cutare mod cu noi, fără să știm că în interacțiunea noastră prezentă se face resimțit ecoul unor răni mult mai vechi. Ale copilului care am fost. Ale părinților noștri. Și poate ale bunicilor sau străbunicilor.

Dar hai să ne jucăm puțin cu perspectivele. Să presupunem că, pe culmile disperării că nu înțelegem ce se întâmplă cu relațiile noastre am avea șansa să-l întâlnim pe Pete Walker, psihoterapeut, autorul cărții „Terapia traumei complexe C-PTSD”, publicată de curând la Editura Herald, i-am citi cartea și am decide să începem un proces de psihoterapie cu un specialist în trauma complexă.

Dacă simțiți că propunerea de a intra într-un astfel de joc imaginar vă atinge, vă invit să citiți articolul pe care l-am scris pentru a nuanța modul în care Nadia descoperă în procesul ei de psihoterapie cm își pune amprenta moștenirea invizibilă din familia ei de origine asupra relației de cuplu (personajele din text sunt create pentru a exemplificarea dinamicilor relaționale, nu sunt pacienți din cabinetul meu).
Aveți link-ul în primul comentariu. Lectură cu sens!

De ce ne este uneori atât de greu să avem încredere în ceilalți, să ne simțim suficient de buni sau să ne tratăm cu acee...
05/06/2026

De ce ne este uneori atât de greu să avem încredere în ceilalți, să ne simțim suficient de buni sau să ne tratăm cu aceeași blândețe pe care o oferim celor din jur? Și cât din aceste dificultăți își au rădăcinile în experiențele timpurii care ne-au modelat felul de a ne raporta la noi înșine și la ceilalți?

Vă invităm la lansarea volumelor „Terapia Traumei Complexe C-PTSD. De la supraviețuire la integrare prin 6 dimensiuni de intervenție: relațională, comportamentală, cognitivă, emoțională, somatică și spirituală” și „Recuperarea în urma traumei, abuzului sau neglijenței emoționale – PTSD”, de Pete Walker, unde vom discuta despre trauma relațională și efectele sale invizibile, despre rușinea toxică, criticul interior, atașament, dar și despre compasiunea față de sine, relațiile terapeutice și posibilitatea unei reconectări autentice cu propria persoană.

📅 Duminică, 7 iunie, 13:30
📍 Bookfest - Salonul Internațional de Carte, stand A16

Invitați:
🔹 Oana Petrescu – psiholog, psihoterapeut de orientare psihanalitică
🔹 Mirabela Butiri – psihoterapeut integrativ
🔹 Alexandrina- Carmen Ene – doctor în psihopatologie și procese creatoare la Université Paris 13 – Paris Sorbonne Cité, psihoterapeut, artist plastic vizual
🔹 Andreea Tincea – chief editor

🎙️ Moderator: Sorin Lucaci (PR Herald)

Uneori, cea mai lungă călătorie nu este cea care ne poartă prin lume, ci aceea care ne conduce înapoi către noi înșine. ...
04/06/2026

Uneori, cea mai lungă călătorie nu este cea care ne poartă prin lume, ci aceea care ne conduce înapoi către noi înșine. Da, cea mai mare și dureroasă distanță pe care am putea învăța să o străbatem cu ochii introspecției este cea dintre versiunea noastră purtătoare de abuzuri și traume și sinele nostru adevărat, de care am învățat de mici să ne înstrăinăm, cu măsura incapacității alor noștri de a ne fi alături în momente de suferință și emoții copleșitoare.
Există răni care nu se văd și tăceri care se așază atât de adânc în trup și minte, încât ajung să pară parte din noi. Dacă ai învățat cândva să-ți ascunzi emoțiile, să le lași în umbră sau să le porți în singurătate, poate că ai ajuns să te îndepărtezi, fără să-ți dai seama, de propriul tău adevăr.
Și atunci apar întrebările care ne însoțesc în cele mai fragile momente:
Cum se naște această ruptură dintre cine am fi fost fără traume și ceea ce am devenit încercând să le supraviețuim?
Cum ajungem să ne simțim străini în lăcașul corpului nostru?
Și cm regăsim firul care ne conduce acasă, către ceea ce suntem cu adevărat?
Despre aceste căutări, despre suferință, supraviețuire și cm să redevenim prieteni cu aspectele în suferință ale ființei noastre ne vorbește Pete Walker în cartea “Terapia traumei complexe” — o carte care luminează cu blândețe locurile întunecate ale experienței umane și oferă repere pentru reconectarea cu sine.
Lansarea va avea loc duminică, 7 iunie, de la ora 13:30, la Romexpo, la standul Editura Herald.
Mulțumesc, Sorin Lucaci, pentru invitația de a face onorurile de botez în limba română a unui text atât de valoros!

Există, poate, o libertate mai profundă care decurge din acceptarea faptului că nu putem controla mediul exterior. Oricâ...
11/05/2026

Există, poate, o libertate mai profundă care decurge din acceptarea faptului că nu putem controla mediul exterior. Oricât de mult ne-am dori asta pentru a acoperi un gol, mai ales cu măsura anxietății generate de deficitul narcisic al primelor luni, pentru că, întreb:
Câți dintre noi am avut șansa lozului câștigător de a ne fi născut într-o familie în care mama nu numai să ne fi dorit cu ardoare, ca o expresie a iubirii ei pentru bărbatul din tatăl nostru și să se fi simțit și în siguranță să ni se dedice trup și suflet în primul an de viață?
Prin urmare, la vârsta adultă, în fața „incertitudinii inerente a universului” (Ellen Langer), ce anume putem învăța să modelăm cu adevărat, dacă nu:
– propriul nostru comportament,
– felul în care interpretăm realitatea,
– sensul pe care îl atribuim vieții, trecutului și relațiilor noastre?
Restul rămâne, într-o măsură mai mare sau mai mică, în afara puterii noastre.
Cu toate astea, Ellen Langer, profesor universitar la Harvard și psihologă, propune o perspectivă care nu invită la resemnare, ci la flexibilitate psihologică. Pentru a trăi mai liber într-o lume impredictibilă, spune ea, este necesar să recunoaștem că multe dintre regulile, etichetele și delimitările pe care le considerăm „naturale” sunt, de fapt, construcții umane. Iar ceea ce este construit de mintea umană poate fi și deconstruit și reconsiderat.
Poate că adevărata maturitate psihologică începe în momentul în care devenim capabili să suspendăm verdictul automat, etichetele, evaluările și să înlocuim certitudinea rigidă cu forme de curiozitate.
De pildă, am putea privi drept irațional gestul unei femei care păstrează în frigider ambalajul unor bomboane. Și totuși, dacă alegem să întrebăm înainte să judecăm, poate descoperim că acel ambalaj funcționează pentru ea ca un mic reper interior — o amintire discretă că, în ziua respectivă, și-a satisfăcut deja nevoia de dulce.
Adesea, ceea ce numim „straniu”, „irațional” sau „greșit” spune mai mult despre limitele perspectivei noastre perceptive, decât despre celălalt.
Poate că o minte cu adevărat liberă nu este cea care știe sigur, ci cea care poate rămâne deschisă posibilității de a vedea diferit.

Mă întreb uneori cm ar fi fost dacă Franz Kafka ar fi avut șansa de a-l întâlni, să spunem, pe James Hollis, unul dintr...
20/04/2026

Mă întreb uneori cm ar fi fost dacă Franz Kafka ar fi avut șansa de a-l întâlni, să spunem, pe James Hollis, unul dintre cei mai cunoscuți analiști jungieni contemporani.
Ar mai fi scris “Metamorfoza” dacă ar fi putut elabora, într-o analiză reușită, straturile persecutive ale influenței paterne?
Ar fi îndrăznit să-și urmeze până la capăt visul de a trăi exclusiv pentru și prin creație, în ciuda tatălui?
Și-ar fi permis succesul?
Și-ar fi îngăduit, fără vină, propria voce?
Sau poate că, dimpotrivă, odată cu o restaurare internă a funcției paterne, am fi pierdut ceva esențial din forța cu care a sublimat prin scris strivirea trăită în relația cu părintele său.
Nu vom ști niciodată.
Și, probabil, fiecare dintre noi va continua să construiască propriul răspuns.
Nu vom ști dacă ar fi avut șansa unei vieți mai împlinite, poate mai lungi.
Nu vom ști nici cm ar fi arătat scrisul lui cu o versiune analizată pe divan a copilăriei timpurii.
Dar un lucru rămâne cert: putem învăța din experiența lui.
Avem privilegiul de a citi “Scrisoare către tatăl meu”, un text pe care l-aș recomanda tuturor taților, tuturor fiilor și, poate, tuturor mamelor de fii.
Pentru că legătura dintre satisfacția profesională pe care un fiu și-o îngăduie -sau nu- și influența tatălui este, de multe ori, mai adâncă decât suntem dispuși să recunoaștem.
Ca invitație la lectură las cu voi un fragment, mic-mic, aproape cât un pitic, însă unul care poate deveni un uriaș al sensurilor:
“Niciodată nu am înțeles totala ta lipsă de sensibilitate pentru suferința și rușinea pe care puteai să mi le provoci cu vorbele și judecățile tale, ca și cm nu ți-ai fi bănuit de fapt puterea. Sigur, și eu te-am rănit adesea cu vorbele mele, însă eu am știut-o întotdeauna, și mă durea și pe mine, dar nu mă puteam stăpâni, nu-mi puteam reține cuvintele , și mă căiam chiar în clipa în care le pronunțam. Tu însă loveai cu vorbele tale fără să stai să te gândești, nu-ți părea rău de nimeni, nici în timp ce le spuneai, nici după aceea, în fața ta ceilalți erau cu totul lipsiți de apărare.” (Franz Kafka, Scrisoare către tata)

Faptul că UN COPIL SE ÎMBOLNĂVEȘTE sau recurge la acțiuni inadecvate în momentul în care NU PRIMEȘTE DE LA ADULȚI SUPORT...
11/03/2026

Faptul că UN COPIL SE ÎMBOLNĂVEȘTE sau recurge la acțiuni inadecvate în momentul în care NU PRIMEȘTE DE LA ADULȚI SUPORT SĂ EXPRIME CE SIMTE, nu mai este o necunoscută pentru cei preocupați să înțeleagă sensul ascuns al comportamentelor celor mici.

Este și motivul pentru care am creat textul de mai jos, cât să fie un fel de ilustrație vie a ceea ce noi, psihoterapeuții, descoperim în cabinet.

Era o dimineață rece de martie.Copiii se jucau pe covorul din livingul open-space, iar cele două femei stăteau la masa din bucătărie și sorbeau din când în când din ceștile de cafea.
-Ți-am spus oare ce am remarcat de curând în privința lui Luca? întrebă gânditoare Ana.
-Nu cred, spuse cealaltă uimită. Ce s-a întâmplat?
Ana își trecu degetul pe marginea ceștii, de parcă ar fi urmărit o fisură invizibilă în porțelan.
-Am observat un lucru straniu: de fiecare dată când sunt mai aglomerată la serviciu, răcește.
-Copiii răcesc des. Și al meu e la fel. La patru ani sunt mai tot timpul cu nasul în batistă.
-Așa am încercat și eu să mă liniștesc. Doar că prea părea un făcut. Ca un fel de tipar. Unul care se repetă la indigo, prea regulat ca să nu observ. (respiră sacadat) De genul celor la care fac referire unii psihologi pe facebook sau în podcasturi de popularizare a conceptelor psi. Erau exact zilele alea când plecam dimineața și veneam seara cu capul doldora de ce încă nu apucasem să termin la serviciu.
Din living se auzi o mașinuță lovindu-se de plintă.
-Și când ți-ai dat seama? întrebă Lori, un pic abătută.
Ana zâmbi scurt, parcă fără bucurie.
-Acum două săptămâni. Luca era deja în pat. Eu încă răspundeam la un mesaj pe whatsapp. M-a întrebat, foarte liniștit: “Mami, mâine ai iar zi lungă?”
-Oooo, dragul de el! Și ce i-ai răspuns?
-Am tăcut. Am simțit cm mi se înfioară pielea de un fel de amestec de vinovăție și regret. Felul în care a spus-o, ca pe o sentință… Am adăugat totuși: “Da, puiule! Din păcate este o perioadă foarte plină la serviciu. Și îmi pare rău că nu pot să stau mai mult cu tine. O să fie buni, iar în weekend recuperăm.”
-Și dimineața următoare?
-Dimineața următoare avea nasul înfundat. Ca de obicei.
Ana ridică din umeri, aproape absentă:
-La început m-am gândit că mi se pare că e o legătură. Dar după aceea am fost mai atentă. De fiecare dată când am perioade dintr-astea la job, se îmbolnăvește.Nu foarte grav, dar suficient cât să fie nevoie să caut soluții și eventual să rămân acasă.
-Crezi că o face intenționat?
Ana clătină din cap:
-Nu, copiii nu gândesc așa. Îi este greu fără mine. Am înțeles asta într-o dimineață când a strecurat din senin: “Dacă sunt bolnav, stai cu mine toată ziua?”
Pe masă, cafelele aproape că se răciseră.
-Și atunci m-am gândit că poate corpușorul lui exprimă ceva ce nu poate pune în cuvinte.
-Și a schimbat asta ceva?
-Da. Am început să stau cu el 10 minute dimineața și seara, oricât de aglomerată ar fi ziua, chiar dacă trag de mine. Încerc să mă scutur de tot ce mai e de făcut și doar să stau cu el. Fără telefon, fără grabă. Stăm pe canapea, uneori îmi arată o jucărie, alteori doar se lipește de mine.
-Și răcelile?
-Aproape au dispărut.
Din living se aude râsul lui Luca, subțire și limpede, urmat aproape imediat de cel al lui Ayan.
Imagine: Pexels

O obosea din ce în ce mai mult nevoia dureroasă a mamei ei de a primi recunoștință și afecțiune pentru cele mai mici ges...
10/03/2026

O obosea din ce în ce mai mult nevoia dureroasă a mamei ei de a primi recunoștință și afecțiune pentru cele mai mici gesturi de îngrijire pe care i le oferea.
Și, cu toate astea, abia ieri, în cabinetul psihoterapeutei ei, a devenit conștientă de modul în care aceste neostoite cereri de asigurări ale părintelui că este iubit s-au furișat în mai toate relațiile semnificative.

Dialogul de mai jos nu redă o conversație psihoterapeută-pacientă din cabinetul meu, ci este creat pentru a oferi cititorilor de aici posibilitatea să tragă cu coada ochiului imaginar înspre realitatea unor tipuri de dinamici mamă-fiică.

Psihoterapeuta (calm, atentă): Spuneai că relația cu mama ta te obosește.
Matilda (oftează din rărunchi): Da, mai ales ceva anume.
Psihoterapeuta: Ce anume?
Matilda (își caută cuvintele, își crispează degetele de la mâna stângă): Are nevoie constant să-i spun cât de mult apreciez ce face pentru mine. Să-i spun că o iubesc la orice pas. Pentru orice.
Psihoterapeuta: Pentru orice?
Matilda: Da, pentru cele mai mici gesturi. Dacă îmi face ceai… dacă mă ajută în vreun fel… Trebuie să simtă recunoștință. Multă.
Psihoterapeuta: Și ce simți tu atunci?
Matilda (după o pauză): Oboseală. (Matilda continuă) pentru că nu se termină niciodată. Este un calvar. Îmi vine să fug de acasă, oriunde, numai să mă lase în pace.
Psihoterapeuta: Și cm reacționezi?
Matilda: Îmi înghit impulsul de a o face să se oprească. Încerc să o liniștesc. Asta am făcut de când mă știu. Mai ales că mi-a spus de atâtea ori cât de grea a fost copilăria ei și cât de neiubită s-a simțit. Și cât de mult s-a sacrificat ea să mă crească altfel.
Dialogul curge apoi înspre modul în care dinamica dintre Matilda și mama ei se insinuează în alte relații.
Psihoterapeuta: Observi ceva asemănător și în alte relații?
Matilda (surprinsă de întrebare): Da… cred că da!
Psihoterapeuta: Unde anume?
Matilda: Cu iubitul meu, mai ales. Hm… (după o pauză) și cu două dintre prietenele mele. (se uită în jos, spre pantofii gri de piele întoarsă). Simt mereu că trebuie să dovedesc ceva.
Psihoterapeuta: Ce anume?
Matilda: Că îmi pasă de ei. Că sunt dispusă să fac lucruri pentru ei, dacă mi le cer. Chiar și dacă asta înseamnă să renunț la ceea ce-mi doresc pentru mine. Și că nu sunt suficientă. Cu cât încerc mai mult… cu atât par mai greu de mulțumit.
Psihoterapeuta (pe un ton calm, blând): Ce crezi că ți-a lipsit cel mai mult în relația cu mama ta?
Matilda (rămâne tăcută preț de câteva secunde): Să simt că e adultul din cameră și că mă lasă să fiu cm pot eu să fiu (ridică privirea, vocea i se înmoaie).

Tânăra de 23 de ani devine conștientă de faptul că, oricât de mult efort ar pune în a-și arăta loialitatea față de prietenele și iubitul ei, senzația aia că nu este îndeajuns o însoțește cu fiecare suflu. Și, cu cât se străduiește mai mult, cu atât cei de o vârstă cu ea la care ține par mai greu de mulțumit.
Și vai, cât de mult ar fi avut și ea nevoie să simtă că mama ei era în puterea ei de adult și că-i permite să se relaxeze în rolul de fiică.
Imagine: Pexels

Address

Bucureşti Sectorul 2

Alerts

Be the first to know and let us send you an email when Dr. Alexandrina-Carmen Ene, psihoterapeut posts news and promotions. Your email address will not be used for any other purpose, and you can unsubscribe at any time.

Shortcuts

Share