18/09/2026
Frica este atât de persuasivă. Și atât de contagioasă.
Văd oameni care ajung să se supună fricii lor fără să mai pună la îndoială ceea ce le spune. Îi acceptă autoritatea. O urmează fără echivoc. Și, uneori, ajung pur și simplu să fie înrobiți de ea, până în punctul în care frica începe să le „organizeze” întreaga viață, chiar până la distrugere.
Un gând anxios repetat zi după zi poate ajunge să capete statutul unui adevăr. Iar omul începe să trăiască în funcție de acel adevăr.
Uneori, frica se manifestă prin compulsii. Alteori prin adicții, fobii, comportamente de evitare sau chiar prin simptome fizice.
Lucrând adesea cu persoane care au tulburări de alimentație, mă întâlnesc cu două forme aparent opuse ale fricii.
Sunt oameni care varsă zi de zi pentru că frica lor le spune că trebuie să facă asta.
Și sunt oameni cărora le este atât de frică să verse, încât ajung să nu mai mănânce, pentru că, în logica lor, astfel pot reduce cât mai mult riscul de a li se întâmpla acel lucru de care se tem.
Aceeași frică. Două direcții complet opuse.
Și mi se pare fascinant cât de versatilă este frica.
Își poate schimba forma. Se poate ascunde în gânduri, în senzații, în comportamente, în ritualuri, în evitări. Poate să pară rațională. Poate să pară protectoare. Poate chiar să se prezinte ca o voce care „știe” ce este mai bine pentru tine.
Și, fără să ne dăm seama, ajungem să-i acordăm autoritate.
Mai mult decât atât, frica unui om nu rămâne întotdeauna doar în el.
Se poate răspândi în familie ca un nor. Familia începe să se adapteze fricii lui, să evite, să verifice, să liniștească, să anticipeze. Și, fără intenție, ajunge uneori să participe la menținerea ei.
Iar uneori frica ajunge și în cabinet.
În lucrul terapeutic, poate încerca să mă atragă și pe mine în aceeași logică: să mă facă să mă tem, să mă îndoiesc, să caut siguranță, să reacționez, să încerc să elimin imediat disconfortul.
Frica are mii de fețe.
Și tocmai de aceea, una dintre responsabilitățile mele ca terapeut este să rămân în echilibru.
Să nu mă supun fricii doar pentru că este convingătoare.
Să nu îi confirm autoritatea doar pentru că, pe moment, asta poate liniști anxietatea.
Să pot rămâne prezentă în fața ei fără să intru în logica ei.
Pentru că uneori frica nu trebuie să dispară pentru ca omul să se schimbe.
Uneori, schimbarea începe în momentul în care omul poate să audă vocea fricii și, pentru prima dată, să nu o mai urmeze automat.
Și poate că aici este una dintre cele mai mari iluzii ale fricii, ne face să confundăm ceea ce ne temem că s-ar putea întâmpla cu ceea ce se întâmplă cu adevărat.
Iar între cele două există un spațiu.
În acel spațiu începe libertatea.
Psiholog Alina Bisericanu
