Alina Bisericanu

10/08/2026

Încrederea se învață

Credințele pe care le primim de mici rămân cu noi mult timp. Iar când ne lipsește încrederea, în noi sau în ceilalți, viața poate deveni mult mai grea.

Eu încerc să vindec în mine ceea ce mi-a lipsit, ca să pot duce mai departe ceva diferit.

Să-i ofer siguranță.
Să o încurajez.
Să creadă că poate.

Mă gândesc la efectul Rosenthal, la cât de mult putem deveni ceea ce cineva important pentru noi crede că putem fi.

Poate că asta facem, fără să ne dăm seama, în relația cu copiii noștri.

Eu vreau să creadă că poate.

Și atunci… sare.

Pentru că știe că eu sunt acolo.
Cu brațele deschise.

Psiholog Alina Bisericanu

09/08/2026

Oameni pe care nu îi cunosc încep să vorbească cu mine in diferite contexte.

Nu mă refer la conversațiile obișnuite despre vreme sau despre cât de aglomerat este orașul.

Mă refer la oameni întâlniți întâmplător. În magazin. La restaurant. In parc etc.

Și, fără să îmi dau seama cum, conversația ajunge la lucruri profunde.

La dorul de cineva.

La o pierdere.

La o grijă.

La o bucurie.

La viață.

M-am întrebat de multe ori ce s-a schimbat.

Nu știu dacă este ceva diferit în energia mea. Sau dacă pur și simplu am devenit mai disponibilă să ascult. Mai puțin preocupată să răspund și mai curioasă să înțeleg.

Poate este puțin din toate.

Dar cred că este și despre lumea în care trăim.

O lume în care suntem înconjurați de oameni și, totuși, ne simțim atât de des singuri.

Poate că atunci când cineva simte că este ascultat fără să fie judecat, fără să fie grăbit, fără să i se spună imediat ce ar trebui să facă, apare ceva foarte rar: încrederea.

Și îmi dau seama că, de multe ori, oamenii nu caută răspunsuri.

Caută un om care să fie, pentru câteva minute, cu adevărat prezent.

Iar întâlnirile acestea îmi amintesc de fiecare dată cât de mult bine poate face o conversație sinceră între doi oameni care, foarte probabil, nu se vor mai întâlni niciodată.

Cred că, înainte de toate, avem nevoie unii de alții.

Psiholog Alina Bisericanu

08/08/2026

Aveam zece ani când am mers pentru prima dată la mare cu mătușa, unchiul și verișorul meu. Îmi amintesc multe momente frumoase din vacanța aceea, dar unul a rămas cu mine intr-un anumit fel.

Ne-am oprit pe drum să mâncăm.

Verișorul meu știa exact ce își dorește.

Când a venit rândul meu, am răspuns simplu:
— Mie îmi este indiferent.

Mătușa mea a zâmbit și, în glumă, mi-a spus:
— Domnișoara Indiferent.

Toată lumea a râs. Și eu.

Abia după mulți ani am înțeles că răspunsul meu nu vorbea despre mâncare.

Nu îmi era indiferent.

Doar că învățasem să nu cer. Să nu deranjez. Să nu am prea multe dorințe. Să mă adaptez la ce este și să fiu recunoscătoare pentru puțin.

„Indiferent” era, de fapt, felul în care învățasem să mă protejez.

Ani la rând, acest mod de a trăi m-a însoțit și în viața de adult.

Îmi era greu să cer ajutor.

Îmi era greu să spun ce îmi doresc.

Acceptam mai puțin decât aveam nevoie.

Lăsam pe alții să aleagă pentru mine.

Și, de multe ori, spuneam „nu contează”, când în realitate conta.

Astăzi mă uit la copiii mei și observ ceva ce eu nu știam să fac la vârsta lor. Ei știu ce vor. Își exprimă preferințele fără teamă și fără vinovăție. Nu pentru că sunt răsfățați, ci pentru că se simt în siguranță să spună: „Asta îmi doresc.”

De fiecare dată când îi aud, mă vindec puțin și pe mine.

Mi-a luat ani să învăț că a spune ce îți dorești nu înseamnă că ești egoist.

Că a cere ajutor nu înseamnă că ești slab.

Că a avea nevoi nu înseamnă că ceri prea mult.

Și încă învăț.

Învăț să spun ce simt.

De ce am nevoie.

Ce îmi doresc.

Învăț și să cer.

Poate tocmai de aceea, astăzi, cuvintele lui Iisus au pentru mine un sens cu totul diferit:

„Cereți și vi se va da.”

Psiholog Alina Bisericanu

07/08/2026

Uneori nu pierdem timp. Pierdem liniște.

Am plecat cu întârziere.

Nu era prima dată. La noi plecările la drum urmează aproape întotdeauna același tipar.

Ani la rând am reacționat la fel. Încercam să grăbesc lucrurile. Repetam că ne dăm programul peste cap și că fiecare oră contează.

Și aveam dreptate.

Doar că dreptatea mea nu schimba nimic.

Plecam tot târziu. Dar plecam și fără liniște.

De data aceasta, am făcut ceva diferit.

M-am oprit.

Nu pentru că mi-a convenit. Nu-mi convine nici acum să pierd timp. Dar am înțeles că mă luptam cu ceva ce nu mai putea fi schimbat.

Nu mă luptam cu întârzierea.

Mă luptam cu realitatea.

Și, pentru prima dată, am ales să nu mă mai lupt.

Când am urcat în mașină, m-am simțit victorioasă.

Nu pentru că plecasem.

Ci pentru că îmi păstrasem liniștea.

Psiholog Alina Bisericanu

06/08/2026

Soțul meu mi-a trimis zilele trecute o fotografie cu noi de acum 10 ani.

Prima lui reacție a fost:

„Ce corpuri aveam atunci…”

Știam la ce se referă. Eram mai supli.

M-am gândit că poate, altădată, m-aș fi simțit ofensată de comparația asta. Dar adevărul este că, uitându-mă la fotografia aceea, mi-am amintit altceva.

Da, poate aveam o greutate care se încadra mai bine în ceea ce mulți ar numi „ideal”.

Dar îmi amintesc și cm trăiam.

Un covrig și o cafea până la ora 3-4 după-amiaza. Migrene. Puțină energie. Puțină grijă față de mine. Nu îmi hrăneam corpul așa cm avea nevoie și, dacă sunt sinceră, nici nu știam cu adevărat să am grijă de el.

Astăzi am câteva kilograme în plus.

Și da, corpul meu poartă schimbările prin care a trecut odată cu cele două sarcini.

Dar este și corpul care mi-a adus pe lume doi copii. Corpul care îmi permite să lucrez zi de zi cu oameni aflați în suferință. Corpul care mă ajută să fiu prezentă în viața mea și care m-a învățat să mă tratez cu mai multă blândețe decât o făceam atunci.

De aceea nu mă uit la fotografia aceea cu nostalgie.

Mă uit cu recunoștință la corpul pe care îl am astăzi. Nu pentru că este perfect, ci pentru că este mai sănătos, mai puternic și mai bine îngrijit decât era atunci.

Nu alerg după imaginea pe care o aveam acum 10 ani.

Alerg după o viață lungă, în care să am energia să urc un munte cu copiii mei si peste 20 de ani.

Pentru mine, asta înseamnă sănătate.

Psiholog Alina Bisericanu

05/08/2026

„Nu am timp să iau micul dejun.”

Este una dintre frazele pe care le aud cel mai des în terapii atunci când lucrez cu femei care se confruntă cu mâncatul emoțional sau cu episoade de mâncat compulsiv.

Și, de fiecare dată, în spatele acestei afirmații există un context.

Un program încărcat. Multe responsabilități. Grija pentru familie, pentru serviciu, pentru ceilalți. Iar alimentația ajunge, de multe ori, pe ultimul loc.

Nu este lipsă de voință.

Nu este nepăsare.

Pur și simplu, viața devine atât de aglomerată încât propriile nevoi sunt amânate.

Totuși, atunci când lucrăm cu mâncatul compulsiv, nu putem ignora un aspect esențial: organismul are nevoie de resurse. Dacă îi oferim foarte puțină energie în prima parte a zilei, este firesc ca, mai târziu, să apară o foame intensă, iar controlul asupra alimentației să fie mult mai greu de menținut.

În practica mea, bazată pe principiile CBT-E (Enhanced Cognitive Behavioral Therapy), abordare recomandată internațional pentru tratamentul tulburărilor de alimentație și al mâncatului compulsiv, am învățat că schimbarea nu începe cu diete și restricții...

Începe prin construirea unor comportamente alimentare regulate și sustenabile, care oferă organismului predictibilitate și siguranță.

De aceea, unul dintre primele obiective pe care le stabilim împreună este construirea unui ritm regulat al meselor. Pentru multe dintre femeile cu care lucrez, acest lucru începe cu reintroducerea micului dejun.

Nu trebuie să fie perfect.

Nu trebuie să fie complicat.

Trebuie doar să fie suficient de hrănitor și suficient de simplu încât să poată deveni un obicei.

Micul dejun din fotografie este un exemplu pe care îl recomand frecvent: o sursă de proteine, fructe bogate în fibre, ovăz pentru energie susținută și ceva care aduce și plăcere, ciocolata neagra si miere. Pentru că o relație sănătoasă cu mâncarea înseamnă și asta: să hrănim corpul, dar să ne bucurăm și de ceea ce mâncăm.

De multe ori, oamenii cred că pentru a controla mâncatul emoțional au nevoie de mai multă voință.

Eu cred că, înainte de toate, avem nevoie să oferim corpului ceea ce îi este necesar. Abia apoi putem începe să înțelegem și să lucrăm cu emoțiile care stau în spatele comportamentului alimentar.

Psiholog Alina Bisericanu

04/08/2026

Astăzi a rămas cu mine o replică.

O persoana cu care lucrez mi-a povestit că, în timpul unei discuții tensionate cu mama ei, aceasta i-a spus că eu sunt o influență proastă. Că sunt toxică. Că vreau doar să o storc de bani.

Pentru câteva secunde, am simțit o parte din mine rănită.

Cred că orice psihoterapeut care spune că astfel de cuvinte nu ating niciodată nimic în interiorul lui spune doar o parte din adevăr. Suntem oameni înainte de orice.

Dar apoi am încercat să privesc dincolo de cuvinte.

Nu am lucrat împotriva mamei. Nu am încurajat ruptura. Nu am validat furia. Dimpotrivă.

Am încercat să înțeleg ce nevoie ascunde reacția ei.

M-am întrebat dacă, dincolo de acuzații, nu există o mamă care simte că își pierde locul. O mamă care vede că fiica vorbește cu altcineva despre lucruri pe care și-ar fi dorit să i le spună ei. O mamă care poate trăiește neputință sau teamă și care, neștiind cm să le exprime, atacă sursa schimbării.

În ședință am lucrat tocmai în direcția opusă conflictului.

Am explorat cm poate clienta să vorbească astfel încât să nu activeze defensiva mamei.

Pentru că psihoterapia nu există ca să înlocuiască familia.

Nu există ca să rupă relații.

Nu există ca să creeze dependență de terapeut.

Există pentru ca omul să își înțeleagă lumea interioară suficient de bine încât să poată construi relații mai sănătoase și mai autentice cu oamenii importanți din viața lui.

Observ însă un fenomen interesant.

Când un om începe terapia, începe și să pună întrebări. Citește. Caută explicații. Devine curios. Începe să își privească experiențele printr-o lentilă nouă.

Această sete de cunoaștere poate fi foarte greu de înțeles din exterior.

Pentru cei apropiați poate părea că "cineva i-a băgat idei în cap". Că "s-a schimbat". Că "nu mai este cm era".

În realitate, de cele mai multe ori, omul nu devine altcineva.

Începe doar să își pună întrebări pe care poate nu și le-a permis niciodată.

Și da, uneori terapeutul devine personajul negativ din poveste.

Este mai ușor să fie văzut ca influența rea decât să fie privite durerile, tiparele și nevoile care existau cu mult înainte ca el să apară.

Dacă ești părinte, partener sau apropiat al cuiva aflat în terapie, poate merită să te întrebi ce anume sperie atât de tare în schimbarea celui drag.

Poate că, dincolo de frică, există și o invitație.

Nu aceea de a pierde relația.

Ci de a o reconstrui într-un mod în care ambele persoane să poată fi văzute și auzite.

Psiholog Alina Bisericanu

03/08/2026

Astăzi am mai făcut un pas important!

Ne dorim ca adolescenții din România care se confruntă cu tulburări de comportament alimentar să știe că există sprijin, că există soluții și că nu sunt singuri.

Încă un pas important înainte în misiunea noastră comună de a oferi ajutor psihologic specializat adolescenților care se confruntă cu tulburări de comportament alimentar în România.

Facem toate demersurile pentru ca acest sprijin să ajungă la cât mai mulți tineri, pentru că fiecare adolescent merită acces la ajutor de specialitate, la timp. Ne dorim să contribuim la construirea unui mediu mai sănătos, în care prevenția, educația și intervenția psihologică să fie accesibile tuturor celor care au nevoie.
Anca Ivu
Anca Ivu, psiholog clinician și psihoterapeut Alina Bisericanu

02/08/2026

„Mami, uite!”

„Mami, ascultă!”

„Mami!”

La fiecare câteva secunde.

În fundal, cei doi descoperiseră niște microfoane care le modificau vocea.

Pentru ei era cel mai distractiv joc din lume.

Pentru creierul meu suprastimulat... mi se parea ca unul se auzea ca Scaraoțchi, iar celălalt ca Belzebut.

Ei erau entuziasmați.

Eu eram obosită.

Și simțeam cm începe să mi se încordeze maxilarul.

Am recunoscut semnalul.

Dacă mai rămâneam acolo încă zece minute, nu aș mai fi fost mama care vreau să fiu.

I-am luat de mână pe amândoi și le-am spus:

„Inima mea vă iubește foarte mult.

Dar creierul meu este epuizat.

A primit prea multe sunete, prea multe cereri și prea mulți stimuli.

Acum începe să reacționeze ca și cm ar trebui să se apere de tot ce se întâmplă în jur și nu mai poate gândi limpede.

Vreau să-l ajut să se liniștească, pentru că îmi doresc să mă pot bucura din nou de voi.

Are nevoie de 30 de minute de liniște.

Mă ajutați?”

Imi recunosc fermitatea din voce.

S-au uitat unul la altul.

Apoi s-au împins unul pe celălalt spre camera lor.

Recunosc ceva ce poate multe mame simt, dar puține spun cu voce tare.

Uneori, nimeni nu mă enervează mai mult decât propriii mei copii.

Și nu pentru că sunt cei mai dificili oameni din viața mea.

Ci pentru că sunt oamenii cu care petrec cel mai mult timp, care au cea mai mare nevoie de mine și în fața cărora îmi este imposibil să joc un rol.

Cu ei ies la suprafață și cele mai frumoase părți din mine, dar și cele pe care încă învăț să le vindec.

Tocmai de aceea, relația cu propriii mei copii este și locul în care învăț cel mai mult despre mine.

Învăț să-mi observ limitele înainte să explodez.

Învăț să cer o pauză înainte să ridic tonul.

Învăț că autoreglarea nu înseamnă să nu simți furie.

Înseamnă să alegi ce faci cu ea.

Nu vreau ca ei să creadă că maturitatea înseamnă să nu te enervezi niciodată.

Vreau să învețe că maturitatea înseamnă să îți cunoști limitele, să le exprimi cu respect și să ai grijă de emoțiile tale fără să le rănești pe ale celorlalți.

Psiholog Alina Bisericanu

01/08/2026

Privește în sus. Atât