23/08/2026
O citesc pe Kira Rich pe Substack, o fostă angajată la Google, care în primul ei eseu povestește despre un document intern de aproximativ 40 de pagini de la Google, care descria foarte detaliat comportamentele așteptate de la ea: cm să influențezi fără autoritate, cm să contrazici fără să pari dificil, cm să demonstrezi leadership etc. Ea interpretează retrospectiv acest sistem ca pe un fel de „script” pentru identitate.
Eseul despre care vreau să vă vorbesc astăzi pornește de la un exercițiu de actorie, tehnica Meisner, în care doi oameni stau față în față și își spun cu voce tare ce observă unul la celălalt. Atenție, exercițiul spune că trebuie să fie ceva provocator, ceva care ajunge sub armură. Și povestește ea senină cm a primit o remarcă directă din partea unui necunoscut și a răspuns cu zâmbetul ei de doisprezece ani de corporate, cald, generos, perfect antrenat să nu se vadă nimic prin el. Moment în care profesorul de actorie a oprit exercițiul și i-a spus că zâmbetul acela e un zid construit din bune maniere și instinct de supraviețuire, util în viață, dar care face scena să fie privită cu indiferență.
Și de aici se rostogolește tot bulgărele, o observație pe care o simt și eu când lucrez cu oamenii. Autoarea spune că am fost învățați, cu toții, să numim virtute ceea ce e de fapt o formă rafinată de a ne îndepărta de noi înșine. „Nu lua lucrurile personal” a devenit compliment de birou, semn de maturitate emoțională, o cale spre performanță. Îmi place că arată și costul ascuns al felului în care „primim bine” remarcile sau deciziile dureroase care ne privesc, toate acestea sunt de fapt o muncă emoțională neplătită, făcută în tăcere, pentru ca alții să rămână confortabili cu ce ți-au făcut.
Ce mi se pare valoros e legătura pe care o face între detașare și golire. Cu cât exersăm mai mult indiferența, cu atât fișierul din noi despre noi rămâne mai subțire, spune ea, iar impulsurile organice, cele care ar trebui să ne arate cine suntem, se tocesc, până uităm ce ne place și ce ne doare cu adevărat. Găsește contrapunctul în oameni care au luat totul personal și de-acolo au făcut artă adevărată, Baldwin, care a purtat rasismul, biserica și iubirile lui direct în propoziții, Didion, care a rămas permeabilă la vânt și la gol pentru a putea vedea limpede, Abramović, care a stat șapte sute de ore în fața a o mie cinci sute de străini și i-a primit pe fiecare.
Eseul se închide cu același exercițiu de la care a pornit, dar de data asta zâmbetul ei nu mai apare. Ochii i se umezesc, celălalt o vede, iar camera rămâne liniștită.
