Psiholog Diana Ianchiş

21/07/2026

Am plecat după ulei de măsline și am găsit un loc care ne-a rămas la suflet.

Panagia. Un sătuc săpat în piatră, undeva în muntele din Thassos, pe care nu îl cauți, îl găsești.
Aleile sunt pavate cu marmură că doar este insula de marmură a Greciei.
Sub clădiri și sub drumuri curg râuri repezi de munte. Te plimbi printre case atât de apropiate una de cealaltă încât vecinii își pot da mâna de pe balcon și te întrebi cm e să trăiești fără intimitate și dacă oamenii de aici au nevoie de ea în același fel în care avem noi.

Bunicuțe care fac baclavale. Un bar care seamănă cu bufetul din satul bunicilor. O frizerie cu un singur scaun în care se tund probabil toți localnicii. Fântâni cu apă din munte la care îți potolești setea. Terase sub platani și viță de vie.
Și liniște. Multă liniște.

Stau și mă gândesc cm e aici iarna. Când turiștii dispar, când marmura se răcește, când clopotul bisericii e singurul zgomot care tulbură pacea locului. Cred că e altfel. Cred că atunci satul devine cu adevărat al lor.

Uneori cele mai frumoase locuri le găsești când nu le cauți.

17/07/2026

Empatia nu se exersează cu oamenii care gândesc ca tine.

Se exersează cu cei care gândesc exact invers decât gândești tu.
Nu înseamnă să fii de acord. Nu înseamnă să renunți la ceea ce crezi.
Înseamnă să poți sta în fața unei perspective complet diferite de a ta fără să o ataci, fără să o respingi, fără să simți nevoia să o corectezi, poate sa fii curios de povestea din spate.

Sa faci asta este foarte greu mai ales pentru că mintea noastră confundă adesea înțelegerea cu aprobarea.
Dar cele două sunt același lucru.

Poți începe să exersezi empatia exact în momentul în care îți vine să închizi conversația.

Atunci când auzi pe cineva ca votează altfel decât tine și mintea ta îl face automat prost sau manipulat.
Când auzi că cineva și-a iertat partenerul după o infidelitate și mintea ta îl face automat slab sau fără coloană vertebrală fără să știi nimic despre relația lor.
Când cineva spune că nu vrea copii și îl faci automat egoist sau imatur, ca și cm singura variantă validă de viață e cea care seamănă cu a ta.

Când ai stat ultima dată cu o perspectivă complet diferită de a ta, fără să o combați, fără să o corectezi, doar să o asculți?

15/07/2026

Văd multă vehemență împotriva pop psychology. Împotriva celor care, fără pregătire formală, reușesc să construiască mai multă credibilitate pe Instagram decât o întreagă clasă de profesioniști.

Înțeleg frustrarea. Și totuși mă opresc înainte să o împărtășesc.

Pentru că pop psychology nu ar fi atât de bine hrănită dacă noi, cei cu pregătirea necesară, ne-am face bine treaba. Dacă am adresa cu adevărat nevoile oamenilor care vin la noi. Dacă nu i-am lăsa să plece acasă mai confuzi decât au venit, prinși în paradigme înguste care explică mult și schimbă puțin. Dacă cei care reglementează profesia ar face asta cu mai multă responsabilitate și mai puțin formalism.
Când profesia lasă oameni neserviți, apare cineva care îi servește. Simplu.

Acum despre cealaltă parte.
Cei care răspândesc psihologie simplificată în online fac uneori un bine real, aduc un limbaj acolo unde era tăcere. Dar produc și o confuzie profundă: că actul terapeutic e despre cunoaștere, nu despre trăire. Că dacă înțelegi ceva, s-a și schimbat ceva. Că un reel bine făcut poate înlocui un proces.
Nu poate.

Noi, cei care știm asta, avem însă o problemă: nu avem nici energia, nici disponibilitatea să ieșim în față și să spunem cm stau lucrurile. Așa că lăsăm curentul să crească. Și crește.

Asta e și o postare despre responsabilitatea lor. Și despre a noastră.

09/07/2026

07/07/2026

Ai încercat să fii prezent. Ai întrebat cm se simte. I-ai propus ieșiri, i-ai gătit mâncarea preferată, i-ai dat spațiu când ai crezut că asta vrea, ai venit mai aproape când ai crezut că de asta are nevoie.
Și totuși — nimic nu pare să fi ajuns la el. La ea.

Ce descriu mai sus este una dintre cele mai epuizante experiențe dintr-o relație: să iubești pe cineva care nu poate primi iubirea ta în acest moment. Nu pentru că nu o vrea. Ci pentru că depresia funcționează exact in felul acesta, îi blochează accesul.
Și tu rămâi acolo, cu dragostea în mână, fără să știi unde să o pui.

Parteneri care încep să se simtă invizibili, asta vad in cabinet. Care se întreabă dacă ei mai contează. Care oscilează între furie de cele mai multe ori nerostită și vinovăție pentru că au îndrăznit să fie furioși pe cineva care suferă.

Pentru tine, partenerul care însoțește un om în depresie:
Epuizarea ta e reală. Nu ești egoist că o simți.
Nu e treaba ta să il /o scoți din depresie. Treaba ta este să rămâi fără să te pierzi pe tine în proces.
Furia față de situație nu înseamnă că nu îl/o iubești. Înseamnă că și tu ești om.
A pune o limită nu e abandon. Uneori e singurul mod în care poți să continui să fii acolo.

Și poate cel mai important: îngrijești pe cineva. Oare de tine cine se îngrijește?

06/07/2026

Nu e vorba doar de tristețe. E de diminețile în care te trezești și parcă ești deja obosit de ziua care nu a început încă. De zilele in care lucruri obișnuite par o piatra de moară pe care o duci in spate. De serile în care partenerul tău încearcă să ajungă la tine și tu îl lași să vorbească, dar nu ești acolo cu adevărat.

Depresia are un mod foarte convingător de a te face sa crezi că ești o povară. Că cel de lângă tine ar fi mai bine fără energia asta grea pe care o aduci în cameră. Că dacă ai dispărea puțin fizic si emoțional lucrurile ar merge mai ușor pentru toată lumea.
Și tocmai când ai cel mai mult nevoie de conexiune, depresia te îndeamnă spre izolare.

Am văzut asta de multe ori. Oameni care, în mijlocul depresiei, nu cer ajutor pentru că le e rușine. Care se scuză pentru tristețea lor. Care joacă bine rolul lui „sunt bine" tocmai cu persoana cu care ar trebui să fie cel mai în siguranță.

Nu ești o povară pentru că suferi. Ești un om care suferă.
A cere ajutor partenerului tău nu înseamnă că îl epuizezi, înseamnă că îi dai șansa să fie acolo pentru tine.
Relația nu se rupe din cauza depresiei. Se rupe din cauza tăcerii din jurul ei.
Nu trebuie să fii bine ca să fii iubit. Trebuie doar să rămâi prezent atât cât poți.

Pentru aproape fiecare om care se luptă cu depresia, există un altul care se luptă cu neputința.
Mâine despre cel de-al doilea. Dragostea mea merge către amândoi. 🤍

03/07/2026

Există un moment în care dezvoltarea personală devine ea însăși o formă de evitare.

Nu e ușor de recunoscut. Pentru că arată bine. Arată ca progres, ca implicare, ca om care lucrează la el.
Un atelier după altul. Un workshop după altul. Insight după insight, notițe frumoase, exerciții cu oameni necunoscuți care devin intimi pentru două zile și apoi dispar.

Și totuși ceva nu se schimbă cu adevărat.
În cabinet văd asta des. Oameni care au făcut mai multe cursuri de dezvoltare personală decât pot număra, care știu terminologia, care recunosc pattern-urile la alții cu o claritate remarcabilă.
Și care rămân blocați în exact același loc în relațiile lor.
Pentru că înțelegerea nu e același lucru cu transformarea.
Poți să înțelegi perfect de ce faci ce faci și să continui să o faci.
Workshopul îți dă un moment de claritate. Uneori chiar de catharsis. Dar claritatea trăită într-un spațiu sigur, cu oameni pe care nu îi vei mai vedea, nu are cm să facă munca pe care o cere viața ta reală, relațiile tale reale, conflictele tale reale, omul de lângă tine care nu știe că ai avut un weekend transformator.

Nu spun să nu mergi. Spun să știi de ce mergi.
Mergi pentru că îți dorești o experiență? Valid.
Mergi pentru că speri că de data asta ceva se va schimba definitiv? Merită să stai cu întrebarea asta puțin mai mult.

Schimbarea reală e lentă, incomodă și se întâmplă în relație, nu într-o sală de conferințe.

19/06/2026

Cine a spus că mai mult înseamnă mai bine?

Trăim într-o cultură a lui „mai mult”. Mai multă muncă. Mai multe obiective. Mai multe activități. Mai multe experiențe. Mai mult pentru noi și mai mult pentru cei pe care îi iubim.

Alergăm să ținem pasul cu ceea ce urmează și, fără să ne dăm seama, pierdem contactul cu ceea ce este deja aici.

Ne trezim că a trecut primăvara și nu am observat pomii înfloriți. Că serile s-au lungit, iar noi nu ne amintim să le fi privit. Că am bifat multe lucruri, dar am fost prea puțin prezenți în ele.

Poate că oboseala pe care o simțim uneori nu vine doar din cât facem, ci și din cât de rar ne oprim să trăim cu adevărat ceea ce facem.
În acest weekend, poate că întrebarea nu este: „Ce mai am de făcut?”
Poate că întrebarea este: „Ce este deja aici și așteaptă să fie observat?”

O conversație. Un copac înflorit. O cafea băută în liniște. Un moment de conectare.

De cele mai multe ori nu avem nevoie de mai mult.

18/06/2026

Există o diferență între a înțelege ceva și a te schimba.

În ultimii ani accesul la informație despre psihologie a crescut enorm. Podcasturi, reels, articole, prezentări, tot mai mulți oameni știu să numească ce li se întâmplă. Știu ce e atașamentul anxios, știu ce e pattern-ul de evitare, știu că au o rană de abanon. Le aud chiar din prima ședință rostite cu o precizie de chirurg.

Și totuși continuă să se repete aceleași reacții. Aceleași conflicte. Aceleași distanțe.
Nu pentru că informația e greșită. Ci pentru că informația și vindecarea nu sunt același lucru.

Ce face psihoeducația

Psihoeducația activează creierul gânditor — partea din noi care analizează, înțelege, pune etichete. E valoroasă. Te ajută să nu mai crezi că ești „defect/a", te ajută să înțelegi de ce reacționezi cm reacționezi.

Dar înțelegerea nu schimbă un tipar ci doar o explică.

Ce face terapia

Terapia lucrează la un nivel mai adânc — acolo unde sunt stocate reacțiile automate, fricile vechi, modurile în care am învățat să ne protejăm înainte să avem cuvinte pentru asta.

Acele tipare nu s-au format prin informație. Nu se desfac prin informație.

Se desfac prin experiență relațională repetată — prin ceea ce se întâmplă între două persoane, în siguranța unui spațiu terapeutic structurat, de-a lungul timpului.

De aceea terapia cere un tip aparte de prezență din partea terapeutului: capacitatea de a fi cu tine în disconfort, nu doar de a-ți explica disconfortul. Capacitatea de a repara momentele dificile din relația terapeutică. Capacitatea de a lucra cu ce se întâmplă în corp, nu doar în minte.

Aceste abilități nu se văd în online.

Un terapeut care ține prezentări captivante, care creează conținut valoros, care are mii de urmăritori — poate fi un educator excelent. Și poate fi, în același timp, un terapeut mediocru în cabinet. Sau extraordinar. Nu există corelare directă.

Când cauți un terapeut, întreabă:
— Ce formare are și unde a făcut-o?
— Merge el/ea la supervizare?
— Merge la propria terapie?
— Are experiență cu situația ta specifică?

Vizibilitatea e un semn că cineva știe să comunice. Și nu neapărat un semn că știe să te însoțească în procesul tău de vindecare.