Psihoterapeut Elena Vasilescu

01/04/2026

Este extenuant să te gândești aproape constant la cele mai negre scenarii. Și efectiv te-ai săturat să nu te bucuri pe deplin, să nu îți poți asuma niște riscuri, să nu poți fi spontan, să fii mereu în alertă, așa că te-ai hotărât. Gata! De acum nu îți vei mai face griji.
Aaahh, ce aș vrea să meargă așa ușor, dar din păcate nu merge. Am încercat. Și nu funcționează.

Primul care va opune rezistență la această dorință de a schimba modul de funcționare va fi nimeni altul decât propriul tău creier. Da, el îți pune piedică și o face cu cele mai bune intenții. Îngrijorarea este prietena lui specială, i-a oferit poate toată viața senzația că îl ține în siguranță și ultimul lucru pe care vrea să îl facă este să renunțe la ea, la cea care a făcut incertitudinea să pară mai certă.

Să presupunem că te doare stomacul. Nu foarte tare, dar suficient cât să îți atragă atenția. În câteva secunde, mintea face o asociere: „Și unchiul meu a avut dureri de stomac… și la el s-a dovedit a fi cancer.”
O senzație corporală minoră devine rapid un scenariu medical complex. Îngrijorarea transformă ceva ambiguu într-o concluzie aparent sigură. Nu contează că acum crezi că ai cancer, important pentru creier este că nu mai există spațiul incomod al lui „nu știu”.
Apare iluzia că dacă mă gândesc suficient la problemă, dacă analizez toate variantele, voi fi mai pregătit, dar defapt întrețin anxietatea, cu efecte costisitoare pe termen lung.

Mintea umană tolerează greu ambiguitatea și caută rapid explicații, chiar și atunci când acestea sunt exagerate sau improbabile. Unii cercetători susțin chiar că structuri cerebrale precum nucleus accumbens pot primi mici spike-uri de dopamină. Practic, creierul este recompensat pentru faptul că a redus ambiguitatea și a generat un sentiment de control (acum ai cancer la stomac, dar măcar ai rezolvat problema). Recompensa este subtilă, dar suficientă pentru a consolida comportamentul prin reducerea temporară a disconfortului și prin aceste micro-recompense de dopamină.

Dacă e să iei ceva cu tine din asta:
Creierul iubește certitudinea, chiar și atunci când certitudinea este complet inventată.

02/12/2025

Așteptam pentru a treia oară la același semafor când Spotify-ul s-a hotărât să îmi livreze o melodie pe care nu am ascultat-o de 20 de ani - Breathe (2 AM). Dar nu asta a fost surpinzător, ci unul dintre versurile melodiei pe care l-am auzit cu adevărat abia acum: "Life's like an hourglass glued to the table".... That s**t hit hard din mai multe motive.

În primul rând, o clepsidră despre care crezi că poate fi întoarsă oricând este la fel de înșelătoare ca o zi trăită din inerție. Timpul are o singură direcție, iar firul de nisip care a căzut nu se întoarce.
Când această conștientizare se instalează cu adevărat, raportarea la prezent se modifică, zilele nu se mai scurg fără intenționalitate. Observăm mai clar ce contează pentru noi și devenim mai puțin înclinați să amânăm experiențe importante doar pentru că ne este teamă sau pentru că așteptăm un moment „potrivit”.
Frica nu dispare, însă nu mai este utilizată ca argument pentru suspendarea acțiunii. Începem să tolerăm mai bine disconfortul inerent schimbării și să acceptăm incertitudinea, pentru că înțelegem că evitarea nu aduce claritate și nici sens.
Curiozitatea capătă un rol esențial. Ea devine ghid care ne ajută să rămânem prezenți, să facem pași în direcția valorilor noastre, chiar și atunci când nu există garanții. Nu ne mai raportăm la frică drept un motiv de a opri procesul, ci ca la o reacție firească atunci când ne implicăm în lucruri care sunt importante pentru noi.
A privi viața ca pe o clepsidră fixată pe masă nu înseamnă a dramatiza trecerea timpului, ci a o înțelege. Timpul curge indiferent de ritmul nostru intern, iar ceea ce îi conferă sens este modul în care alegem să ne trăim experiențele, cu prezență și congruență față de valorile noastre.
Atunci când, inevitabil, ultimul fir de nisip va cădea, important este să putem spune că am trăit într-un mod care a avut pentru noi sens și coerență.

În al doilea rând, cm de nu am auzit cu adevărat versul ăsta până acum, 20 de ani mai târziu?

12/10/2025

Gura se usucă.
Inima bate cu putere.
Pulsul crește.
Respirația devine neregulată.
Palmele transpiră.
Picioarele tremură.
Capul se învârte.
Pieptul se strânge ca o menghină.
Apare gândul „O să mor!"

E firesc să te gândești la un infarct, la o urgență medicală.
Cum să crezi că o emoție, ceva invizibil, fără formă, poate provoca o hiperactivare fiziologică atât de intensă, de copleșitoare? Și totuși, analizele ies bine. Inima e sănătoasă.

Nu putem vedea anxietatea la microscop, dar o putem recunoaște prin semnalele corpului. Ele reflectă hiperactivarea sistemului nervos simpatic (reacția de „luptă sau fugă”).

Corpul începe să vorbească în locul emoțiilor prin somatizări pe care mintea nu le mai poate ignora.

Primul pas nu e „să scapi de ele”, ci să le recunoști.
Când aceste semnale încep să fie ascultate, anxietatea nu mai e doar o amenințare, ci o formă de comunicare.

05/08/2025