20/01/2023
Este ȋn natura noastră să-i ajutăm pe ceilalţi, atunci când suferă. Această tendinţă, atât de benefică, pare că este din ce ȋn ce mai accesibilă (ca şi dovadă, numărul ȋn creştere al persoanelor care aleg ca şi profesie domeniile de ȋntrajutorare).
Şi asta ȋmi aduce o mare bucurie!
Observând mai ȋndeaproape interacţiunile, remarc, ȋnsă, că această dorinţă este incapacitată. Iar scopul, de multe ori, nu este atins, din contră, suferinţa celui din faţa noastră devine şi mai profundă.
Voi da un exemplu: o proaspătă mămică, obosită, copleşită, nedormită, speriată de procesul alăptării, care pare că nu ȋi iese, de plânsetul copilul, care pare că nu ȋl ȋnţelege. Mămica se deschide şi exprimă starea ei: “Sunt foarte obosită, nu mai văd lucrurile clar, parcă nici cu copilul nu mă conectez şi nu mă pot bucura de el.”
Mămica ar putea primi unul din răspunsurile:
“Lasă, o să treacă.”
“Probabil că eşti ȋn depresie postpartum. Ar trebui să mergi la psiholog/psihiatru.”
“Nu pot să cred?! Ar trebui să fii fericită! Uite ce draguţ e bebeluşul tău.”
“Măcar eşti sănătoasă, copilul e sănătos, soţul tău face şi el ce poate.”
“Să ştii ca nici eu nu mă simt prea bine. Şeful mă stresează, copilul e răcit etc.”
“N-ai motive să fii aşa. Nu-ţi lipseşte nimic. Fii recunoscătoare pentru ce ai.”
“Treci peste. Copilul tău are nevoie de tine.”
“ Tu eşti bine. Să o vezi pe X ȋn ce hal e!”
“Încă te simţi aşa? Nu cred, te simţi mai bine, nu?”
“Uite ce aş face eu, dacă aş fi ȋn locul tău.”
Cu toţii am dat la un moment dat cel puţin unul din aceste răspunsuri. Am ȋncercat să ajutăm prin negarea situaţiei, diminuarea, deformarea ei, sfatuire sau distragere şi asta a venit din cele mai bune intenţii ale noastre.
Poate am uitat să fim blânzi. Poate am devenit atât de orientaţi spre rezolvarea sarcinii, ȋncât am uitat să fim empatici. Poate nu am ştiut niciodată. Poate, cândva, ȋn copilăria noastră, atunci când am plâns, am auzit:
“Nu ai motive să plângi.”
“Termină odată cu plânsul.”
“Numai fraierii plâng.”
“Lasă că nu te doare atât de tare, de fapt. “
“Îti dau eu motive să plângi.”
"Nu-i nimic, lasă că trece." sau nimic, absenţa orcărui răspuns. Şi toate astea ne-au ȋngreunat accesul la empatie.
O persoană care se află ȋntr-o emoţie dificilă sau o stare de spirit copleşitoare, are nevoie să ȋşi găsească singură drumul intern ȋnapoi.
Paradoxal, pentru asta are nevoie de ajutor. În a putea să stea ȋn emoţie, ȋn a accepta lucrurile aşa cm sunt ȋn acel moment, ȋn a sta ȋn frică, tristeţe sau ruşine, ȋn a se simţi văzută şi ȋmbrăţişată, nu ȋn ciuda, ci datorită.
Când o persoană de lângă tine se află ȋn suferinţă emoţională, conctează-te la ea. Doar dacă poţi. Doar dacă poţi sta ȋn suferinţă. A ta, a lor, a celorlalţi.
Arată că eşti acolo şi lăsă să vină de la sine.
