Psiholog Alina Dumitru

Psiholog Alina Dumitru Psiholog clinician, psihoterapeut individual, de cuplu și familie, în curs de formare, în Terapia Centrată pe Emoții.

Hai să lucrăm cu emoțiile și tiparele tale relaționale, pentru a construi conexiuni mai sigure, mai autentice cu tine și cu cei apropiați

03/08/2026

Ești în mașină, târziu în noapte, pe o șosea pustie. Bordul se aprinde brusc, iar motorul se oprește.

​Răsucești cheia o dată. Nimic. O mai răsucești o dată, mai apăsat, de parcă furia ta ar putea reporni bateria....Doar liniște și întunericul de afară care, parcă se adună tot pe scaunul din dreapta. Privești telefonul: un singur procent de baterie.

​Palmele îți transpiră pe volan. Simți o strângere rece în stomac, o presiune în piept care îți cere să rezolvi totul în secunda asta. Ai vrea să faci orice, numai să nu rămâi blocat acolo.

​Mai încerci o dată.

​Și încă o dată.

​Până când îți dai seama că fiecare încercare consumă exact ce ți-a mai rămas.

​Atunci privești din nou bordul. ​Martorul acela aprins nu vine să te încurce. Încearcă să te oprească înainte să rămâi fără nimic.

M-am întrebat de câte ori am făcut același lucru cu mine.
Am tras de mine când eram deja epuizată. Am forțat răspunsuri când în mine era doar zgomot.
Am confundat încăpățânarea cu puterea.
Am crezut că încă o încercare rezolvă ceea ce cerea, de fapt, o pauză pentru redresare.

Uneori, ceea ce te oprește nu îți blochează drumul. Salvează puținele resurse rămase.
Dacă simți că îți împingi limitele de prea mult timp și nu mai înțelegi de ce nimic nu funcționează, poate că nu ai nevoie să forțezi mai tare lucrurile.

Poate ai nevoie să descoperi ce încearcă, de fapt, să-ți spună semnalul pe care îl tot ignori.

01/08/2026

Imaginează-ți un copil care se pierde într-o pădure.

Aleargă și strigă după ajutor până când obosește. În jur vede doar copaci care seamănă unul cu altul.

Îi vine o idee. Rupe bucăți din haina lui și le leagă de crengi.

Fiecare fâșie îi oferă ceva ce îi lipsește în acel moment: un reper, sentimentul că nu merge la întâmplare și curajul de a mai face un pas.

Anii trec. Copilul crește, iar pădurea se schimbă. Apar cărări noi, copacii se înalță, iar lumina pătrunde altfel printre ramuri.

Cu toate acestea, ori de câte ori se simte pierdut, privirea lui caută instinctiv aceleași bucăți de material.

Nu pentru că ele îl mai conduc spre ieșire.

Ci pentru că, într-o vreme în care era speriat, l-au ajutat să supraviețuiască.

Și sistemul nostru nervos funcționează adesea la fel.

Păstrează cu grijă strategiile care, cândva, ne-au ajutat să rămânem în siguranță. Când apare din nou nesiguranța, tinde să se întoarcă la ele. Nu pentru că sunt cele mai potrivite astăzi, ci pentru că sunt cele mai familiare.

Dar cm apar aceste strategii?

Un copil nu își poate muta rădăcinile.

Depinde aproape în întregime de persoanele care îl cresc. Pentru el, apropierea înseamnă mai mult decât iubire. Înseamnă protecție, hrană, liniștire și supraviețuire.

De aceea, nu își pune întrebarea dacă mediul în care crește este potrivit pentru el.

Se adaptează.

Dacă apropierea apare atunci când este cuminte, devine cuminte.

Dacă apropierea apare atunci când își ascunde durerea, învață să zâmbească și atunci când îl doare.

Dacă apropierea apare atunci când are grijă de ceilalți, începe să își lase propriile nevoi pe ultimul loc.

Nu își schimbă esența.

Își schimbă felul în care crește.

La fel cm un copac își îndoaie trunchiul spre singura rază de lumină pe care o găsește.

Strategia îi oferă copilului sentimentul că poate face ceva pentru a păstra legătura. Dacă se schimbă suficient, poate apropierea rămâne. Pentru mintea unui copil, această speranță este mai ușor de purtat decât gândul că oamenii de care depinde pot fi indisponibili emoțional.

În timp, uită că aceasta a fost o strategie de adaptare și începe să creadă că aceasta este identitatea lui.

Poate că aceasta este una dintre cele mai dureroase confuzii pe care le purtăm.

Nimeni nu vine pe lume convins că nu valorează suficient.

Un copil își descoperă valoarea privind chipul celor care îl cresc. Învață cine este din felul în care este privit atunci când plânge, când greșește, când îi este teamă sau când caută apropiere.

Iar mai târziu, povestea pe care o spune despre sine vorbește adesea mai mult despre felul în care a învățat să păstreze apropierea oamenilor importanți decât despre cine este cu adevărat.

Vestea bună este că ceea ce s-a construit într-o relație se poate transforma tot într-o relație.

Atunci când întâlnești oameni care rămân aproape și atunci când greșești, care primesc emoțiile tale fără să se îndepărteze și care îți oferă siguranță fără să îți ceară să renunți la tine, sistemul tău nervos începe să învețe ceva nou.

Înțelege că autenticitatea și iubirea pot exista împreună.

Puțin câte puțin, începe să deseneze o altă hartă.

Nu uită pădurea.

Creierul nu șterge trecutul.

Însă, cu fiecare experiență relațională suficient de sigură, trasează o cărare nouă.

La început pare firavă.

Apoi devine tot mai ușor de urmat.

Până când, într-o zi, observi că, atunci când te simți pierdut, privirea nu mai caută instinctiv fâșiile de material lăsate cândva în urmă.

Începe să caute drumul pe care l-ai construit între timp.

Paharul s-a făcut țăndări în secunda în care mi-a scăpat din mână.Nu m-am speriat de zgomot.M-am speriat că îl va auzi c...
29/07/2026

Paharul s-a făcut țăndări în secunda în care mi-a scăpat din mână.

Nu m-am speriat de zgomot.

M-am speriat că îl va auzi cineva.

Am încremenit o fracțiune de secundă, apoi m-am aplecat și am început să adun cioburile cu mâinile goale. Cât mai repede. Cât mai discret. Respiram sacadat.

În timp ce strângeam cioburile, nu mă gândeam că m-aș putea tăia.

Mă gândeam doar să dispară urmele înainte să apară cineva.

Abia după aceea m-am întrebat de ce un pahar spart mă făcuse să reacționez ca și cm s-ar fi întâmplat ceva grav.

Răspunsul nu avea nicio legătură cu paharul.

Avea legătură cu o fetiță de șapte ani.

O văd și acum intrând în casă după ce o minge îi lovise puternic degetele. Se umflau sub ochii ei, dar primul drum nu a fost spre un adult, ci spre baie.

Apa rece curgea peste durere, în timp ce urechea rămânea atentă la fiecare zgomot din casă. Apoi dispare în camera ei. Cât mai puțin zgomot. Cât mai puțin spațiu ocupat. Cât mai puțin deranj.

Ani mai târziu, într-o iarnă, mă dădeam cu sania pe un deal mic. La baza pantei, un copil m-a împins chiar în clipa în care cobora altă sanie. M-a lovit direct sub ochi. În câteva minute, obrazul mi se umflase și se învinețise.

Pe drumul spre casă nu mă gândeam la lovitură.

Îmi repetam în minte cm aveam să explic ce se întâmplase. Căutam cuvintele care să provoace cât mai puține întrebări.

Când am ajuns acasă, atenția s-a îndreptat spre cm și de ce ajunsesem în situația aceea, nu spre cm mă simțeam.

Mult timp am privit aceste amintiri ca pe niște întâmplări izolate.

Astăzi le văd altfel.

Au fost momente în care corpul meu a învățat că înainte să simt ce am nevoie, trebuia să mă asigur că nu creez o problemă pentru nimeni.

Așa am început să observ schimbările de ton, pașii apăsați, ușile trântite, privirile obosite. Fără să-mi spună nimeni, corpul meu învățase să scaneze atmosfera și să decidă cât spațiu aveam voie să ocup în ziua aceea și dacă era sigur să am nevoie de ceva.

Am crescut, iar regula a crescut odată cu mine.

La început mi-am ascuns durerea.

Mai târziu mi-am ascuns și nevoile.

Am ajuns să cred că, dacă voi cere cât mai puțin și nu voi complica viața celor din jur, voi fi mai ușor de iubit.

Era mai ușor să ofer decât să cer. Mai ușor să mă asigur că ceilalți sunt bine decât să mă întreb dacă sunt și eu.

Cu timpul, asta a devenit atât de firesc, încât în zilele în care nu făceam nimic pentru altcineva apărea o senzație veche. Ca și cm simpla mea prezență avea nevoie de o justificare. Ca și cm locul meu în lume se câștiga prin ceea ce ofeream, nu prin ceea ce eram.

Mult timp am crezut că problema mea este lipsa de recunoștință.

Nu reușeam să mă bucur de lucrurile simple și eram convinsă că nu apreciez suficient ceea ce am.

Dar, privind în urmă, înțeleg că era altceva.

Odihna venea doar după ce totul era în ordine. Bucuria trebuia meritată. Fiecare lucru făcut pentru mine avea nevoie de o justificare.

Nu mă luptam cu lipsa de recunoștință.

Încercam, fără să-mi dau seama, să-mi câștig dreptul de a exista fără să deranjez.

Când un copil învață că emoțiile și nevoile lui ocupă prea mult spațiu, este posibil ca, mai târziu, să devină adultul care își micșorează singur prezența înainte să i-o ceară cineva. Își umple viața de responsabilități ca să simtă că își merită locul. Își ascunde durerea atât de bine, încât odată cu ea se estompează și bucuria. Și, fără să-și dea seama, își amorțește și partea care știe să primească, să se odihnească și să se simtă în siguranță.

Dacă ai simțit ceva citind până aici, poate că nu povestea mea te-a atins.

Poate că, pentru o clipă, te-ai întâlnit cu copilul din tine care încă strânge cioburile în liniște.

În unele dimineți mă strecor în camera fiicei mele înainte să se trezească. Mă așez lângă ea și o cuprind în brațe, așa ...
27/07/2026

În unele dimineți mă strecor în camera fiicei mele înainte să se trezească. Mă așez lângă ea și o cuprind în brațe, așa cm o făceam la începutul drumului nostru împreună.

Numai că atunci încăpea aproape toată în palmele mele. Era atât de mică, încât trupul meu devenea pentru ea un țărm, iar ea o bărcuță care își găsea liniștea în golf. Eu eram primul si singurul ei refugiu, pe atunci. Prima ei hartă despre cm arată siguranța.

Astăzi, se apropie de pragul pubertății și simt cm orizontul începe să o cheme. În curând va porni spre locuri în care eu nu voi putea merge înaintea ei. Va întâlni oameni care o vor inspira și oameni care o vor răni. Va cunoaște iubirea, dezamăgirea, apartenența și poate singurătatea.

Iar eu rămân cu întrebarea care cred că locuiește în inima multor mame.

Oare am așezat în sufletul ei destule semințe încât, atunci când apele vieții vor deveni tulburi, să-și amintească drumul spre mal? Oare va recunoaște în propria inimă același loc sigur pe care l-a găsit cândva în brațele mele? Va avea puterea apei, care nu își risipește energia luptând cu stânca, ci o îmbrățișează, o modelează și își continuă drumul?

În mine trăiește și o melancolie blândă.

Cred că vine odată cu maternitatea și rămâne până la capăt. Este dorul după copilul care odinioară încăpea sub inima mea. După lunile în care îmi mângâiam burta și încercam să-mi imaginez chipul pe care urma să-l iubesc pentru tot restul vieții. Nu știam cine va deveni ea. Nici cine voi deveni eu.

Atunci viitorul mă intimida.

Îmi doream cu toată ființa să-i ofer un atașament sigur. Citeam, învățam, căutam răspunsuri și, fără să observ, transformam iubirea într-o responsabilitate uriașă. Simțeam că fiecare privire, fiecare atingere și fiecare răspuns pe care i-l ofeream așezau încă o cărămidă în fundația omului care urma să devină.

Privind în urmă, îmi dau seama că presiunea aceasta nu venea și din partea copilului care încă locuia în mine.

Din fetița care crescuse cu multă singurătate emoțională într-o vreme în care aproape nimeni nu vorbea despre atașament, reglare emoțională, vulnerabilitate sau conexiune. Eram mulți copii care învățaserăm să fim cuminți înainte să învățăm să fim ascultați.

Îmi doream ca ea să cunoască firescul unei iubiri care liniștește. Al unei iubiri care vede imperfecțiunea fără să o transforme în rușine. Al unei iubiri care rămâne prezentă chiar și atunci când emoțiile devin prea mari pentru cuvinte.

Drumul meu spre vindecare a început mai târziu decât ar fi trebuit și asta pentru ca ani întregi am ascultat o voce care îmi măsura valoarea cu asprime. Îmi șoptea că locul meu vine după nevoile celorlalți, că iubirea se dovedește prin sacrificiu, că greul reprezintă prețul firesc al iubirii.

Am mers mult timp cu această rană, până când am înțeles ceva care mi-a schimbat felul în care mă privesc și felul în care îmi cresc copiii.

O mamă care își îngrijește propriile răni și își privește cu blândețe propriile limite îi oferă copilului ei un dar pe care niciun manual și niciun curs nu îl pot înlocui.

Pentru că un atașament sigur nu se construiește din perfecțiune.

Se construiește din reparație.

Din prezență.

Din momentele în care greșim și avem curajul să ne întoarcem. Din felul în care ne ținem copilul de mână după furtună, nu din încercarea de a opri ploaia.

Și mai știu ceva.

Responsabilitatea aceasta este, uneori, nedrept de mare.

Prea multe mame se simt nevoite sa ducă totul singure. Cu umerii încordați. Cu inima plină. Cu sufletul golit. Convise că iubirea înseamnă să poarte totul fără sprijin.

Numai că și mamele au nevoie de un loc sigur. De oameni în fața cărora își pot lăsa armura jos. Pentru că un copil învață siguranța din brațele unei mame care, la rândul ei, a simțit cm este să fie ținută atunci când viața o clatină.

Știu asta din propria mea experiență.

Ani la rând mi s-a părut imposibil să cred că există un alt fel de a trăi maternitatea. Unul în care nu porți totul singură. Astăzi știu că acel loc există, dar pentru asta am avut nevoie să îmi strâng curajul de a crede ca merit să îmi îndrept atenția cu blândețe și vulnerabilitate și spre tine. Am avut nevoie de oameni care să mă învețe cm se primește sprijinul. Cum se lasă jos armura. Cum se trăiește vulnerabilitatea fără rușine.
Pentru că este greu să recunoști ceva ce nu ai avut niciodată ocazia să simți.

Tocmai de aceea lucrez la formarea unui grup de suport pentru mame. Un spațiu în care nimeni nu trebuie să demonstreze că este suficient de puternică. Un spațiu în care putem lăsa jos povara perfecțiunii și putem învăța, împreună, că o mamă care primește sprijin nu oferă mai puțin copilului ei. Oferă mai mult din ceea ce contează cu adevărat: prezență, siguranță și autenticitate.

Dacă ai simțit măcar o dată greutatea aceasta, spune-mi povestea ta.

Poate că primul pas spre a deveni locul sigur de care copilul tău are nevoie începe în clipa în care îți dai voie să cauți, la rândul tău, un loc sigur pentru tine.

26/07/2026

Ți se întâmplă să intri într-o încăpere și primul instinct să fie acela de a citi chipurile celor din jur?

Să cauți în privirea lor liniște, aprobare sau un semn că te poți simți în siguranță lângă ei?

Te surprinzi alegând cu grijă cuvintele, schimbând tonul vocii sau încercând să anticipezi reacțiile celorlalți pentru ca relația să rămână în echilibru?

Poate că acest fel de a fi a devenit atât de familiar, încât rareori te întrebi ce ai nevoie tu în acel moment.

Oare, atunci când erai copil, ai descoperit că apropierea se păstrează mai ușor atunci când ești cuminte, de ajutor sau ușor de iubit. Pentru un copil, legătura cu cei care îl cresc înseamnă siguranță. Iar ceea ce cândva te-a ajutat să rămâi aproape de oamenii importanți poate continua să îți ghideze pașii și astăzi.

Aceste rânduri nu reprezintă un diagnostic și nici un adevăr absolut, ci doar o invitație la reflecție.

Dacă te-ai regăsit în aceste rânduri, poate că merită să privești cu blândețe spre copilul care ai fost și să te întrebi ce a învățat despre apropiere, siguranță și despre ce era nevoie să facă pentru a păstra legătura cu cei importanți pentru el.

Cum ar fi să privești astăzi acea parte din tine cu mai multă blândețe?

Poate că încă așteaptă permisiunea de a nu se mai pierde pe sine în încercarea de a păstra apropierea de ceilalți.

Ea stă în bucătărie și privește chiuveta plină. El stă pe scaun și privește un ecran.Tăcerea dintre ei cântărește greu, ...
25/07/2026

Ea stă în bucătărie și privește chiuveta plină. El stă pe scaun și privește un ecran.

Tăcerea dintre ei cântărește greu, iar casa seamănă cu o corabie care se scufundă încet, prin fisuri aproape nevăzute, până când puntea ajunge sub valuri.

Ea cară în brațe lista cumpărăturilor, programările, hainele de spălat, toate lucrurile pe care copiii le vor cere mâine, mesele de mâine și grijile de poimâine. El cară convingerea că și-a făcut partea.

Fiecare își simte propria povară. Fiecare așteaptă să fie văzut. Fiecare își dorește să conteze în ochii celuilalt.

Apoi apar cuvintele.

Ea vorbește din oboseală. El răspunde din apărare.

Ea ridică tonul pentru că își dorește să ajungă la inima lui. El ridică ziduri în încercarea de a-și proteja inima.

Și totuși, cine își imaginează o iubire în care unul devine managerul vieții de familie, iar celălalt așteaptă instrucțiuni? Iubirea își pierde din intensitate când unul poartă harta, busola și rucsacul, iar celălalt urmează drumul fără să simtă cât de grea a devenit călătoria.

În cele din urmă, conflictul rareori începe de la farfurii. Începe din clipa în care unul se simte singur într-o poveste care se aștepta să fie scrisă împreună.

Poate că relațiile se schimbă în ziua în care cei doi lasă deoparte nevoia de a-și face dreptate și aleg să privească cu mai multă curiozitate spre lumea celuilalt. Acolo descoperă, prin fapte, ce înseamnă să fie un partener mai bun.

Dacă ai citit până aici, spune-mi: care crezi că este povara invizibilă pe care partenerii uită cel mai des să o vadă unul la celălalt?

Fugeam de o frică pe care, cea mai mare parte din viață, nici măcar nu am avut curajul să o privesc.Nu îi știam numele.Î...
23/07/2026

Fugeam de o frică pe care, cea mai mare parte din viață, nici măcar nu am avut curajul să o privesc.

Nu îi știam numele.

Îi vedeam doar urmele.

În felul în care mă retrăgeam înainte să mă apropii cu adevărat de cineva.

În felul în care îmi cântăream fiecare cuvânt, ca nu cumva emoțiile mele să fie prea mult.

În felul în care mă obișnuisem să mă descurc singură.

Îmi amintesc zilele în care rămâneam singură acasă.

Țineam în brațe haina mamei. Nu pentru că îmi era frig. O strângeam la piept pentru că îi păstra mirosul și, pentru câteva clipe, simțeam că sunt aproape de ea. Haina devenea îmbrățișarea pe care o căutam.

Îmi amintesc copiii din fața blocului. Toți păreau să își găsească perechea atât de firesc. Eu rămâneam pe margine și mă uitam la ei, fără să înțeleg ce îmi lipsește ca să mă apropii.

Nu știam cm să fac să fiu văzută.

Mă întrebam ce au ceilalți și eu nu am.

În mine era o tristețe pe care nimeni nu o vedea și un dor tăcut după cineva care să mă caute, să mă strige pe nume și să mă aleagă.

Îmi amintesc vacanțele la bunici. Când soarele dogorea peste grădină, mă refugiam sub vie. Acolo îmi construiam casa mea imaginară. Un loc în care nu exista sentimentul că am rămas pe dinafară,unde nu mai așteptam privirea nimănui, nu mai căutam un loc printre ceilalți.

Privind în urmă, îmi dau seama că un copil își construiește adesea refugii din ceea ce găsește.

O haină.

Umbra unei vii.

O lume imaginară.

Anii au trecut.

Casa aceea a rămas în urmă.

Frica a venit cu mine.

Am încercat să o înțeleg cu mintea.

Am citit, am analizat, am căutat explicații.

Și totuși, ceva rămânea ascuns.

Schimbarea a început în timpul formării mele ca psihoterapeut în Psihoterapia Centrată pe Emoții.

Paradoxal, învățând să însoțesc oamenii, am început să mă întâlnesc și cu propria mea poveste.

Orele de terapie din cadrul formării nu mi-au oferit răspunsuri rapide. Mi-au oferit ceva mult mai valoros: un spațiu suficient de sigur încât să pot rămâne lângă emoțiile de care fugisem o viață.

Acolo am început să văd cu alți ochi singurătatea pe care o simțeam.

Sub ea nu locuia doar tristețea.

Locuia dorul.

Nevoia profund omenească de a fi văzută.

De a conta.

De a simți că există cineva care rămâne lângă mine atunci când îmi este greu, fără să ajung să simt că poate sunt prea mult.

Pentru prima dată am avut curajul să verbalizez cât de greu este să vorbesc despre mine, despre emoțiile mele, fără să simt că ele ar ocupa prea mult spațiu, despre revolta care atâta timp am crezut că este nefondată, că nu avea dreptul să fie pentru că totuși am avut un acoperiș deasupra capului, haine pe mine, părinți care sa muncească să îmi pună o pâine pe masă.

În relația aceea terapeutică am înțeles ceva ce mi-a schimbat felul în care mă privesc.

Un copil poate fi îngrijit și, în același timp, să poarte o singurătate pe care nimeni nu o vede.

Când am putut, în sfârșit, să pun în cuvinte ceea ce trăisem, frica mea nu a dispărut. În schimb, am învățat să nu o mai las să vorbească în locul meu.

Iar pentru prima dată, am simțit că povestea mea poate exista fără să-mi fie rușine de ea.

Nu am fost grăbită.

Nu am fost judecată.

Nu am fost împinsă să fiu altcineva.

Am fost însoțită cu blândețe, cu răbdare și când mă așteptam ca omul din fața mea să se retragă, el rămânea. Pentru copilul care învățase că singurătatea este mai sigură decât apropierea, aceasta a fost una dintre cele mai profunde experiențe de vindecare.

Și, încet, copilul care își găsea alinarea într-o haină, fata care își căuta locul printre ceilalți și femeia care purta aceeași singurătate au început să se privească una pe cealaltă cu mai multă compasiune.

Am început să mă întâlnesc cu mine.

De atunci cred și mai profund că emoțiile nu sunt dușmanii noștri. Ele poartă povestea nevoilor noastre, a rănilor noastre și, uneori, drumul către vindecare.

Iar când ai lângă tine un terapeut care știe să fie autentic, prezent și acordat emoțional, se creează un spațiu din care nu mai ești nevoit să fugi.

Poate că și tu porți o emoție pe care ai învățat să o ascunzi atât de bine, încât ai ajuns să crezi că face parte din cine ești.

Dacă povestea mea a atins ceva din tine, îți doresc să îți dai voie să fii văzut și însoțit cu aceeași blândețe cu care eu am fost însoțită.

Eu am descoperit că, atunci când am avut curajul să împart cu cineva ceea ce purtasem ani întregi în tăcere, am început să privesc cu alți ochi experiențele care m-au format.

Astăzi le înțeleg altfel.

Le simt altfel.

Și tocmai de aceea pot să mă întâlnesc cu mine cu mai multă compasiune.

Într-o zi mi-am imaginat cm ar fi să opresc marea cu palmele. Cu fiecare val împins înapoi, venea altul.La un moment da...
11/07/2026

Într-o zi mi-am imaginat cm ar fi să opresc marea cu palmele. Cu fiecare val împins înapoi, venea altul.

La un moment dat am acceptat ceva.

Apa nu îmi cerea să o opresc. Mi-a arătat cât de multă energie investeam încercând să controlez ceea ce nu depindea de mine.

Erau dimineți în care mă trezeam reluând conversații încheiate cu zile înainte. Îmi rescriam replicile, căutam varianta prin care aș fi putut liniști reacțiile celorlalți.

În alte zile, mintea alerga înaintea mea și construia scenarii peste scenarii, convinsă că, dacă va anticipa suficient, va găsi și răspunsurile.

Ajunsesem să simt că fiecare dimineață cerea mai mult decât puteam duce. Dormeam mai mult decât aveam nevoie, doar ca să mai amân puțin momentul în care trebuia să mă întâlnesc cu realitatea. Ajunsesem să urăsc diminețile.

Atunci am cerut ajutor.

Și, pas cu pas, am descoperit ceva care m-a schimbat.

Copleșirea apare uneori atunci când îmi investesc energia în locuri unde voința mea nu poate ajunge.

Diagrama de mai jos a pus în ordine ceva ce eu trăiam de mult, dar nu reușeam să numesc. Și pentru că bănuiesc că povestea mea seamănă cu povestea altcuiva, am ales să o las aici.

Există un cerc în care lumea își urmează propriul curs.

Există un cerc în care prezența mea poate influența direcția lucrurilor.

Și există un cerc în care începe relația cu mine. Acolo aleg cm respir când apare frica, aleg cm îmi vorbesc și dacă îmi ascult corpul sau îi mai cer încă puțin.

Din exterior, viața poate arăta la fel.
Din interior, însă, totul începe să se așeze altfel.
Problemele rămân. Eu nu le mai port în același fel.

În Terapia Centrată pe Emoții, copleșirea este privită ca un mesager. Ea apare atunci când o parte din noi încearcă, de prea mult timp, să ducă mai mult decât îi aparține.

Privește diagrama și întreabă-te unde ți-ai investit energia în ultimele săptămâni.

Apoi alege un singur lucru pe care îl poți aduce astăzi înapoi acolo unde puterea ta chiar există.
Uneori, viața nu se schimbă pentru că lumea devine mai ușoară sau mai previzibilă.

Ceea ce se schimbă este locul din care o trăiești.
Pentru că, în loc să încerci să oprești marea, alegi să ieși din apă.

https://wa.me/0758 636 132

03/07/2026

https://wa.me/0758 636 132

Te simți vinovat când te odihnești?

Poate că, la un moment dat, ai învățat că valoarea ta depinde de cât de productiv ești sau de cât de bine răspunzi așteptărilor celor din jur.

Când această regulă este învățată foarte devreme, sistemul nostru nervos poate continua să funcționeze după ea chiar și atunci când nu mai este nevoie.

De aceea, odihna nu aduce întotdeauna liniște. Uneori, aduce vinovăție.

În psihoterapie nu încercăm doar să reducem acest disconfort. Încercăm să înțelegem cm s-a format și dacă mai ai nevoie să trăiești după o regulă care, poate, te-a ajutat cândva, dar care astăzi te epuizează.

29/06/2026

Scopul nu este să găsim încă o explicație despre „ce este în neregulă cu tine”.

Scopul este să construim o relație diferită cu ceea ce simți.
Să poți privi anxietatea, rușinea sau tristețea fără să te condamni pentru ele. Iar din acel spațiu de acceptare, să apară treptat emoții noi: compasiunea față de tine, curajul de a pune limite, încrederea că nevoile tale contează.

Schimbarea profundă nu începe întotdeauna cu o idee nouă.
De multe ori începe cu o experiență emoțională nouă.

💬 Care este emoția cu care îți este cel mai greu să stai fără să o judeci?

Address

Constanta

Alerts

Be the first to know and let us send you an email when Psiholog Alina Dumitru posts news and promotions. Your email address will not be used for any other purpose, and you can unsubscribe at any time.

Shortcuts

Share

Category