23/07/2026
Fugeam de o frică pe care, cea mai mare parte din viață, nici măcar nu am avut curajul să o privesc.
Nu îi știam numele.
Îi vedeam doar urmele.
În felul în care mă retrăgeam înainte să mă apropii cu adevărat de cineva.
În felul în care îmi cântăream fiecare cuvânt, ca nu cumva emoțiile mele să fie prea mult.
În felul în care mă obișnuisem să mă descurc singură.
Îmi amintesc zilele în care rămâneam singură acasă.
Țineam în brațe haina mamei. Nu pentru că îmi era frig. O strângeam la piept pentru că îi păstra mirosul și, pentru câteva clipe, simțeam că sunt aproape de ea. Haina devenea îmbrățișarea pe care o căutam.
Îmi amintesc copiii din fața blocului. Toți păreau să își găsească perechea atât de firesc. Eu rămâneam pe margine și mă uitam la ei, fără să înțeleg ce îmi lipsește ca să mă apropii.
Nu știam cm să fac să fiu văzută.
Mă întrebam ce au ceilalți și eu nu am.
În mine era o tristețe pe care nimeni nu o vedea și un dor tăcut după cineva care să mă caute, să mă strige pe nume și să mă aleagă.
Îmi amintesc vacanțele la bunici. Când soarele dogorea peste grădină, mă refugiam sub vie. Acolo îmi construiam casa mea imaginară. Un loc în care nu exista sentimentul că am rămas pe dinafară,unde nu mai așteptam privirea nimănui, nu mai căutam un loc printre ceilalți.
Privind în urmă, îmi dau seama că un copil își construiește adesea refugii din ceea ce găsește.
O haină.
Umbra unei vii.
O lume imaginară.
Anii au trecut.
Casa aceea a rămas în urmă.
Frica a venit cu mine.
Am încercat să o înțeleg cu mintea.
Am citit, am analizat, am căutat explicații.
Și totuși, ceva rămânea ascuns.
Schimbarea a început în timpul formării mele ca psihoterapeut în Psihoterapia Centrată pe Emoții.
Paradoxal, învățând să însoțesc oamenii, am început să mă întâlnesc și cu propria mea poveste.
Orele de terapie din cadrul formării nu mi-au oferit răspunsuri rapide. Mi-au oferit ceva mult mai valoros: un spațiu suficient de sigur încât să pot rămâne lângă emoțiile de care fugisem o viață.
Acolo am început să văd cu alți ochi singurătatea pe care o simțeam.
Sub ea nu locuia doar tristețea.
Locuia dorul.
Nevoia profund omenească de a fi văzută.
De a conta.
De a simți că există cineva care rămâne lângă mine atunci când îmi este greu, fără să ajung să simt că poate sunt prea mult.
Pentru prima dată am avut curajul să verbalizez cât de greu este să vorbesc despre mine, despre emoțiile mele, fără să simt că ele ar ocupa prea mult spațiu, despre revolta care atâta timp am crezut că este nefondată, că nu avea dreptul să fie pentru că totuși am avut un acoperiș deasupra capului, haine pe mine, părinți care sa muncească să îmi pună o pâine pe masă.
În relația aceea terapeutică am înțeles ceva ce mi-a schimbat felul în care mă privesc.
Un copil poate fi îngrijit și, în același timp, să poarte o singurătate pe care nimeni nu o vede.
Când am putut, în sfârșit, să pun în cuvinte ceea ce trăisem, frica mea nu a dispărut. În schimb, am învățat să nu o mai las să vorbească în locul meu.
Iar pentru prima dată, am simțit că povestea mea poate exista fără să-mi fie rușine de ea.
Nu am fost grăbită.
Nu am fost judecată.
Nu am fost împinsă să fiu altcineva.
Am fost însoțită cu blândețe, cu răbdare și când mă așteptam ca omul din fața mea să se retragă, el rămânea. Pentru copilul care învățase că singurătatea este mai sigură decât apropierea, aceasta a fost una dintre cele mai profunde experiențe de vindecare.
Și, încet, copilul care își găsea alinarea într-o haină, fata care își căuta locul printre ceilalți și femeia care purta aceeași singurătate au început să se privească una pe cealaltă cu mai multă compasiune.
Am început să mă întâlnesc cu mine.
De atunci cred și mai profund că emoțiile nu sunt dușmanii noștri. Ele poartă povestea nevoilor noastre, a rănilor noastre și, uneori, drumul către vindecare.
Iar când ai lângă tine un terapeut care știe să fie autentic, prezent și acordat emoțional, se creează un spațiu din care nu mai ești nevoit să fugi.
Poate că și tu porți o emoție pe care ai învățat să o ascunzi atât de bine, încât ai ajuns să crezi că face parte din cine ești.
Dacă povestea mea a atins ceva din tine, îți doresc să îți dai voie să fii văzut și însoțit cu aceeași blândețe cu care eu am fost însoțită.
Eu am descoperit că, atunci când am avut curajul să împart cu cineva ceea ce purtasem ani întregi în tăcere, am început să privesc cu alți ochi experiențele care m-au format.
Astăzi le înțeleg altfel.
Le simt altfel.
Și tocmai de aceea pot să mă întâlnesc cu mine cu mai multă compasiune.
