30/09/2026
Timp de aproximativ 21 de ani, Mary Papanicolaou i-a permis soțului său să îi preleveze probe de celule aproape în fiecare zi.
Au fost aproximativ 7.600 de teste.
Această rutină, repetată timp de peste două decenii, avea să devină parte integrantă a procesului care a dus la una dintre cele mai importante metode de depistare a cancerului din medicina modernă.
Soțul ei era Georgios Papanicolaou.
Se născuse în 1883 la Kymi, pe insula grecească Eubea, și a absolvit Facultatea de Medicină din Atena în 1904. După ce a servit ca chirurg auxiliar în armată, s-a întors pentru o perioadă în regiunea sa natală și a îngrijit pacienți cu lepră. Dar practica clinică nu era ceea ce îl atrăgea cu adevărat. Voia să se dedice cercetării, iar această decizie l-a dus în cele din urmă la Universitatea din München, unde a obținut un doctorat în zoologie în 1910.
Până atunci o cunoscuse deja pe Andromachi Mavrogeni, pe care mai târziu o vor numi Mary în Statele Unite. S-au căsătorit în 1910 și, trei ani mai târziu, au luat o decizie riscantă: să părăsească Grecia și să o ia de la capăt în New York.
Au ajuns în octombrie 1913 cu puțin peste 250 de dolari și abia vorbeau engleza.
Primele luni au fost departe de orice laborator de prestigiu. Mary și-a găsit de lucru ca croitoreasă. Georgios a încercat pentru scurt timp meseria de vânzător de covoare, a lucrat la un ziar grecesc și a ajuns să cânte la vioară într-un restaurant pentru a câștiga bani. În 1914 a obținut în sfârșit un post de cercetător la Cornell University Medical College. Mary avea să lucreze și ea alături de el ca tehniciană și colaboratoare.
Acolo a început totul cu cobaii.
Papanicolaou cerceta ciclurile reproductive ale acestor animale când a descoperit că putea urmări schimbările lor hormonale examinând la microscop celule prelevate din secrețiile vaginale. Dacă celulele își schimbau forma în funcție de momentul ciclului, s-a gândit el, poate că ceva similar ar putea fi observat și la oameni.
Prima persoană disponibilă pentru a verifica acest lucru locuia chiar cu el.
Mary.
Ea a început să-i furnizeze probe în mod regulat și a ajuns să o facă practic zilnic timp de aproximativ 21 de ani. În timp ce Papanicolaou observa acele celule iar și iar, a învățat să distingă schimbările normale produse în timpul ciclului reproductiv, al sarcinii și, mai târziu, al menopauzei.
În 1925, și-a extins studiul la alte femei afiliate Spitalului pentru Femei din New York. A examinat personalul spitalului, paciente însărcinate, femei supuse intervențiilor chirurgicale și cazuri cu diferite afecțiuni ginecologice.
Atunci a apărut ceva ce nu căuta inițial.
În unele probe a observat celule radical diferite de cele normale: mari, deformate, cu nuclee anormale.
Erau celule canceroase.
Papanicolaou își va aminti acel moment ca fiind una dintre cele mai mari emoții din cariera sa științifică.
În 1928 a prezentat public posibilitatea de a depista cancerul prin examinarea microscopică a unui simplu frotiu. Ideea a primit puțină atenție. Medicina vremii se baza mult mai mult pe proceduri precum biopsia, iar mulți specialiști nu erau convinși că niște celule prelevate în acest mod ar putea dezvălui un cancer înainte ca acesta să fie evident din punct de vedere clinic.
În plus, Papanicolaou nu fusese singurul care explorase această cale. Medicul român Aurel Babeș publicase în 1927 o metodă diferită, bazată, de asemenea, pe celule cervicale. Istoria diagnosticului citologic al cancerului a fost, așadar, mai amplă decât opera unui singur cercetător.
Papanicolaou, însă, a continuat.
Un deceniu mai târziu, a început să colaboreze strâns cu ginecologul Herbert Traut. Împreună au studiat mii de femei și au constatat că modificările celulare puteau indica prezența unor tumori încă prea mici pentru a produce simptome evidente. În 1943 au publicat „Diagnosis of Uterine Cancer by the Vaginal Smear”, lucrarea care a contribuit la transformarea acelei tehnici într-un instrument clinic.
Cu timpul, procedura s-a simplificat și s-a răspândit în spitale și cabinete medicale din întreaga lume.
A ajuns să fie cunoscut sub o abreviere a numelui de familie al acelui medic grec:
Pap.
Testul Papanicolaou a permis detectarea leziunilor precanceroase și a cancerului de col uterin atunci când acestea mai puteau fi tratate cu o eficacitate mult mai mare. Odată cu extinderea programelor de screening, mortalitatea cauzată de cancerul de col uterin a scăzut drastic în țările în care testul a devenit accesibil.
Dar în spatele numelui care a rămas asociat testului s-a aflat o altă persoană care nu a apărut niciodată în denumirea acestuia.
Mary a lucrat zeci de ani în laborator, a organizat o mare parte din viața care îi permitea lui Georgios să dedice zile întregi cercetării și a devenit ea însăși subiectul său experimental cel mai constant.
Papanicolaou a ajuns să o prezinte cu umor drept „soția mea și victima mea”.
Când a murit, în 1962, metoda care îi purta numele transforma deja modul de depistare a cancerului.
Mary avea să mai trăiască încă douăzeci de ani.
Și, pentru o mare parte a vieții sale, a urmat în propriul corp o rutină științifică extraordinar de simplă: să lase câteva celule pe o lamă de microscop, pentru ca soțul ei să le poată examina la microscop.
A făcut acest lucru de aproximativ 7.600 de ori.
Din acea repetare aproape invizibilă a rezultat în cele din urmă un test care avea să ajute la salvarea a milioane de vieți.