Cabinet Individual Monica Vardarie

03/09/2026

Uneori ne mulțumește faptul că un copil răspunde unei cerințe.

Strânge. Potrivește. Recunoaște o culoare. Face un traseu. Stă la masă.

Și toate acestea pot fi importante.

Dar, dincolo de răspunsul la o cerință, sunt lucruri care spun mult mai mult despre felul în care copilul va putea folosi ceea ce învață.

Poate să se oprească dintr-o activitate?
Poate să aștepte?
Poate să urmărească și pe altcineva din jurul lui?
Poate să aleagă?
Poate să ceară?
Poate să accepte că este și rândul celuilalt?
Poate să găsească o altă variantă atunci când cea cunoscută nu mai funcționează?

Aici începe, de fapt, diferența dintre a obține un răspuns și a construi ceva ce copilul va putea folosi mai târziu.

Iar atunci când aceste lucruri încă nu există, nu înseamnă că trebuie să construim mai întâi o colecție de răspunsuri executate mecanic, în speranța că sensul va veni după ele.

Se poate porni și altfel.

Un copil strânge, de exemplu, niște cărți.

Le poate lua grămadă și le poate trânti pe toate în coș. Cerința a fost îndeplinită: a strâns.

Dar le putem lua și una câte una.

O carte trece prin fața ochilor, o privim, spunem ceva despre imagine, o mână ia, cealaltă primește, apoi cartea ajunge în coș. Așteptăm următoarea.

La final, tot niște cărți strânse avem.

Numai că, până să ajungă acolo, s-au mai întâmplat niște lucruri.

Copilul a urmărit, a așteptat, și-a folosit mâinile organizat, a auzit cuvinte legate exact de ceea ce vedea și făcea și a dus o acțiune, pas cu pas, până la capăt.

La fel se poate întâmpla și cu o jucărie.

La început poate exista doar „eu”.

Apoi apare „acum eu, acum tu”.

Și, încet-încet, în activitatea copilului începe să mai încapă cineva.

Există obiective, există cerințe, există reguli. Numai că toate pornesc de la copilul care este în fața noastră și de la nivelul lui real de dezvoltare, nu doar de la ceea ce ar trebui să poată face la vârsta lui.

Uneori învățarea se întâmplă la masă. Alteori pe covor. Alteori strângând niște cărți, mutând un scaun, făcând un traseu sau așteptând câteva secunde până îi vine din nou rândul.

Nu locul în care se desfășoară activitatea îi dă valoare, ci ceea ce construim prin ea.

Iar pentru a putea construi, avem nevoie mai întâi să ajungem la copil.

Adultul este cel care își face loc, treptat, în activitatea lui. Tot adultul este cel care pregătește lucrurile astfel încât copilul să poată înțelege ce i se cere.

Construiește activități simple, potrivite nivelului lui de dezvoltare, suficient de clare și de accesibile încât copilul să poată răspunde.

La început poate fi un răspuns foarte mic.

Nu contează cât este de spectaculos. Contează că există.

Pentru că, înainte de a crește cerința, copilul are nevoie să adune experiențe în care a putut.

A putut să urmărească.
A putut să aștepte câteva secunde.
A putut să facă ceva împreună cu adultul.
A putut să ducă la bun sfârșit o activitate.
A putut să răspundă unei cerințe pe care a înțeles-o.

Iar punctul de pornire există întotdeauna, chiar dacă uneori nu seamănă deloc cu ceea ce numim noi „o abilitate”.

Poate fi ceva ce copilul știe deja, ceva ce îi place, un joc pe care îl acceptă sau o acțiune pe care o poate duce până la capăt.

Dar poate fi și o mișcare repetată, o autostimulare, un obiect pe care îl aruncă iar și iar sau pur și simplu ceva care îi produce plăcere.

Și de acolo se poate construi.

Adultul intră treptat în ceea ce copilul face deja și adaugă, puțin câte puțin, sens: un gest, un cuvânt, o așteptare, o alternanță, o regulă simplă, prezența celuilalt.

Uneori cu mult ajutor. Uneori mână pe mână. Uneori repetând de zeci de ori.

Nu rămânem la lucrurile simple.

Pornim de la ele.

Pentru că fiecare astfel de experiență mai adaugă ceva acelui „pot”, iar pe experiența repetată de „pot” se pot așeza, treptat, cerințe mai mari.

La fel de important este și adultul care privește.

De aceea, atunci când părintele este prezent, explicația are sens în timp ce lucrurile se întâmplă.

Nu doar „astăzi am lucrat atenția, limbajul, coordonarea”.

Ci: uite ce s-a întâmplat acum. Uite de ce am așteptat. Uite de ce am luat obiectele unul câte unul. Uite de ce am spus „acum eu, acum tu”.

Pentru că părintele nu are nevoie doar să știe ce s-a lucrat.

Are nevoie să învețe să-și vadă copilul.

Să poată recunoaște și acasă acele momente mici în care poate construi ceva, fără fișe, fără măsuță și fără să transforme casa într-un cabinet.

Evaluările și planurile de intervenție sunt importante. Dar ele ne ajută să construim intervenția în jurul copilului, nu copilul în jurul lor.

Un adult din preajma unui copil este, înainte de toate, un ghid, nu un simplu livrator de informație.

Iar scopul final al unei intervenții rămâne pregătirea copilului pentru viață.

Putem aduna multe răspunsuri corecte, multe informații, multe lucruri pe care copilul le poate reproduce atunci când îi sunt cerute. Dar valoarea lor se vede în măsura în care îl ajută să funcționeze mai bine în viața lui.

Pentru că nu îl ajută prea mult să știe toate strofele din „Luceafărul” dacă nu poate să intre în relație cu altcineva, să rămână câteva secunde într-o activitate, să aștepte, să ceară, să găsească o soluție sau să se regleze atunci când lucrurile nu se întâmplă așa cm se aștepta.

Informația are rost atunci când copilul poate face ceva cu ea.

Și, da, recunosc: toate astea sunt ceva mai obositoare decât „stai frumos la măsuță”. 😄

Dar, după atâția ani, se pare că nici eu nu mai sunt recuperabilă.

02/09/2026

O mare parte din experiența mea profesională s-a construit lucrând cu copii greu încercați, cu diagnostice provocatoare.

De-a lungul timpului, am învățat să privesc dincolo de diagnostic. Să caut o licărire în privire, 30 de secunde de conectare autentică, 30 de secunde în care copilul este atent și răspunde unei cerințe.

Am obiceiul să le vorbesc părinților despre aceste momente și să-i ajut să le observe.
De-a lungul carierei mele am întâlnit părinți, în marea lor majoritate, obosiți, uneori ajunși la capătul puterilor, care, din păcate, au fost „formați” să vadă ceea ce copilul încă nu poate să facă și prea puțin, uneori chiar deloc, ceea ce poate.

Încerc să le îndrept atenția și către ceea ce începe să apară, chiar dacă durează doar câteva secunde, pentru că fiecare astfel de moment este o piesă din imaginea mai mare a ceea ce copilul va putea să facă.

Același exercițiu îl fac și eu acasă: mă opresc, observ și îmi iau din aceste momente energia de a merge mai departe alături de Vlad.

În dimineața aceasta l-am rugat să-mi aducă un lucru de care aveam nevoie. Mi-a spus imediat că nu avem. Recunosc că preț de câteva secunde, am încercat să găsesc eu o alternativă. După foarte puțin timp, s-a întors el cu altceva care putea fi folosit în locul acelui obiect.

Este un gest mic, dar un gest în care se pot vedea deodată flexibilitatea cognitivă, rezolvarea unei probleme, transferul de la un obiect la altul, inițiativa și, poate cel mai frumos, grija față de cel care i-a cerut ajutorul.

„Mama are nevoie de ceva. Acel ceva nu există. Ce altceva i-ar putea fi de folos?”

Pentru cei mai mulți oameni, este doar un obiect adus dintr-o altă cameră. Pentru mine, obișnuită să privesc dincolo de gest, în spatele lui se vede foarte multă muncă.

Si se vede dovada că acel copil nu doar execută o cerință. Gândește dincolo de ea.

28/08/2026

Uneori, cel mai greu moment al unei întâlniri cu un copil nu este începutul.
Este sfârșitul.

Am întâlnit de multe ori copii care intră într-un spațiu, se joacă, se simt bine, se conectează, iar când vine momentul plecării apare o suferință care, pentru adultul din afară, poate părea disproporționată: plâns, furie, refuz, agățarea de obiecte, încercarea de a mai prelungi puțin timpul.

Mai ales pentru copiii mici, cu dificultăți de autoreglare, plecarea dintr-un loc în care s-au simțit bine NU este întotdeauna un simplu „nu vreau”.

Uneori este, mai degrabă, un „încă nu pot să mă desprind”.

Pentru a pleca, copilul trebuie să oprească ceea ce îi face plăcere acum, să accepte schimbarea, să treacă de la o activitate la alta și să poată păstra în minte ideea că ceea ce se termină astăzi nu dispare pentru totdeauna.

Iar când locul pe care trebuie să-l părăsească este unul în care s-a simțit în siguranță, liber să exploreze, acceptat și înțeles, despărțirea poate deveni și mai grea.

De aceea, în cabinet, pregătesc plecarea cu mult înainte de momentul în care deschidem ușa.

Copilul vede ce urmează să facem.
Activitățile terminate sunt marcate.
Ultima activitate este anunțată.
Uneori lăsăm intenționat ceva neterminat, iar data viitoare începem exact de acolo.
Alteori, două jucării aduse de acasă fac schimb între casă și cabinet: una rămâne aici, cealaltă pleacă împreună cu copilul, iar la următoarea întâlnire le schimbăm.

Construim, încet, ideea de continuitate.

Și dacă, în ciuda tuturor acestor lucruri, copilul plânge când trebuie să plece, nu încerc să-l conving că n-are de ce să fie trist.

Are.

Stau lângă emoția lui. O numesc. O accept. Dacă îmi permite, îl îmbrățișez.

Ședința se termină, dar relația nu.

În timp, de cele mai multe ori, ceva se schimbă. Poate că la început copilul plânge foarte tare. Apoi plânge mai puțin. Apoi protestează, dar poate pleca. Și, într-o zi, despărțirea nu mai doare atât.

Nu pentru că a învățat că „nu are voie” să fie supărat.

Ci pentru că a trăit de suficiente ori experiența că poate pleca dintr-un loc bun fără să-l piardă.

10/08/2026

Întâlnim la tot pasul, inclusiv în mediul online, povești terapeutice adresate copiilor. Povești despre frică, furie, pierdere, despărțire, curaj, despre multe alte lucruri care îi pot tulbura pe copii.

Însă simplul fapt că alegem o poveste terapeutică nu înseamnă că ea va avea, în mod automat, și un efect terapeutic.

Din experiența mea, contează momentul în care aduc o astfel de poveste în întâlnirea cu un copil și disponibilitatea lui de a o primi.

Lectura arată diferit de la un copil la altul.

Unii vor să citească singuri, alții, deși știu să citească, preferă să asculte și să rămână în poveste, în imagini și în ceea ce simt sau descoperă pe parcurs.

În acest context, lectura nu este un exercițiu de citire. Povestea este un spațiu de trăire, de simțire și de înțelegere.

Pentru copiii care încă nu citesc, imaginile oferă o altă formă de lectură. Eu citesc textul, iar copilul „citește” imaginea.

Uneori observă ceva, întreabă, îmi arată un detaliu, intervine în poveste. Și îl urmez.

Nu pentru că așa trebuie citită povestea, ci pentru că acesta este felul în care copilul a ales, în acel moment, să intre în ea.

Uneori ne oprim și ne întrebăm ce s-ar întâmpla mai departe. Alteori lăsăm povestea să curgă.

Iar când povestea s-a încheiat, încerc să nu mă grăbesc să umplu spațiul cu întrebări de tip chestionar.

Aștept. Observ. Ascult.

Aștept următorul pas al copilului.

Sunt copii care aleg să continue cu un desen, alții rămân în tăcere. Uneori povestea a atins ceva atât de profund încât copilul nu mai vrea să continue. Și ne oprim.

Putem reveni altădată sau putem descoperi că nu mai este nevoie să revenim.

Alteori apar o mulțime de întrebări și căutăm răspunsuri împreună.

Felul în care copilul alege să continue după poveste ne poate arăta ceva din ceea ce simte, din ceea ce l-a atins sau din ceea ce este pregătit să aducă, în acel moment, în discuție.

Îmi plac poveștile terapeutice tocmai pentru distanța pe care o creează. Copilul poate vorbi despre ceea ce trăiește fără să fie nevoit să vorbească direct despre sine.

Și tocmai pentru că nu este pus sub presiunea de a vorbi despre el, uneori începe să vorbească.

Pot apărea lucruri care ne surprind, chiar și lucruri pe care, ca adulți, am fi tentați să le corectăm imediat.

Așteptăm.

Îl lăsăm să ne arate cm gândește, cm simte și ce sens dă el lucrurilor.

De aici putem construi mai departe.

Frumusețea acestor povești nu stă doar în ceea ce a scris autorul, ci și în ceea ce descoperă copilul în ele.

În momentul lui. În ritmul lui. Cu sensuri la care noi, adulții, de multe ori nici nu ne-am fi gândit.

Aceasta poate fi una dintre căi.

31/07/2026

Luna.
Un răsărit spectaculos.
Pe plajă erau mulți oameni, iar privirile tuturor erau îndreptate spre același orizont.
Unii își pregăteau telefonul pentru o fotografie frumoasă.
Alții se opreau doar ca să admire spectacolul.
Alții se bucurau, pur și simplu, de liniștea pe care marea o oferă, uneori, la ceasul acesta.

Aceeași lună. Același orizont. Același loc.

Priviri diferite.

Așa este și în întâlnirea cu și dintre oameni. Realitatea este aceeași. Depinde doar de felul în care alegem să o privim.

De-a lungul anilor, lucrând atât în cabinet, cât și în școală, am întâlnit de multe ori situații în care același copil era privit diferit de fiecare dintre adulții din jurul lui.

Profesorul vedea un copil „brânză bună în burduf de câine”.

Specialistul observa o întârziere în dezvoltare sau o dificultate de relaționare.

Părintele, copleșit de îngrijorare, încerca să îndrepte comportamentul copilului, fără să mai aibă răgazul de a se întreba ce se află în spatele lui.

Se spune că, pentru a înțelege un om, trebuie să privești lumea din locul în care se află el.

Cum se vede această situație din locul în care se află copilul?

Nu avem întotdeauna răspunsul. Dar, de multe ori, tocmai căutarea lui poate deveni începutul drumului pe care îl parcurgem împreună în înțelegerea si ghidarea copilului.

23/07/2026

Există un lucru pe care îl observ din nou și din nou în lucrul cu copiii.
Atunci când încep să le fie văzute resursele, parcă și disponibilitatea lor de a învăța se schimbă.
De multe ori, atenția noastră se îndreaptă spre ceea ce copilul încă nu știe, nu poate sau nu reușește.
Dincolo de obiectivul de învățare, fiecare activitate este și o ocazie de a-l ajuta pe copil să se descopere pe sine, să se cunoască mai bine.
În astfel de momente am observat că felul în care activitatea este oferită contează la fel de mult ca activitatea în sine. Ritmul în care este parcursă, modul în care este construită și prezența adultului care îl însoțește, lăsându-i timp să gândească și să găsească singur răspunsurile, pot face diferența.
Uneori observ atenția cu care urmărește un detaliu.
Alteori răbdarea cu care caută o soluție.
Alteori perseverența de a încerca încă o dată.
Sau bucuria autentică a unei reușite.
Am obiceiul să pun în cuvinte aceste lucruri.
„Ai observat.”
„Ai avut răbdare.”
„Ai găsit o soluție.”
„Ai încercat din nou.”
Nu sunt laude și nici încurajări rostite din obișnuință. Sunt observații. Sunt lucruri pe care copilul chiar le-a făcut și pe care are nevoie să le audă despre el însuși.
Îmi construiesc întâlnirile cu copiii în alternanță. Nu doar pentru a le menține atenția, ci pentru că fiecare tip de activitate pune în valoare altceva.
Un joc poate scoate la iveală gândirea logică. Un desen poate lăsa loc imaginației.
Un exercițiu poate exersa perseverența, iar o provocare poate dezvălui răbdarea.
În felul acesta, copilul trăiește experiențe repetate de reușită, iar pe aceste experiențe se poate construi învățarea.
În timp, toate aceste cuvinte devin parte din felul în care copilul începe să se privească.
Iar un copil care începe să creadă că poate va avea și mai mult curaj să încerce.

09/07/2026

Îmi plac foarte mult florile.

De fiecare dată când aduc acasă o plantă nouă, citesc despre ea. Mă informez de câtă lumină are nevoie, cât de des trebuie udată, ce tip de sol îi priește. Încerc să îi ofer cele mai bune condiții.

Și totuși, se întâmplă uneori ca unei flori să nu îi meargă bine.

Nu mă grăbesc să trag concluzia că „floarea nu poate”, că nu este planta potrivită sau că pur și simplu nu există compatibilitate între noi. Mă întreb ce aș putea schimba eu. Poate are nevoie de mai puțină apă. Poate de mai multă lumină. Poate locul în care am așezat-o nu este cel mai potrivit.

Fac o singură schimbare și aștept. Cu răbdare. Observ ce se întâmplă. Dacă este nevoie, încerc altceva. Din nou, fără grabă. Până când identific condițiile în care planta crește și înflorește.

De foarte multe ori mă gândesc că la fel se întâmplă și în lucrul cu copiii.

Părinții vin la cabinet cu dorința sinceră de a-și ajuta copilul să evolueze. Însă, pe parcursul colaborării, observ uneori o teamă firească: aceea de a-l scoate din zona lui de confort. Din diferite motive. Copilul se poate frustra, poate refuza sau poate avea manifestări pe care nimeni nu și le dorește.

Tocmai de aceea, schimbările pe care le propun nu sunt niciodată bruște. Sunt mici, blânde, adaptate ritmului copilului și făcute cu răbdare.

Aud frecvent formulări precum: „El știe doar așa.” „El poate doar în felul acesta.” Sau: „Dacă îi cerem altfel, nu mai reușește.”

Și, de fiecare dată, le spun părinților că au dreptate. Astăzi, copilul știe și reușește în acel mod. Tocmai de aceea pornim de acolo, de la ceea ce știe deja. Iar ceea ce știe reprezintă punctul nostru de plecare, nu punctul în care ne oprim.

Dacă ne dorim dezvoltare – și cred că acesta este motivul pentru care am început această colaborare – nu putem rămâne doar acolo.

Evoluția înseamnă să adăugăm, treptat, noi experiențe, noi contexte și noi modalități de a răspunde. Nu înseamnă să negăm ceea ce copilul știe deja, ci să construim pe ceea ce există.

Schimbarea nu este doar despre copil. Este și despre noi, cei care îl însoțim. Despre disponibilitatea noastră de a pune întrebări diferite, de a formula cerințele într-un alt mod, de a observa, de a avea răbdare și de a accepta că progresul apare pas cu pas.

Nu este despre cine a greșit.

Nici părintele și nici terapeutul nu le știu pe toate. Însă atunci când fiecare aduce ceea ce știe și rămâne deschis să încerce și altceva, copilul este cel care are cel mai mult de câștigat.

De multe ori, cele mai importante schimbări încep cu un pas mic.

Iar acel pas îl facem împreună.

04/06/2026

În ultima perioadă citesc tot mai des, pe grupurile de părinți, aceeași întrebare:

„Mai are sens să continuăm terapia?”

Uneori apare sub forma unei întrebări directe.
Alteori se ascunde în spatele unor fraze precum:

„Am încercat de toate.”
„Nu mai văd progres.”
„Cred că atât se poate.”
„Poate ar trebui să luăm o pauză.”

Și aș vrea să vorbesc despre asta.

Nu doar din poziția specialistului.

Ci și din poziția părintelui care știe ce înseamnă să investești ani, speranțe, timp, bani, energie și multă emoție într-un copil.

Știu cât de greu este să continui când rezultatele nu arată așa cm ți-ai imaginat.

Dar am învățat un lucru important.

Progresul și așteptările noastre nu merg întotdeauna mână în mână.

De multe ori, noi plecăm la drum cu o imagine despre cm ar trebui să arate viitorul copilului nostru.

Copilul însă vine cu propriul său ritm, propriile limite și propriul potențial.

Iar între aceste două realități apare, uneori, dezamăgirea.

Nu, terapia nu face minuni.

Nu șterge diagnostice.

Nu transformă peste noapte un copil într-altul.

Dar construiește.

Construiește resurse.
Construiește autonomie.
Construiește înțelegere.
Construiește variante mai bune de a face față lumii.

Și, poate cel mai important, previne.

Pentru că un copil care nu este stimulat, ghidat și susținut nu rămâne pe loc.

Copiii cresc.

Problemele cresc și ele.

Frustrările cresc și ele.

Rigiditatea, anxietatea, dificultățile de reglare emoțională nu dispar doar pentru că trece timpul.

De aceea, personal, nu cred că abandonul este soluția.

Dar nu cred nici în mersul orbește într-un loc doar pentru că este aproape, mai ieftin sau pentru că avem impresia că ne-am făcut datoria.

Cred în căutarea omului potrivit.

Acel specialist care vorbește aceeași limbă cu familia.

Care explică.
Care răspunde.
Care oferă direcție.

Pentru că părinții pot face enorm pentru copiii lor.

Dar părinții nu ar trebui să fie nevoiți să ducă singuri tot acest drum.

Iar dacă astăzi vă întrebați dacă merită să continuați, poate că întrebarea nu este:

„Să renunț?”

Poate că întrebarea este:

„Am găsit persoana potrivită să meargă alături de noi?”

Din experiența mea, de multe ori aici începe schimbarea.

03/06/2026

Există situații pe care încercăm să le rezolvăm luni întregi.
Câți dintre noi nu am trecut prin asta?
Ne gândim la explicații, căutăm strategii, schimbăm abordări, ne întrebăm de ce nu funcționează și ce am putea face diferit.
Iar apoi, într-o zi, cineva mută un prelungitor.
La propriu.

Hai să vă povestesc despre ce este vorba.
Lui Vlad îi place foarte mult să deseneze.
Avea însă un obicei pe care nu l-am înțeles până de curând. Lucra doar cu veioza aprinsă, o veioză care stătea mereu în spatele lui.
Mă duceam la el în cameră, îi aprindeam lumina, îi explicam că nu vede bine, că își obosește ochii, încercam diverse variante să-l conving.
Și cam atât.
În mintea mea era despre obișnuință.
Despre rezistență la schimbare.
Poate chiar despre rigiditate. 🫢
Și apoi a venit sora mea.
Nu a făcut nimic spectaculos. A mutat un prelungitor care stătea prin mijlocul camerei și l-a așezat mai aproape de birou.
Atât.
După aceea, aproape firesc, am mutat veioza din spatele televizorului pe biroul lui Vlad.
Acum lumina îi vine din față. 😃
Și, culmea, funcționează.
Am râs în sinea mea.
Nu era încăpățânarea copilului.
Nu era lipsa lui de înțelegere.
Era doar o piesă din decor așezată greșit.

Ne întâlnim în fiecare miercuri la Atelierul pentru Părinți.
Acolo unde experiențele părinților se întâlnesc cu perspectiva profesională.
Unde ascultăm povești reale, punem întrebări, căutăm explicații și încercăm să înțelegem nu doar ce face copilul, ci și de ce face acel lucru.
Pentru că, uneori, soluția nu este să facem mai mult.

Ci să vedem mai clar.

Iar asta poate începe cu un simplu prelungitor mutat la locul potrivit.

28/05/2026