31/07/2026
Trauma vicariantă este prețul tăcut al profesiilor în care intri, zi de zi, în contact cu suferința altora. Nu trăiești tu trauma, dar o porți cu tine.
Am fost în concediu și m-am întâlnitcu anxietatea, umbla liniștităîntr-o peșteră. M-am întrebat de ce nu am putut intra în peșteră. Am făcut zece pași și m-am întors. Cu lacrimi în ochi. Atunci am înțeles că nu era doar despre peșteră.
În ultimele luni s-au adunat multe. Examene, termene limită, ședințe grele, evaluări dificile, povești care nu se termină când se închide ușa cabinetului.
Uneori mă gândesc la trauma vicariantă ca la un accident rutier. Stai lângă cineva rănit, sângele împroașcă peste tot și, chiar dacă nu ești victima, pleci și tu murdar. Așa se întâmplă și cu poveștile oamenilor. O parte din ele rămân pe tine.
Când petreci mult timp pe partea întunecată a lunii, începi să uiți că există și lumină. După o zi în care ai ascultat ore întregi durere, frică, abuz, violență sau disperare, rămâne foarte puțină energie pentru prieteni, pentru conversații obișnuite sau chiar pentru tine.
În unele evaluări miza este uriașă. Libertate sau detenție. Protecția unui copil. Viitorul unei familii. Ca să ajung la un răspuns onest unor întrebări ale instanței, trebuie să deschid ușă după ușă, uneori foarte bine încuiate.
Și uneori sper să găsesc măcar o urmă de remușcare. O urmă de umanitate.
Mă întreb dacă omul din fața mea înțelege cu adevărat ce înseamnă să abuzezi sexual un copil de șapte ani. Dacă simte măcar o fărâmă de vinovăție. Sau dacă, dincolo de toate ușile pe care încerc să le deschid, nu mai este nimic. Iar întrebarea care mă urmărește apoi este și mai grea: nu găsesc acea vinovăție pentru că mecanismele de apărare o ascund atât de bine încât nici el nu mai are acces la ea? Sau chiar nu există?
Zilele acestea nu reușeam să-mi scot din minte una dintre evaluări. Se întorcea iar și iar. Apoi am retrăit-o încă o dată când am scris raportul. Și încă o dată când am recitit concluziile.
Cam asta este trauma vicariantă. Oamenii pleacă din cabinet, dar uneori rămân cu tine zile întregi.
Iar atunci apare întrebarea importantă: cm avem grijă de noi, ca să putem avea grijă de ceilalți?
Un coleg se uită la un film polițist. Altul ascultă muzică. Altul face sport. Altul grădinărește. Altul privește în gol și vomită acasă.
Tu ce faci când simți că ai purtat prea mult din greutatea altora?