11/07/2026
TRAUMĂ ȘI MEMORIE
Aristotel credea că oamenii sunt născuți ”tabula rasa - într-o stare de gol - și că suntem produsul unei vieți imprimate cu o serie de amintiri, așa cm rămân urmele în ceara.” Totuși, memoria nu este așa ceva. Trebuie să trăim cu acceptarea inconfortabilă a faptului că memoria pur și simplu nu este ceva concret, definitiv și reproductibil, ca o inregistrare video care poate fi reluată după bunul plac. Dimpotriva, este mai efemeră, permanent schimbatoare ca forma și sens. . ... Este mai mult ca o casă fragilă de carti de joc, așezată precar pe nisipurile mișcătoare ale timpului, la mila interpretărilor și confabulațiilor.
Există două tipuri principale de memorie:
1. explicită :
- declarativă și
- episodică
2. implicită :
- emoțională și
- procedurală.
Cu toti suntem predispuși la reactii reale (amprente senzoriale ale traumei - comportamente și stări emoțional - sentimentale) de forma distorsiunilor memoriei, în special când ele se formează in perioadele de stres și mare pericol.
”Doar după ce devenim capabili să facem un pas în spate, recăpătându-ne stăpânirea de sine, reducând intensitatea senzațiilor și emoțiilor noastre și activându-ne reacțiile fizice defensive înnăscute, putem învăța să ne modificâm reacțiile de supraviețuire automate dezadaptative intricate și, făcând acest lucru, să ne detașăm de amintirile care ne bântuie.” - spunea Bessel A. van der Klok.
Semnificatia pe care i-o atașăm unui anumit eveniment poate avea un efect important asupra conținutului acelei amintiri. Alfred Adler spunea: ”din numărul incalculabil de impresii pe care le are un individ, el alege să și le amintească pe acelea despre care el simte, deși neclar, că au o greutate în situația sa”.
Trauma sochează creierul, umilește mintea și îngheață corpul. Își copleșește nefericitele victime și le azvârle la întâmplare într-o mare furioasă de chin, neajutoare și disperare.
În ciuda înclinaței, aparent fără limite, a omului de a le produce suferințe și traume altora, suntem capabili și de supraviețuire, de adaptare și, în final, de transformarea experiențelor traumatice. Avem o capacitate înnăscută de reziliență și de vindecare, de pe urma efectelor evenimentelor care ne pun viața in pericol și ne copleșesc.
Fără o ințelegere functională a modului în care trauma ajuge să fie inscriptionată sub forma de amprente mnezice în corp, creier și in minte, precum și în psyche și suflet, vindecătorul (psihoterapeutul) se va pierde cu siguranță în labirintul de cauze și efecte.
Eugene O Neill spunea: ”Nu există prezent sau viitor, ci doar trecut, care se întâmplă din nou și din nou.”
Și Mark Twain mărturisea cândva: ”Sunt om bătrân și am trecut printr-o grămadă de necazuri, dar cele mai multe dintre ele nu s-au întâmplat niciodată.” Cu alte cuvinte nefericirea lui imediată și curentă l-a făcut să-și ”amintească” (adică să construiască) evenimente care în realitate nu sau întâmplat niciodată.
Într-adevăr, abordările recente demonstrează fără rezerve că memoria este un proces reconstructiv care selectează, adaugă, șterge, rearanjează și aduce permanent informații în prezent - în slujba procesului adaptativ continuu de supraviețuire și suținere a vieții.
Starea pe care o resimțim în prezent poate fi factorul determinant major al ceea ce cm ne amintim despre un anumit eveniment. Într-adevăr, schimbarea, întâi de toate, a stării resimțite în prezent este o condiție sine qua non pentru lucrul eficient cu amintirele traumatice.
Lucrul cu amintirile traumatice se referă la dispoziția, emoțiile și senzațiile nostre somatice din prezent (oricare ar fi cauza care le generează) influențează profund ceea ce ne ”reamintim”. Imaginile și gândurile reamintite care apar în câmpul conștiinței noastre sunt evocate și (inconștient) selectate pentru a se potrivi stării noastre emiționale curente.
Dispozițiile și senzațiile noastre curente joacă un rol - cheie în felul în cm ne amintim un eveniment particular: ele structurează relația noastră evolutivă cu aceste ”amintiri”, precum și modul în care gestionăm și le construim din nou.
Amintirile constituie chiar piatra de temelie a identității noastre și ne ajută să ne definim ce înseamnă a fi uman. Deși ele nu sunt chiar în întregime clare sau permanente, amintirile constituie o busolă care ne ghidează în situațiile noi.
Putem învăța să ne împrietenim cu fantasmele care ne bântuie sufletele și să ne eliberăm de tirania lor!
(Dr. Peter A Levine - ”Traumă și memorie - Saga creierului și a corpului în căutarea trecutului încă viu”)
