03/10/2023
Gând de bine!
Mi se spune frecvent de către persoane care se află la prima interacțiune cu un profesionist în serviciul de sănătate psiho-emotională "îmi este rușine că am ajuns aici", "ma simt vinovat(ă) că nu mă descurc", "eu eram puternic(ă), nu știu acum de ce sunt atât de slab(ă)", "îmi e frica de ce ar spune lumea dacă ar afla că am venit", "mai aveți oameni atât de rău?", "am vrut să mă descurc singur, dar nu am reușit".
Văd imaginea asta pe pagina colegei mele, Ana-Maria Paveluc (mulțumesc, Ana!) și rămân gândindu-mă un timp.
Ca fiecare dintre noi, am făcut multe lucruri grele și prin multe grele am trecut, dar de departe cel mai dificil și simultan benefic lucru a fost nu doar acela de a mă cunoaște, ci acela de a accepta întregul a ceea ce ajung să cunosc la mine.
Procesul MEU de psihoterapie a început înainte de a fi necesar și indispensabil pentru formarea mea profesională și a continuat și după ce am finalizat numărul orelor de dezvoltare personală cerute de Institutul Roman de Psihoterapie Integrativa pentru a mi se acorda dreptul de liberă practică ca psihoterapeut integrativ.
A fost un proces lung, fascinant, greu, frumos, absolut revelator și vindecător. Spun din nou: este cel mai greu și cel mai bun lucru pe care l-am facut pentru mine vreodată.
M-a făcut perfectă? Nu. M-a făcut să înțeleg că imperfecțiunea poate fi frumoasă și este fără doar și poate singura normalitate. Prin asta, m-a ajutat să mă accept.
M-a făcut insensibilă față de traumele sau durerile mele? Nu. M-a ajutat sa cicatrizez ce era de cicatrizat, să înțeleg ce era de înțeles, să plâng ce era de plâns și să știu ce drepturi am în raport cu propria viață. Prin asta, mi-a redat puterea asupra mea.
M-a făcut insensibilă față de traumele sau durerile altora? Nu. În psihoterapie am învățat să mă iubesc. Iubind-mă, sunt liniște. Și cu liniștea aceasta merg mai senin, mai deschis, mai coerent și mai potent către oameni.
M-a schimbat? Da. Profund și minunat. Pe mine în raport cu mine, pe mine în toate rolurile mele, pe mine în raport cu trecutul și viitorul și în relația asta constantă cu prezentul. Posibil totuși că mai corect este tocmai invers: eram schimbată de viață iar psihoterapia m-a ajutat sa fac cunoștință cu cine sunt cu adevăra și să învăț să mă iubesc.
M-a făcut să cred că le știu pe toate și că s-a lucrat tot ce era posibil de lucrat? Nu. Simt însă respect pentru tot ce am investit în mine, simt că sunt importantă pentru mine și că voi fi lângă mine indiferent ce voi descoperi, conștientiza sau dori să lucrez mai departe.
M-a făcut să fiu veșnic fericită? Nu. Însă pot accepta, trăi și parcurge echilibrat toate emoțiile naturale: bucuria, tristețea, calmul, iritarea sau furia, liniștea, teama, pacea, frustrarea...
Mi-a trasat o linie de vinovați externi? Nu. Mi-a amintit că am dreptul la suferință și prin aceasta mi-a adus pace și, prin pace, împăcare și iertare. De sine, de alții.
A fost un drum lin și doldora de fluturași și panseluțe? Doamne, nu! A fost cu de toate, de la seninătate la hău, de la lumină la smoală, de la rege la cerșetor, de la mic la mare, de la toți la mine, de la a putea totul la a nu mai putea sau vrea nimic. Și înapoi. Și repetat.
A făcut psihoterapeutul totul și eu am stat să mănânc semințe? Of, cât aș fi vrut să se poată uneori! Dar nu. Am fost coechipierul meu principal în toate. La bine și la greu în cel mai propriu mod. Cu implicare, efort, multe momente de discursuri interne pentru a nu întrerupe, cu deschidere pentru a înțelege, cu adunarea energiei sau reorganizări financiare pentru a continua atunci când eram în lungi perioade dificile. Un lucru am avut însă aproape constant: determinarea de a nu renunța la mine.
A fost psihoterapeutul meu perfect? Nu. Însă a fost foarte responsabil cu propria formare, profesionist, asumat, stabil, constant, organizat, echilibrat, suportiv, prezent, atent, respectuos, empatic, înțelegător, inteligent, adaptat, conectat, înțelept, cald, blând, autoconștient (și pentru că a făcut multă psihoterapie în trecut) iar timpul petrecut în fiecare ședință de psihoterapie a fost timp pentru mine și doar pentru mine.
M-am simțit vreodată respinsă, acuzată, minimalizată, judecată, arătată cu degetul sau expusă pentru ceea ce am vorbit cu psihoterapeutul meu? NICIODATĂ, așa cm este normal. Niciodată. Am simțit însă că am fost susținută înspre perspective noi și sănătoase atunci când eu mă respingeam, acuzam, minimalizam, judecam, arătam cu degetul sau expunem și când permiteam altora să facă asta.
Câtă euforie când conștientizam și utilizam resursele mele și câtă deznădejde, durere și teamă în conștientizările din rănile profunde sau din temerile cele mai intime! A fost un drum exact așa cm viața este: cu confort și cu disconfort, cu soare și nori, cu toate emoțiile posibile, cu lucruri senzaționale/geniale și cu neputințe ori blocaje.
Mersul acesta prin viață îmi pare acum la fel de normal ca mersul prin noi înșine. Așa, cu de toate.
Dacă a fost atât de dificil și tot mă plâng că a fost greu, atunci de ce m-am mai dus? Dincolo și dinainte de ce spuneam mai devreme - necesitatea absolut logică de a avea un demers personal de autocunoaștere și autovindecare înainte de a putea deveni psihoterapeut - pentru că personal aveam nevoie de cineva stabil și profesionist să mă însoțească. Pentru că oricât de dificil ar fi, nu renunț la mine. Pentru că cred cu tot sufletul meu - și spun asta foarte des - că orice rană ascunde o superputere. Rămânea doar să învăț drumul de la una la alta și dacă aș fi putut să o fac singură, cu familia ori prietenii, aș fi făcut-o demult. Pentru că am fost o viață fascinată de natura umană și cred în psihoterapie, cred în profesioniști și sunt convinsă că există profesionistul potrivit pentru fiecare. Și, dragii mei, pentru că aveam nevoie de ajutor și o voce din interiorul meu îmi spunea constant că îl merit.
Aș relua? Nu AȘ relua. REIAU ședințele de fiecare dată când și dacă am nevoie. Pentru că în definiția responsabilității găsesc și starea în care omul este conștient de sine, deci suficient de liniștit emoțional încât să accepte că mereu are de învățat, dar suficient de echilibrat încât să nu considere asta ca fiind un handicap sau o opreliste.
Postarea este despre mine, dar nu degeaba. Idealul meu este să putem discuta despre durere fără rușinea de a o trai și să putem accesa suport medical, suport psiho-emotional de fiecare dată când avem nevoie. A fi uman, a fi alături de sine nu este despre a ignora "răul" și a aplauda "binele". Este despre a ne îndeplini nevoile, de la hidratare, hrană, somn până la afecțiune, socializare, iubire, acceptare, prietenie, suport, protecție, etc... Iar dacă idealul meu este imposibil sa fie îndeplinit pe loc la modul general, vreau să știu că am încercat să îmi fac partea.
Pentru că vă credem și pentru că am fost acolo în felul nostru, noi știm cât de greu vă este. Știm cât de multe implică decizia de a face pentru prima dată (poate) în viață ceva cu adevărat major pentru binele personal. Știm ce înseamnă rana, știm ce înseamnă frica, știm ce înseamnă efortul și știm ce înseamnă disconfortul de a fi vulnerabil în fața cuiva.
Și mai știm ce este dincolo de toate astea: echilibrul. Dincolo este conștientizarea și, prin conștientizare, posibilitatea alegerii și, prin alegere, posibilitatea iubirii, și, prin iubire, acceptarea autentică. Pacea.
Într-o perioadă în care independența este un subiect frecvent dezbătut, vin și eu să spun că dependența oamenilor unii de ceilalți este inevitabilă. A fost o perioadă când și eu credeam că a fi "liber, puternic și independent" este o mândrie. Și este așa doar cât timp cât este dublată de echilibru. Depind de oamenii responsabili de această aplicație și de telefon pentru a posta/citi, depind de brutar să-mi facă pâinea, depind de croitor să nu merg dezbrăcată pe stradă. Și depind de un om care a parcurs drumul învățării într-un domeniu dacă vreau să învăț și eu (dacă ziceți ca putem învăța din cursuri de pe net, apăi și alea tot de oameni sunt făcute și au uneori avantajul de a fi mai lesne de accesat, dezavantajul de a nu fi particularizate - ce-i bun și de înțeles pentru ceilalti nu este automat bun și de înțeles pentru mine).
În plus, libertatea vine întotdeauna cu responsabilitatea puterii de a o asuma.
Indiferent care este profesionistul potrivit dumneavoastră, vă doresc suficientă iubire de sine încât să nu renunțați la a vă găsi susținerea necesară la nevoie.
Îmi sunt recunoscătoare că am ales să merg la psihoterapeut când am avut nevoie. Și nu știu nicio altă afirmație mai valabilă decât asta legat de acest demers.
În libertatea absolută de a alege ce este mai bine pentru viața personală, îți doresc uman să te alegi întâi pe tine!
Cu acceptare,
Psihoterapeut Alina Olaru
