27/08/2026
Ce frumos a scris Andreea despre a avea un corp fals si a te trada pe tine insuti, pentru a nu mai fi autentic!
Mă gândesc, uneori, la câtă energie am investit, de-a lungul anilor, ca să par mai tânără decât eram.
Nu mi-e rușine s-o spun. Am făcut prima dată botox la 20 și ceva de ani. Am fost cu o prietenă care voia să își facă și m-a convins să îmi injecteze și mie „serul magic”. Mi-am „înghețat” fața total, ceea ce mi s-a părut îngrozitor, mai ales că sunt o persoană foarte expresivă când vorbesc, și dintr-odată m-am simțit complet blocată. Dar așa făcea toată lumea în jurul meu, părea normal, aproape obligatoriu, așa că am continuat o perioadă, mai ales că lucram în televiziune și din cauza fotofobiei mă încruntam continuu la telespectatori. Până când, la un moment dat, am renunțat. Mai fac un baby botox aproape insesizabil o dată pe an, că stau în continuare încruntată din cauza luminii și a dioptriilor crescute în ultima vreme.
Ca să nu mai spun dietele speciale (în traducere „înfometare”), ca să fiu foarte slabă, convinsă că asta însemna să fiu suficientă și, bineînțeles, perfectă. Nu m-a forțat nimeni direct. Dar lumea în care am crescut mi-a arătat, constant, că tinerețea — și o anumită formă a corpului — sunt moneda cea mai valoroasă pe care o poate avea o femeie. Și că, odată ce începe să scadă, valoarea ta scade odată cu ea.
Am simțit presiunea asta peste tot. În industrie, în priviri, în comentarii aparent nevinovate — „arăți incredibil pentru vârsta ta”, ca și cm vârsta mea ar fi, implicit, un handicap de depășit, nu doar un fapt despre mine. Mi-a luat ani să înțeleg un lucru simplu: alergam după ceva ce nu se poate opri niciodată din loc. Timpul trece pentru toată lumea. Diferența e că femeilor li se cere să se prefacă, cât mai mult timp posibil, că nu trece.
*Continuarea în comentarii