19/09/2026
OBOSEALA LUCRURILOR MICI
Există o oboseală care nu vine neapărat din conflicte mari sau din lucruri foarte grave. Apare din lucrurile mici, care se repetă și care, luate separat, nici nu par atât de importante.
Un cuvânt spus când nu trebuie. Un ton nepotrivit. O reacție fără măsură. Graba de a spune imediat ce gândești, fără să ții cont de omul de lângă tine, de moment sau de ceea ce se întâmplă în jur.
Într-o relație contează enorm măsura. Să simți când e cazul să spui ceva și când e mai bine să te oprești. Trăim împreună, iar ceea ce facem și spunem ajunge, inevitabil, și la celălalt.
Oboseala apare și atunci când unul este mai puțin atent la felul în care vorbește, reacționează sau se poartă, iar celălalt ajunge să fie mereu în gardă și, de cele mai multe ori, tot el să repare: să refacă starea dintre ei, să treacă peste, să înțeleagă, să liniștească lucrurile și să se liniștească și pe sine.
Când asta se repetă, nu mai obosește doar întâmplarea în sine. Obosește și tot ce urmează după ea.
Gândiți-vă la o comparație simplă. La o maioneză pe care ai crescut-o cu grijă. Ai pus puțin câte puțin, ai avut răbdare, ai adus-o exact unde trebuie și, într-o fracțiune de secundă, se taie.
Sigur că poate fi dreasă. Dar, la un moment dat, nu despre asta mai este vorba. Obosești să tot dregi.
Asta este greu de explicat într-o relație de mulți ani. Privită din afară, fiecare întâmplare pare mică, chiar lipsită de importanță. Numai că ele se adună.
Și nu se adună doar în relație. Se adună și în om.
Byung-Chul Han vorbește în Societatea oboselii despre omul care continuă să poată, să facă, să ducă, chiar și atunci când este deja obosit. Aici apare capcana: faptul că încă poți nu înseamnă că ceea ce suporți nu te consumă.
Gabor Maté, în Când corpul spune nu, vorbește despre legătura dintre stres, viața emoțională și corp. Continuăm să spunem „pot” mult timp după ce ceva din noi a început să spună că este deja prea mult.
Pentru că organismul ține și el socoteala: a nopților în care nu te odihnești, a tensiunii, a lucrurilor înghițite, a stării de alertă, a efortului repetat de a te liniști și de a o lua din nou de la capăt.
Și atunci întrebarea nu mai este dacă poți să repari. De cele mai multe ori, poți.
Întrebarea este cât timp poate rămâne sănătos un om care trebuie să repare mereu.
Iar la un moment dat, întrebarea se schimbă:
„Ce aleg să fac cu ceea ce mă obosește?”
PSY REFLECT - Cristina Capatina și Mihaela Mititelu