Lucreția Preda Rodeanu - Cabinet Psihologie Galați

18/06/2026

De ce explicațiile nu sunt suficiente atunci când un copil lovește sau mușcă

Atunci când un copil mic lovește după ce primește un „nu”, reacția instinctivă a majorității părinților este să vorbească. Explică de ce nu este frumos să lovești, îi cer să își ceară scuze, îi vorbesc despre empatie, despre „mâinile cuminți” și despre cm se simt ceilalți atunci când sunt răniți. Toate aceste intervenții sunt bine intenționate și au rolul lor în educație. Problema este că, în momentul în care copilul este copleșit de furie, frustrare sau dezamăgire, capacitatea lui de a procesa explicații complexe este foarte redusă. Mai mult decât atât, fără să își dea seama, părinții pot transforma comportamentul agresiv într-un mijloc eficient prin care copilul obține atenție, implicare și control asupra situației. În mintea unui copil mic, faptul că întreaga activitate se oprește și toți adulții se concentrează asupra lui poate deveni o consecință suficient de interesantă pentru ca acel comportament să fie repetat.

Din această perspectivă, lovitul nu este în primul rând o problemă de comunicare, ci o problemă de limite și responsabilitate. Copiii au nevoie să învețe că anumite comportamente produc consecințe previzibile și constante. Nu pentru că sunt răi sau pentru că trebuie pedepsiți, ci pentru că așa funcționează lumea reală. Dacă un copil lovește și tot ceea ce primește sunt explicații, negocieri sau avertismente repetate, el poate concluziona că lovitul nu are, de fapt, niciun cost real. Dacă însă lovitul duce imediat la întreruperea activității și la pierderea controlului asupra momentului, comportamentul își pierde rapid utilitatea.

O regulă simplă și clară poate fi comunicată înainte ca problema să apară: „Dacă lovești, te oprești.” Atunci când comportamentul apare, adultul nu are nevoie să țină un discurs și nici să intre într-o luptă verbală cu copilul. Intervenția poate fi calmă, fermă și scurtă: oprește mâinile copilului, îl îndepărtează din situația respectivă și îi spune simplu: „Stai aici pentru că ai lovit.” Apoi urmează liniștea. Nu este momentul pentru lecții morale și nici pentru negocieri. Copilul nu învață autocontrolul din explicațiile primite în plină furtună emoțională, ci din experiența repetată a unei limite clare și consecvente.

Una dintre cele mai frecvente greșeli este retragerea limitei atunci când copilul începe să plângă, promite că nu va mai face sau spune că a înțeles. Deși aceste reacții sunt firești, ele nu reprezintă neapărat dovada că și-a recăpătat controlul emoțional. Dacă limita dispare de fiecare dată când copilul protestează suficient de mult, lecția pe care o învață este că poate elimina consecința prin insistență. În schimb, atunci când regula rămâne constantă și se încheie doar după ce copilul s-a liniștit, acesta începe să asocieze autocontrolul cu recâștigarea libertății de acțiune.

Este important de subliniat că scopul unei astfel de intervenții nu este pedepsirea copilului și nici inducerea rușinii. Mesajul nu este „ești rău pentru că ai lovit”, ci „lovitul nu este o modalitate acceptabilă de a-ți exprima emoțiile”. Furia este normală. Frustrarea este normală. Dezamăgirea este normală. Copiii au dreptul să simtă toate aceste emoții. Ceea ce trebuie să învețe este că emoțiile pot fi exprimate fără a răni oamenii din jur. Această diferență este esențială pentru dezvoltarea sănătoasă a autocontrolului și a responsabilității.

În realitate, copiii nu devin capabili să se autoregleze pentru că au auzit de sute de ori explicații despre comportament. Ei dezvoltă această abilitate atunci când adulții din jurul lor oferă consecvent structura și limitele de care au nevoie. De aceea, în multe situații, cea mai eficientă intervenție nu este un discurs mai lung și mai elaborat, ci o limită calmă, fermă și previzibilă. Copilul învață astfel una dintre cele mai importante lecții pentru viața de adult: emoțiile sunt permise, agresivitatea nu, iar fiecare comportament are consecințe pe care trebuie să învățăm să ni le asumăm.

11/06/2026

"Cum mângâie dulce, alină ușor
Speranța pe toți muritorii!
Tristețe, durere și lacrimi, amor
Azilul își află în sânu-i de dor
Și pier, cm de boare pier norii. " (Eminescu)

Despre nevoia omului de a spera

Aseară mi-a apărut întâmplător pe Facebook o postare care începea cu formula: „Salutare, Trib!”. Autorul întreba dacă cineva folosise codurile Grabovoi și ce rezultate obținuse. Nu știam mare lucru despre aceste coduri și, din simplă curiozitate, am început să citesc comentariile.

La început am crezut că e o glumă, dar atenția mea s-a deplasat treptat de la comentarii despre coduri, către oamenii care scriau despre ele.

Printre comentarii se aflau persoane care sperau să se vindece de boli cronice, persoane care își pierduseră locul de muncă, persoane aflate în divorț, oameni care traversau perioade de singurătate sau de nesiguranță financiară sau, pur și simplu, persoane care vor să slăbească. Aproape fiecare mărturie părea să ascundă o poveste de suferință, iar după un timp am realizat că adevăratul obiect al observației mele nu mai erau numerele, ci nevoia umană pe care acestea păreau să o satisfacă.

De-a lungul anilor am observat că suferința produce adesea un fenomen curios: cu cât sentimentul de neputință este mai mare, cu atât devine mai atractivă ideea existenței unei soluții simple, magice, nu din lipsă de inteligență ci pentru că durerea psihologică modifică prioritățile. În anumite momente ale vieții, omul nu mai caută adevărul, ci speranța.

Există ceva profund omenesc în această tendință. Mintea noastră a evoluat pentru a căuta modele, explicații și relații cauzale. Suntem construiți să atribuim sens evenimentelor și să identificăm căi prin care am putea influența ceea ce ni se întâmplă. În fața bolii, a pierderii sau a incertitudinii, simpla idee că există o metodă prin care putem recăpăta controlul poate produce o alinare considerabilă.

Citind acele comentarii, mi-am amintit de numeroasele forme pe care le-a îmbrăcat această nevoie de-a lungul istoriei. Amulete, talismane, relicve, ritualuri, formule magice, profeții, remedii miraculoase. Obiectele și explicațiile s-au schimbat, însă structura psihologică a rămas remarcabil de asemănătoare. Omul a fost întotdeauna dispus să investească speranță în ceva care îi promitea că suferința sa poate fi redusă, că viitorul poate fi influențat și că haosul poate deveni inteligibil.

Poate că ceea ce m-a întristat nu a fost existența acestor credințe. Ele au existat întotdeauna și probabil vor continua să existe. Tristețea a venit din altă parte. Din întâlnirea cu fragilitatea umană pe care o vedeam printre rânduri. În spatele fiecărui comentariu nu era o persoană care credea în niște cifre, ci o persoană care spera. Uneori disperat.

Și poate că aceasta este una dintre cele mai dificile lecții pe care le oferă profesia de psiholog: să înțelegi că multe dintre convingerile pe care le considerăm iraționale nu sunt construite din ignoranță, ci din suferință. Nu din lipsa capacității de a gândi, ci din nevoia profundă de a găsi o lumină într-un loc întunecat.

Am închis postarea după aproape o oră de lectură. Nu mă gândeam la codurile Grabovoi și nici la validitatea lor. Mă gândeam la oamenii care le scriseseră pe hârtie, le memoraseră, le repetaseră și investiseră în ele o parte din speranțele lor.

Iar întrebarea care mi-a rămas nu a fost dacă aceste coduri funcționează, ci cât de mare trebuie să fie uneori durerea unui om pentru ca promisiunea unui miracol să pară mai convingătoare decât realitatea.

Am căutat apoi în google despre acest domn Grabovoi. Si am aflat că a fist/este anchetat pentru fraudă. Dar si această informație este irelevantă pentru cei care cred și speră.

08/06/2026

De ce unele persoane se îndrăgostesc repetat de parteneri indisponibili emoțional? De ce altele sunt atrase de oameni critici, reci, infideli sau abuzivi? De ce, după fiecare despărțire, jură că nu vor mai repeta aceeași greșeală, iar câțiva ani mai târziu se regăsesc într-o poveste aproape identică?
Răspunsul nu are legătură cu lipsa de inteligență, cu slăbiciunea de caracter sau cu ghinionul.

De ce unele persoane se îndrăgostesc repetat de parteneri indisponibili emoțional? De ce altele sunt atrase de oameni critici, reci, infideli sau abuzivi?

08/06/2026

Dacă ai petrecut douăzeci sau treizeci de ani învățând că iubirea înseamnă nesiguranță, atunci siguranța poate părea suspectă. Dacă ai învățat că trebuie să lupți pentru atenție, un partener disponibil emoțional poate părea „prea simplu”.

Mulți oameni observă că aleg mereu persoane indisponibile emoțional și continuă să fie atrași de ele.Mulți înțeleg că au teamă de abandon și continuă să intre în relații care le activează această teamă.Conștientizarea este începutul drumului, nu finalul lui.

07/06/2026

De ce alegem oameni care ne rănesc? Povestea nevăzută pe care încercăm să o confirmăm

„Știu că merit mai mult. Știu că relația asta îmi face rău. Și totuși, de fiecare dată ajung lângă același tip de om.”

Am auzit de mukte ori această frază în cabinetul de psihologie. Poate ai rostit-o chiar tu.

La prima vedere, pare un paradox. Dacă ne dorim iubire, respect și siguranță emoțională, de ce ajungem atât de des în relații care ne oferă exact opusul?

De ce unele persoane se îndrăgostesc repetat de parteneri indisponibili emoțional? De ce altele sunt atrase de oameni critici, reci, infideli sau abuzivi? De ce, după fiecare despărțire, jură că nu vor mai repeta aceeași greșeală, iar câțiva ani mai târziu se regăsesc într-o poveste aproape identică?

Răspunsul nu are legătură cu lipsa de inteligență, cu slăbiciunea de caracter sau cu ghinionul.

De multe ori, răspunsul se află într-un mecanism psihologic profund, pe care psihologul social William Swann l-a numit teoria autoverificării (Self-Verification Theory).

Iar concluzia lui este una dintre cele mai tulburătoare descoperiri din psihologie: Ființa umană preferă adesea să aibă dreptate despre cine crede că este, decât să fie fericită.

Nevoia de coerență: de ce psihicul iubește familiarul: În mod intuitiv, am putea crede că oamenii caută experiențe care îi fac să se simtă bine. În realitate, creierul urmărește un obiectiv și mai important: coerența.

Fiecare dintre noi dezvoltă, încă din copilărie, o imagine despre sine. Această imagine poate fi sănătoasă:

* „Sunt valoros.”
* „Merit să fiu iubit.”
* „Pot avea încredere în oameni.”

Dar poate fi și dureros de negativă:

* „Nu sunt suficient de bun.”
* „Sunt greu de iubit.”
* „Oamenii mă vor abandona.”
* „Nu contez.”
* „Trebuie să mă lupt pentru atenția celorlalți.”

Problema este că psihicul începe să trateze aceste convingeri ca pe niște adevăruri. Iar apoi caută dovezi care să le confirme, nu pentru că sunt adevărate, ci pentru că sunt familiare.

Cum se formează aceste convingeri?

Imaginați-vă un copil care crește într-un mediu în care este criticat constant. Ori de câte ori greșește, este certat. Când reușește, succesul este minimizat.
Afecțiunea este oferită condiționat.

După ani de astfel de experiențe, copilul nu va concluziona: „Părinții mei au dificultăți emoționale.”, ci va concluziona: „Problema sunt eu.”

Pentru un copil, această explicație este mai suportabilă. Dacă problema este în el, atunci există speranța că, devenind „mai bun”, va primi iubirea de care are nevoie. Astfel se naște credința „Nu sunt suficient de bun.”

Ani mai târziu, adultul nu mai este conștient de originea acestei convingeri, dar ea continuă să îi influențeze alegerile.

De ce respingem iubirea sănătoasă?

Acesta este punctul în care teoria autoverificării devine cu adevărat fascinantă. Să presupunem că o persoană care se consideră nedemnă de iubire întâlnește pe cineva matur emoțional.

Partenerul îi oferă:

* respect;
* afecțiune;
* apreciere;
* siguranță;
* susținere.

La nivel rațional, exact asta și-a dorit întotdeauna. Și totuși, apare disconfortul. De ce? Pentru că mesajul primit este „Ești valoros.”, iar vocea interioară spune „Nu sunt valoros. Apare o contradicție, iar psihicul încearcă să reducă această tensiune. Uneori persoana începe să se îndoiască de partener:

* „Nu mă cunoaște suficient.”
* „Sigur ascunde ceva.”
* „E prea frumos ca să fie adevărat.”
* „Într-o zi va descoperi cine sunt cu adevărat.”

În mod paradoxal, iubirea sănătoasă poate fi percepută ca fiind mai amenințătoare decât respingerea familiară.

De ce alegem parteneri care ne confirmă rănile?

Dacă ai crescut simțindu-te insuficient, vei fi atras inconștient de persoane care te fac să te simți insuficient.

Dacă ai învățat că trebuie să lupți pentru atenție, vei fi atras de oameni greu de obținut.

Dacă ai învățat că iubirea vine împreună cu anxietatea și nesiguranța, liniștea unei relații sănătoase poate părea lipsită de pasiune.

Nu alegem neapărat oamenii care ne fac fericiți, ci alegem oamenii care ne fac să ne simțim cunoscuți, iar familiarul este adesea confundat cu iubirea.

Atașamentul și alegerea partenerului

Psihiatrul și psihanalistul John Bowlby, fondatorul teoriei atașamentului, a observat că experiențele timpurii cu figurile de atașament creează ceea ce el numea „modele interne de funcționare”. Aceste modele devin hărți inconștiente ale relațiilor. Ele ne spun:

* ce să așteptăm de la ceilalți;
* câtă apropiere este sigură;
* câtă iubire credem că merităm;
* ce tip de partener pare familiar.

Astfel, persoana care a crescut într-un mediu imprevizibil poate simți o atracție puternică față de parteneri imprevizibili.

Nu pentru că aceștia sunt potriviți, ci pentru că sunt cunoscuți.

Cercul care se repetă

Mecanismul funcționează adesea astfel:

1. Am o convingere negativă despre mine.
2. Aleg persoane care confirmă această convingere.
3. Relația produce suferință.
4. Suferința pare să demonstreze că acea convingere era adevărată.
5. Convingerea devine și mai puternică.

De exemplu:

„Nu merit să fiu iubit.”

↓

Aleg un partener indisponibil emoțional.

↓

Nu primesc iubirea de care am nevoie.

↓

Sufăr.

↓

Concluzionez:

„Vezi? Aveam dreptate. Nu merit să fiu iubit.”

Și ciclul continuă.

Karen Horney și frica de a fi iubit

Psihanalista Karen Horney descria un fenomen aparent paradoxal.

Persoanele care tânjesc cel mai mult după iubire sunt adesea cele care se tem cel mai mult să o primească.

De ce?

Pentru că iubirea autentică obligă la schimbare.

Dacă cineva te iubește cu adevărat, iar tu ai convingerea că nu meriți iubire, una dintre cele două realități trebuie să dispară.

Fie iubirea este falsă. Fie imaginea negativă despre tine este greșită.

Pentru mulți oameni, a renunța la o credință veche de zeci de ani este mai dificil decât a renunța la o relație.

Vindecarea începe cu o întrebare diferită

Mulți oameni întreabă: „De ce atrag mereu același tip de partener?”

Însă întrebarea care produce schimbarea este alta: „Ce convingere despre mine confirmă acești parteneri?”
Poate confirmă că nu ești suficient de bun. Poate confirmă că trebuie să te sacrifici pentru a fi iubit. Poate confirmă că vei fi abandonat. Poate confirmă că nevoile tale nu contează.

În momentul în care identifici convingerea din spatele tiparului, începi să vezi relațiile altfel. Nu mai sunt o serie de accidente nefericite. Devine vizibil firul roșu care le unește.

Concluzie

Una dintre cele mai importante lecții ale psihologiei este că oamenii nu repetă întotdeauna ceea ce le place. Repetă ceea ce le este familiar. Iar familiarul poate fi confundat, ani la rând, cu iubirea.

Dacă te regăsești în relații care se repetă sub forme diferite, poate că problema nu este doar cine apare în viața ta.

Poate că adevărata întrebare este: Ce poveste despre tine încearcă acele relații să confirme? Pentru că, uneori, vindecarea nu începe atunci când găsești persoana potrivită.

Începe atunci când încetezi să mai cauți dovezi pentru vechile tale răni și începi să construiești o imagine nouă despre cine ești cu adevărat.

07/05/2026

Consilierea psihologică este utilă în următoarele situații de doliu și pierdere:

Decesul unei persoane dragi;
Avort spontan;
Divorț / Separare;
Încheierea unei relații;
Pierderea locului de muncă;
Vătămări corporale;
Schimbarea domiciliului;
Mutarea de acasă a unui copil.

Doliul este sentimentul de durere pe care il traim atunci cand pierdem pe cineva foarte drag. Moartea si pierderea sunt procese inevitabile ale vietii; socul, negarea, furia, tristetea fac parte din aceste procese. Cu toate acestea, fara o interventie terapeutica, aceste pierderi pot lasa rani emoti...

05/05/2026

Principalele tipuri de obsesii sunt:

de contaminare;
de violență fizică asupra unei persoane sau asupra propriei persoane;
de moarte;
de accidente;
de comportamente neadecvate;
pentru organele sexuale sau acte sexuale inacceptabile;
cu privire la religie;
cu privire la curățenie, ordine;
fraze incoerente, imagini, melodii, numere etc.

Trasatura esentiala in cazul tulburarii obsesiv-compulsive consta in aparitia unor obsesii si compulsii care il determina pe subiect sa se concentreze asupra lor. Aceastea pot dura mai mult de o ora pe zi si ii produc persoanei un disconfort serios

27/04/2026

Evitarea nu are, de cele mai multe ori, legătură cu valoarea femeii, ci cu ceea ce presupune o astfel de relație pentru celălalt.

De ce evită unii bărbați femeile cu copii? Află motivele psihologice și emoționale din spatele acestei alegeri și cm influențează relațiile de cuplu.

10/04/2026

Ce sunt anime-urile cu conținut erotic? Anime-ul este un stil de animație originar din Japonia, foarte popular în rândul copiilor și adolescenților. Majoritatea producțiilor anime sunt destinate divertismentului general, însă există și o categorie care include scene sexuale explicite sau personaje hiper-sexualizate.

Descoperirea consumului de astfel de materiale poate provoca reacții puternice în familie. Totuși, reacțiile bazate pe pedeapsă sau rușinare pot accentua problema.

10/04/2026

Într-o zi, într-un cocon a apărut o mică gaură. Un om care trecea din întâmplare pe acolo s-a oprit pentru a observa fluturele care se forța să iasă prin această gaură. După multe încercări, se părea că a abandonat, gaura rămânând la fel de mică. Părea că fluturele a făcut tot ce putea și nu mai era în stare de nimic altceva. Atunci, omul a decis să îl ajute: a luat un cuțit, a deschis coconul, iar fluturele a ieșit imediat.

Însă corpul lui era slab și anemic; aripile sale erau puțin dezvoltate și aproape că nici nu se mișcau. Omul a continuat să observe, crezând că, dintr-un moment în altul, aripile fluturelui se vor putea deschide și vor putea suporta greutatea lui pentru ca acesta să poată zbura.

Acest lucru nu s-a întâmplat. Fluturele a trăit tot restul vieții târându-se pe pământ cu corpul său slab și cu aripile chirci­te. Nu a putut zbura niciodată. Ceea ce omul – prin gestul său de bunătate și prin intenția de a ajuta – nu a înțeles este că trecerea prin gaura strâmtă a coconului era efortul necesar pentru ca fluturele să trimită lichidul din corpul său către aripi pentru a putea zbura; era efortul pe care viața îl punea să-l facă pentru a putea crește și a se putea dezvolta.