22/05/2026
Oameni buni, zilele acestea am trecut printr-un cimitir și, în loc să simt liniștea aceea care te apropie de Dumnezeu și de gândul veșniciei, am avut impresia că privesc o întrecere a bogăției. Morminte din marmură scumpă, garduri strălucitoare, cavouri mari și reci, de parcă omul ar încerca, și după moarte, să arate lumii cât a avut pe acest pământ. Și stăteam acolo și mă gândeam cât de ușor uităm ce este cu adevărat important.
Oare sufletul celui plecat se odihnește mai bine pentru că deasupra lui este pusă o piatră scumpă? Oare Dumnezeu privește la marmura lustruită sau la viața pe care omul a trăit-o înainte să plece din această lume? Hristos, Fiul lui Dumnezeu, nu a fost pus într-un mormânt plin de bogății și podoabe. A trăit în smerenie și a lăsat în urmă iubire, iertare și credință, nu lucruri făcute să impresioneze ochii oamenilor.
Poate că morții noștri au mai mare nevoie de o rugăciune spusă din inimă decât de un monument ridicat din mândrie. Poate că au nevoie de o lumânare aprinsă cu dragoste, de o pomenire și de lacrimi curate, nu de comparații despre cine a făcut mormântul mai mare sau mai scump. Pentru că, la sfârșit, toți ne întoarcem în același pământ, iar înaintea lui Dumnezeu nu vom fi întrebați câtă marmură am avut deasupra noastră, ci câtă bunătate am purtat în suflet cât am fost vii.
Iosif Damian
