What are the opening hours?

Tuesday 12:00 - 20:00 Wednesday 12:00 - 20:00 Thursday 12:00 - 20:00 Friday 12:00 - 20:00

Gabriela Pădurariu Mihnea - Psiholog clinician și psihoterapeut, Iași, Strada Grigore Ureche, nr. 1/3, Bloc Șonțu Mărăcineanu, ARPA OFFICE CENTER, Biroul 9 (punct de lucru); Sediul profesional: str. Sărărie nr. 58, Iasi (2026)

Q: What is the address?

Iași, Strada Grigore Ureche, Nr. 1/3, Bloc Șonțu Mărăcineanu, ARPA OFFICE CENTER, Biroul 9 (punct De Lucru); Sediul Profesional: Str. Sărărie Nr. 58

12/09/2026

𝐈𝐞𝐫𝐭𝐚𝐫𝐞𝐚 𝐧𝐮 𝐬𝐜𝐡𝐢𝐦𝐛𝐚̆ 𝐭𝐫𝐞𝐜𝐮𝐭𝐮𝐥. 𝐃𝐚𝐫 𝐩𝐨𝐚𝐭𝐞 𝐬𝐜𝐡𝐢𝐦𝐛𝐚 𝐥𝐨𝐜𝐮𝐥 𝐩𝐞 𝐜𝐚𝐫𝐞 𝐭𝐫𝐞𝐜𝐮𝐭𝐮𝐥 𝐢̂𝐥 𝐨𝐜𝐮𝐩𝐚̆ 𝐢̂𝐧 𝐧𝐨𝐢

Există oameni care nu mai fac parte de mult din viața noastră și care, totuși, continuă să fie prezenți în ea. Nu pentru că îi vedem ci pentru că încă purtăm imaginar conversațiile pe care nu le-am încheiat, răspunsurile pe care nu le-am dat, explicațiile pe care nu le-am primit și nedreptățile pe care celălalt nu le-a recunoscut niciodată.
Rana s-a produs cândva, mintea însă se poate întoarce la ea de nenumărate ori. Și poate că tocmai de aceea iertarea este atât de greu de înțeles.

Pentru că a ierta nu înseamnă să spui că ceea ce s-a întâmplat a fost în regulă. Nu înseamnă să uiți, să îl absolvi pe celălalt de responsabilitate sau să te întorci într-o relație care ți-a făcut rău. Poți ierta și păstra distanța. Poți ierta și pune limite. Poți ierta și continua să știi că ceea ce ți s-a făcut a fost nedrept.

Iertarea nu rescrie adevărul.
Dar nici furia nu trebuie condamnată. Uneori ea este cea care ne spune că o limită ne-a fost încălcată, că am fost răniți sau nedreptățiți. Uneori avem nevoie de ea pentru a spune „ajunge” și pentru a ne proteja.

Problema apare atunci când emoția care ne-a protejat cândva începe să ne țină legați de ceea ce ne-a rănit. Pentru că resentimentul ascunde uneori mai mult decât furie. Ascunde așteptarea ca celălalt să înțeleagă. Speranța că într-o zi va recunoaște. Dorința de a auzi, în sfârșit, acele cuvinte care poate nu vor veni niciodată.
Și, uneori, o întrebare pe care nici măcar nu ne-o spunem cu voce tare: Dacă nu mai sunt furios, înseamnă că ceea ce mi s-a făcut nu mai contează?
Nu. Nu trebuie să continuăm să suferim pentru a dovedi că am fost răniți. Ceea ce s-a întâmplat nu devine mai puțin adevărat dacă, într-o zi, începe să doară mai puțin.

Și poate că aici începe adevărata desprindere.
Nu atunci când uităm. Nu atunci când spunem că nu a fost atât de grav. Și nici neapărat atunci când celălalt își cere iertare. Ci atunci când nu mai așteptăm ca omul care ne-a rănit să fie și omul care ne va vindeca rana.

Iertarea nu este însă o obligație. Nu există un „trebuie să ierți ca să te vindeci”. Pentru unii, drumul acesta se va numi iertare. Pentru alții, acceptare. Pentru alții, desprindere sau împăcare cu propria poveste.

Poate că numele contează mai puțin. Important este momentul în care trecutul rămâne parte din povestea noastră, dar încetează să mai fie locul în care continuăm să trăim.
Iertarea nu schimbă ceea ce s-a întâmplat. Poate schimba însă ceea ce continuă să se întâmple în noi din cauza a ceea ce s-a întâmplat atunci.

Dacă simți că această reflecție merită continuată, te invit să citești articolul integral pe site: https://psihoterapeutgabrielapadurariu.ro/iertarea-nu-schimba-trecutul-dar-poate-schimba-locul-pe-care-trecutul-il-ocupa-in-noi/

𝐀𝐜𝐨𝐥𝐨 𝐚𝐦 𝐢̂𝐧𝐜𝐞𝐫𝐜𝐚𝐭 𝐬𝐚̆ 𝐩𝐫𝐢𝐯𝐞𝐬𝐜, 𝐢̂𝐦𝐩𝐫𝐞𝐮𝐧𝐚̆ 𝐜𝐮 𝐭𝐢𝐧𝐞, 𝐝𝐢𝐧𝐜𝐨𝐥𝐨 𝐝𝐞 𝐚𝐩𝐚𝐫𝐞𝐧𝐭̗𝐞.

𝑮𝒂̂𝒏𝒅𝒖𝒓𝒊 𝒃𝒖𝒏𝒆,
𝑮𝒂𝒃𝒓𝒊𝒆𝒍𝒂

05/09/2026

𝐂𝐚̂𝐧𝐝 𝐯𝐨𝐫𝐛𝐢𝐦 𝐝𝐞𝐬𝐩𝐫𝐞 𝐜𝐞𝐢𝐥𝐚𝐥𝐭̗𝐢, 𝐝𝐞𝐬𝐩𝐫𝐞 𝐜𝐢𝐧𝐞 𝐯𝐨𝐫𝐛𝐢𝐦?

Pavel despre Petru, Geta despre Greta, Lolek despre Bolek... Numele sunt, până la urmă, irelevante.
Cineva începe să ne vorbească despre altcineva: ne spune cm este, ce a făcut, ce intenții are, ce fel de om „este de fapt”. Iar noi ascultăm, convinși că aflăm ceva despre cel despre care se vorbește.

𝐃𝐚𝐫 𝐝𝐚𝐜𝐚̆, 𝐢̂𝐧 𝐭𝐢𝐦𝐩 𝐜𝐞 𝐚𝐬𝐜𝐮𝐥𝐭𝐚̆𝐦, 𝐚𝐦 𝐚𝐟𝐥𝐚 𝐜𝐚̂𝐭𝐞 𝐜𝐞𝐯𝐚 𝐬̗𝐢 𝐝𝐞𝐬𝐩𝐫𝐞 𝐜𝐞𝐥 𝐜𝐚𝐫𝐞 𝐯𝐨𝐫𝐛𝐞𝐬̗𝐭𝐞?

Psihologia ne arată că nu îi privim pe ceilalți printr-o fereastră perfect transparentă. Îi vedem prin propriile experiențe, convingeri, temeri, valori și sensibilități. De aceea, același om poate părea unuia ferm, altuia rigid; unuia independent, altuia egoist; unuia rezervat, altuia rece.
Persoana este aceeași. Se schimbă privirea.

Uneori, în această privire intervine și proiecția: putem atribui celorlalți lucruri pe care ne este greu să le recunoaștem sau să le acceptăm în noi înșine. Alteori, pur și simplu interpretăm comportamentul lor prin propria noastră istorie.
Dar nu orice critică este proiecție și nu orice observație despre altcineva vorbește, de fapt, numai despre noi. Uneori celălalt chiar greșește. Uneori rănește, minte sau se comportă nedrept.

Poate că întrebarea interesantă este alta: cât din ceea ce spunem este fapt și cât este interpretarea pe care am construit-o în jurul lui?
Există o diferență între „a făcut un lucru care m-a rănit” și „este un om rău”. Între „nu a fost de acord cu mine” și „vrea să mă umilească”. Între ceea ce știm și ceea ce presupunem că știm despre intențiile celuilalt.
Iar felul în care facem aceste diferențe spune, inevitabil, ceva și despre noi.

Așa încât, data viitoare când cineva îți vorbește despre altcineva, ascultă cu atenție. Nu pentru a-l judeca pe cel care judecă și nici pentru a-i căuta proiecțiile.
Ascultă pur și simplu și felul în care privește. Pentru că portretul care se conturează poate aparține celui despre care vorbește dar poartă aproape întotdeauna și câteva tușe din autoportretul celui care îl pictează.

Dacă simți că această reflecție merită continuată, te invit să citești articolul integral pe site: https://psihoterapeutgabrielapadurariu.ro/cand-vorbim-despre-ceilalti-despre-cine-vorbim/

𝐀𝐜𝐨𝐥𝐨 𝐚𝐦 𝐢̂𝐧𝐜𝐞𝐫𝐜𝐚𝐭 𝐬𝐚̆ 𝐩𝐫𝐢𝐯𝐞𝐬𝐜, 𝐢̂𝐦𝐩𝐫𝐞𝐮𝐧𝐚̆ 𝐜𝐮 𝐭𝐢𝐧𝐞, 𝐝𝐢𝐧𝐜𝐨𝐥𝐨 𝐝𝐞 𝐚𝐩𝐚𝐫𝐞𝐧𝐭̗𝐞.

𝐆𝐚̂𝐧𝐝𝐮𝐫𝐢 𝐛𝐮𝐧𝐞,
𝐆𝐚𝐛𝐫𝐢𝐞𝐥𝐚

30/08/2026

𝐂𝐚̂𝐧𝐝 𝐫𝐚̆𝐬𝐩𝐮𝐧𝐬𝐮𝐫𝐢𝐥𝐞 𝐝𝐞𝐯𝐢𝐧 𝐜𝐞𝐫𝐭𝐢𝐭𝐮𝐝𝐢𝐧𝐢
𝐷𝑒𝑠𝑝𝑟𝑒 𝑐𝑜𝑛𝑓𝑖𝑟𝑚𝑎𝑟𝑒, 𝑖𝑛𝑐𝑒𝑟𝑡𝑖𝑡𝑢𝑑𝑖𝑛𝑒 𝑠̗𝑖 𝑟𝑖𝑠𝑐𝑢𝑙 𝑑𝑒 𝑎 𝑟𝑎̆𝑚𝑎̂𝑛𝑒 𝑐𝑎𝑝𝑡𝑖𝑣 𝑖̂𝑛 𝑝𝑟𝑜𝑝𝑟𝑖𝑎 𝑝𝑜𝑣𝑒𝑠𝑡𝑒

Inteligența artificială este unul dintre cei mai disponibili interlocutori pe care i-am avut vreodată. Nu obosește, nu ne spune că am mai discutat despre asta și nu ne cere să lăsăm problema deoparte. Putem reveni de zece, cincizeci sau două sute de ori asupra aceleiași situații și, de fiecare dată, vom primi încă un răspuns.
Dar ce se întâmplă atunci când nu mai vorbim despre o problemă neutră, ci despre un conflict care ne preocupă, un proces al cărui rezultat îl așteptăm sau o nedreptate pe care credem că am suferit-o?
Nu trăim cu toții incertitudinea în același fel: pentru unii, „𝑛𝑢 𝑠̗𝑡𝑖𝑢 𝑐𝑒 𝑠𝑒 𝑣𝑎 𝑖̂𝑛𝑡𝑎̂𝑚𝑝𝑙𝑎” este neplăcut, dar suportabil, pentru alții, nevoia de a înțelege și de a anticipa poate deveni atât de puternică încât mintea revine iar și iar la aceeași problemă, căutând explicații, scenarii și răspunsuri care să reducă neliniștea.

𝐈𝐚𝐫 𝐚𝐢𝐜𝐢 𝐚𝐩𝐚𝐫𝐞 𝐨 𝐢̂𝐧𝐭𝐫𝐞𝐛𝐚𝐫𝐞 𝐢𝐧𝐭𝐞𝐫𝐞𝐬𝐚𝐧𝐭𝐚̆: 𝐦𝐚𝐢 𝐜𝐚̆𝐮𝐭𝐚̆𝐦 𝐢𝐧𝐟𝐨𝐫𝐦𝐚𝐭̗𝐢𝐞 𝐬𝐚𝐮 𝐚𝐦 𝐢̂𝐧𝐜𝐞𝐩𝐮𝐭 𝐬𝐚̆ 𝐜𝐚̆𝐮𝐭𝐚̆𝐦 𝐫𝐞𝐚𝐬𝐢𝐠𝐮𝐫𝐚𝐫𝐞?
Pentru că AI poate ajunge să cunoască foarte bine povestea pe care i-am spus-o, dar asta nu înseamnă că el cunoaște întreaga realitate. Putem fi perfect sinceri și, în același timp, incompleți, iar o poveste incompletă poate deveni extraordinar de convingătoare atunci când primește, conversație după conversație, argumente tot mai bine formulate.
Uneori avem impresia că am verificat o situație de foarte multe ori, 𝐜𝐚̂𝐧𝐝, 𝐝𝐞 𝐟𝐚𝐩𝐭, 𝐚𝐦 𝐯𝐞𝐫𝐢𝐟𝐢𝐜𝐚𝐭 𝐝𝐞 𝐟𝐨𝐚𝐫𝐭𝐞 𝐦𝐮𝐥𝐭𝐞 𝐨𝐫𝐢 𝐚𝐜𝐞𝐞𝐚𝐬̗𝐢 𝐯𝐞𝐫𝐬𝐢𝐮𝐧𝐞 𝐚 𝐬𝐢𝐭𝐮𝐚𝐭̗𝐢𝐞𝐢.

Problema nu este inteligența artificială. Biasul de confirmare, nevoia de reasigurare, dificultatea de a tolera incertitudinea și tendința de a reveni asupra conflictelor existau cu mult înaintea ei. Ceea ce este nou este că avem acum un interlocutor disponibil aproape permanent pentru toate acestea.

Poate că, din când în când, merită să schimbăm întrebarea. Nu doar: „𝐴𝑚 𝑑𝑟𝑒𝑝𝑡𝑎𝑡𝑒?” Ci și: „𝐶𝑒 𝑝𝑎𝑟𝑡𝑒 𝑑𝑖𝑛 𝑝𝑜𝑣𝑒𝑠𝑡𝑒 𝑛𝑢 𝑐𝑢𝑛𝑜𝑠𝑐?”, „𝐶𝑒 𝑚𝑖-𝑎𝑟 𝑝𝑢𝑡𝑒𝑎 𝑑𝑒𝑚𝑜𝑛𝑠𝑡𝑟𝑎 𝑐𝑎̆ 𝑚𝑎̆ 𝑖̂𝑛𝑠̗𝑒𝑙?” sau „𝐶𝑎𝑢𝑡 𝑎𝑐𝑢𝑚 𝑜 𝑖𝑛𝑓𝑜𝑟𝑚𝑎𝑡̗𝑖𝑒 𝑛𝑜𝑢𝑎̆ 𝑜𝑟𝑖 𝑖̂𝑛𝑐𝑒𝑟𝑐, 𝑑𝑒 𝑓𝑎𝑝𝑡, 𝑠𝑎̆ 𝑚𝑎̆ 𝑙𝑖𝑛𝑖𝑠̗𝑡𝑒𝑠𝑐?”
Și poate cea mai dificilă dintre toate: 𝐃𝐚𝐜𝐚̆ 𝐫𝐚̆𝐬𝐩𝐮𝐧𝐬𝐮𝐥 𝐚𝐫 𝐟𝐢 𝐨𝐩𝐮𝐬 𝐜𝐞𝐥𝐮𝐢 𝐩𝐞 𝐜𝐚𝐫𝐞 𝐢̂𝐥 𝐝𝐨𝐫𝐞𝐬𝐜, 𝐚𝐬̗ 𝐟𝐢 𝐝𝐢𝐬𝐩𝐮𝐬 𝐬𝐚̆ 𝐢̂𝐥 𝐚𝐮𝐝?

Despre AI, confirmare, stres, incertitudine și felul diferit în care fiecare dintre noi răspunde atunci când nu poate controla ceea ce urmează, în noul articol din 𝑫𝒊𝒏𝒄𝒐𝒍𝒐 𝒅𝒆 𝒂𝒑𝒂𝒓𝒆𝒏𝒕̗𝒆.

Dacă simți că această reflecție merită continuată, te invit să citești articolul integral pe site. Acolo am încercat să privim, împreună, dincolo de aparențe: https://psihoterapeutgabrielapadurariu.ro/cand-ai-incepe-sa-ti-dea-prea-multa-dreptate/

𝐆𝐚̂𝐧𝐝𝐮𝐫𝐢 𝐛𝐮𝐧𝐞,
𝐆𝐚𝐛𝐫𝐢𝐞𝐥𝐚

15/08/2026

𝐂𝐚̂𝐭 𝐚𝐝𝐞𝐯𝐚̆𝐫 𝐞𝐱𝐢𝐬𝐭𝐚̆ 𝐢̂𝐧 𝐜𝐞𝐫𝐭𝐢𝐭𝐮𝐝𝐢𝐧𝐢𝐥𝐞 𝐧𝐨𝐚𝐬𝐭𝐫𝐞?
𝐷𝑒𝑠𝑝𝑟𝑒 𝑐𝑜𝑛𝑣𝑖𝑛𝑔𝑒𝑟𝑖𝑙𝑒 𝑐𝑎𝑟𝑒 𝑛𝑒 𝑚𝑜𝑑𝑒𝑙𝑒𝑎𝑧𝑎̆ 𝑠̗𝑖 𝑐𝑢𝑟𝑎𝑗𝑢𝑙 𝑑𝑒 𝑎 𝑙𝑒 𝑝𝑢𝑛𝑒 𝑠𝑢𝑏 𝑠𝑒𝑚𝑛𝑢𝑙 𝑖̂𝑛𝑡𝑟𝑒𝑏𝑎̆𝑟𝑖𝑖

Sunt lucruri despre care nu ne mai întrebăm dacă sunt adevărate. Pur și simplu „știm”.
Știm că oamenii nu sunt de încredere. Că trebuie să fim puternici. Că nu avem voie să greșim. Că anumite lucruri „nu sunt pentru noi”. Că, dacă nu controlăm ceea ce se întâmplă, ceva rău va urma.

Dar dacă unele dintre aceste certitudini nu sunt adevăruri?
Dacă sunt doar povești pe care le-am auzit, le-am trăit sau ni le-am repetat atât de mult, încât au devenit familiare?

Mintea omului are o relație interesantă cu familiarul. Ceea ce cunoaștem ne oferă predictibilitate, iar predictibilitatea ne poate da senzația de siguranță. Uneori, chiar și o convingere care ne rănește poate fi greu de abandonat tocmai pentru că știm cine suntem în interiorul ei.

Lucrurile devin și mai complicate atunci când o convingere se leagă de identitatea noastră pentru că, din acel moment, nu mai apărăm doar o idee, apărăm omul care am devenit crezând în ea.

Poate de aceea unele întrebări ne neliniștesc atât de tare. Nu pentru că nu avem răspunsuri, ci pentru că răspunsul ar putea obliga la rescrierea unei părți din propria poveste.
Și atunci merită să ne întrebăm:
𝑪𝒆 𝒄𝒐𝒏𝒗𝒊𝒏𝒈𝒆𝒓𝒊 𝒅𝒊𝒏 𝒗𝒊𝒂𝒕̗𝒂 𝒎𝒆𝒂 𝒏𝒖 𝒂𝒎 𝒎𝒂𝒊 𝒑𝒖𝒔 𝒅𝒆 𝒎𝒖𝒍𝒕 𝒔𝒖𝒃 𝒔𝒆𝒎𝒏𝒖𝒍 𝒊̂𝒏𝒕𝒓𝒆𝒃𝒂̆𝒓𝒊𝒊?
𝑪𝒂̂𝒕𝒆 𝒔𝒖𝒏𝒕 𝒄𝒖 𝒂𝒅𝒆𝒗𝒂̆𝒓𝒂𝒕 𝒂𝒍𝒆 𝒎𝒆𝒍𝒆 𝒔̗𝒊 𝒄𝒂̂𝒕𝒆 𝒂𝒖 𝒇𝒐𝒔𝒕 𝒎𝒐𝒔̗𝒕𝒆𝒏𝒊𝒕𝒆?
𝑪𝒂̂𝒕𝒆 𝒎𝒂̆ 𝒂𝒋𝒖𝒕𝒂̆ 𝒔𝒂̆ 𝒕𝒓𝒂̆𝒊𝒆𝒔𝒄 𝒔̗𝒊 𝒄𝒂̂𝒕𝒆 𝒎𝒂̆ 𝒕̗𝒊𝒏 𝒊̂𝒏 𝒂𝒄𝒆𝒍𝒂𝒔̗𝒊 𝒍𝒐𝒄?
𝑪𝒆 𝒂𝒔̗ 𝒑𝒊𝒆𝒓𝒅𝒆 𝒅𝒂𝒄𝒂̆ 𝒂𝒔̗ 𝒅𝒆𝒔𝒄𝒐𝒑𝒆𝒓𝒊 𝒄𝒂̆ 𝒖𝒏𝒂 𝒅𝒊𝒏𝒕𝒓𝒆 𝒄𝒆𝒓𝒕𝒊𝒕𝒖𝒅𝒊𝒏𝒊𝒍𝒆 𝒎𝒆𝒍𝒆 𝒏𝒖 𝒆𝒔𝒕𝒆 𝒂𝒅𝒆𝒗𝒂̆𝒓𝒂𝒕𝒂̆?
Și poate cea mai dificilă întrebare:
𝑫𝒂𝒄𝒂̆ 𝒏𝒖 𝒎𝒊-𝒂𝒓 𝒇𝒊 𝒇𝒓𝒊𝒄𝒂̆, 𝒂𝒔̗ 𝒎𝒂𝒊 𝒂𝒗𝒆𝒂 𝒏𝒆𝒗𝒐𝒊𝒆 𝒔𝒂̆ 𝒄𝒓𝒆𝒅 𝒂𝒕𝒂̂𝒕 𝒅𝒆 𝒕𝒂𝒓𝒆 𝒂𝒄𝒆𝒔𝒕 𝒍𝒖𝒄𝒓𝒖?

Am scris mai pe larg despre felul în care se formează convingerile, despre familiaritate, biasul de confirmare, disonanța cognitivă și momentul în care o idee ajunge să facă parte din identitatea noastră, în noul articol din rubrica „𝐃𝐢𝐧𝐜𝐨𝐥𝐨 𝐝𝐞 𝐚𝐩𝐚𝐫𝐞𝐧𝐭̗𝐞”.

Dacă simți că această reflecție merită continuată, te invit să citești articolul integral pe site: https://psihoterapeutgabrielapadurariu.ro/cat-adevar-exista-in-certitudinile-noastre/

𝐀𝐜𝐨𝐥𝐨 𝐚𝐦 𝐢̂𝐧𝐜𝐞𝐫𝐜𝐚𝐭 𝐬𝐚̆ 𝐩𝐫𝐢𝐯𝐢𝐦, 𝐢̂𝐦𝐩𝐫𝐞𝐮𝐧𝐚̆, 𝐝𝐢𝐧𝐜𝐨𝐥𝐨 𝐝𝐞 𝐚𝐩𝐚𝐫𝐞𝐧𝐭̗𝐞.

𝐆𝐚̂𝐧𝐝𝐮𝐫𝐢 𝐛𝐮𝐧𝐞,
𝐆𝐚𝐛𝐫𝐢𝐞𝐥𝐚

08/08/2026

𝐂𝐮𝐫𝐚𝐣𝐮𝐥 𝐝𝐞 𝐚 𝐧𝐮 𝐦𝐚𝐢 𝐟𝐢 𝐜𝐢𝐧𝐞 𝐚𝐢 𝐢̂𝐧𝐯𝐚̆𝐭̗𝐚𝐭 𝐬𝐚̆ 𝐟𝐢𝐢

Poate că una dintre cele mai dificile forme de curaj nu este aceea de a înfrunta lumea, ci de a avea puterea să te întorci, la un moment dat, spre tine și să te întrebi cât din ceea ce ai crezut întreaga viață îți aparține cu adevărat.

Pentru că nu ne naștem știind cine suntem. Învățăm, încet, din lumea în care creștem, ce înseamnă iubirea, ce avem voie să simțim, cât putem cere, ce trebuie să suportăm, când avem voie să spunem „nu”, ce înseamnă să fii un om bun și ce trebuie să facem pentru a merita să fim iubiți.

Copilul nu analizează lumea în care se naște. O absoarbe.

Iar unele dintre lucrurile pe care le învață devin, cu timpul, atât de adânc așezate în el, încât nu le mai percepe ca pe niște convingeri. Le trăiește ca pe adevăruri.

„𝑇𝑟𝑒𝑏𝑢𝑖𝑒 𝑠𝑎̆ 𝑓𝑖𝑢 𝑝𝑢𝑡𝑒𝑟𝑛𝑖𝑐.”
„𝑁𝑢 𝑡𝑟𝑒𝑏𝑢𝑖𝑒 𝑠𝑎̆ 𝑑𝑒𝑧𝑎𝑚𝑎̆𝑔𝑒𝑠𝑐.”
„𝐷𝑎𝑐𝑎̆ 𝑠𝑝𝑢𝑛 𝑐𝑒 𝑠𝑖𝑚𝑡, 𝑣𝑜𝑖 𝑓𝑖 𝑟𝑒𝑠𝑝𝑖𝑛𝑠.”
„𝑉𝑎𝑙𝑜𝑎𝑟𝑒𝑎 𝑚𝑒𝑎 𝑑𝑒𝑝𝑖𝑛𝑑𝑒 𝑑𝑒 𝑐𝑒𝑒𝑎 𝑐𝑒 𝑓𝑎𝑐 𝑝𝑒𝑛𝑡𝑟𝑢 𝑐𝑒𝑖𝑙𝑎𝑙𝑡̗𝑖.”
„𝐼̂𝑛 𝑓𝑎𝑚𝑖𝑙𝑖𝑒 𝑡𝑟𝑒𝑏𝑢𝑖𝑒 𝑠𝑎̆ 𝑠𝑢𝑝𝑜𝑟𝑡̗𝑖.”
„𝐼𝑢𝑏𝑖𝑟𝑒𝑎 𝑖̂𝑛𝑠𝑒𝑎𝑚𝑛𝑎̆ 𝑠𝑎𝑐𝑟𝑖𝑓𝑖𝑐𝑖𝑢.”

Și poate că trec ani până când începem să ne întrebăm dacă aceste propoziții spun, într-adevăr, ceva despre cine suntem sau dacă spun mai degrabă povestea mediului în care am învățat să fim.

Aici începe una dintre cele mai profunde transformări psihologice, pentru că atunci când pui sub semnul întrebării o credință în jurul căreia ți-ai construit viața, nu schimbi pur și simplu o idee. Uneori se clatină odată cu ea o parte din identitatea ta.

Dacă ai învățat că trebuie să ai grijă de toată lumea pentru a merita iubirea, ce se întâmplă când începi să spui „nu”? Dacă ai confundat loialitatea cu renunțarea la propriile nevoi, ce se întâmplă când începi să te alegi și pe tine? Dacă ai crescut crezând că a pune limite înseamnă egoism, cm te simți atunci când descoperi că tocmai limitele pot face posibilă o relație sănătoasă?

Nu întotdeauna liber.

Uneori, mai întâi, vin neliniștea și vinovăția, pentru că ceea ce ne este familiar poate fi resimțit ca sigur chiar și atunci când ne rănește, iar ceea ce este nou poate speria chiar și atunci când ne face bine.

Poate de aceea schimbările cele mai profunde au și ceva dintr-un doliu. Începem să privim în urmă spre alegeri, relații, tăceri, renunțări și ani în care am trăit după reguli pe care nu ne-am gândit vreodată că avem voie să le punem la îndoială.

Și apare tentația de a ne întreba: „𝐶𝑢𝑚 𝑑𝑒 𝑛𝑢 𝑎𝑚 𝑣𝑎̆𝑧𝑢𝑡 𝑚𝑎𝑖 𝑑𝑒𝑣𝑟𝑒𝑚𝑒?” Dar omul de atunci nu avea conștiința omului de astăzi.

Poate că maturizarea nu înseamnă să condamnăm omul care am fost, ci să înțelegem de ce a avut nevoie să fie astfel și, din acel loc al înțelegerii, să începem să alegem diferit.

Pentru că a deveni tu însuți nu înseamnă neapărat să îți respingi familia, trecutul sau rădăcinile. Putem iubi oamenii din care venim fără să fim obligați să repetăm tot ceea ce au crezut ei. Putem înțelege de unde vin anumite convingeri și, în același timp, să hotărâm că nu mai vrem să ne conducem viața după ele.

Putem păstra iubirea și putem schimba povestea.

Iar poate că adevărata întrebare apare abia atunci când încep să cadă toate acele „trebuie”: 𝑪𝒊𝒏𝒆 𝒔𝒖𝒏𝒕 𝒆𝒖, 𝒅𝒊𝒏𝒄𝒐𝒍𝒐 𝒅𝒆 𝒄𝒆𝒆𝒂 𝒄𝒆 𝒂𝒎 𝒊̂𝒏𝒗𝒂̆𝒕̗𝒂𝒕 𝒄𝒂̆ 𝒕𝒓𝒆𝒃𝒖𝒊𝒆 𝒔𝒂̆ 𝒇𝒊𝒖?

Răspunsul nu vine întotdeauna repede, pentru că sinele autentic nu este o versiune perfectă a noastră, ascunsă undeva în interior și așteptând să fie descoperită. El se construiește și se conturează pe măsură ce devenim suficient de conștienți pentru a putea alege ce păstrăm, ce lăsăm în urmă, ce facem din iubire și ce facem din frică, ce ne reprezintă și ce continuăm doar pentru a nu pierde aprobarea celorlalți.

Poate că libertatea începe exact aici: nu atunci când ne eliberăm de trecut, ci atunci când trecutul nu mai alege în locul nostru.

Și, încet, dintre toate vocile care ne-au spus cine ar trebui să fim, începe să se audă una pe care poate nu am ascultat-o de foarte multă vreme: propria voce.

Pentru că unele ziduri care ne limitează au fost ridicate cu mult înainte să știm că sunt ziduri. Iar maturitatea începe poate în clipa în care înțelegem că, deși nu noi le-am construit pe toate, noi putem decide dacă mai vrem să trăim între ele.

𝐙𝐢𝐝𝐮𝐫𝐢𝐥𝐞 𝐩𝐨𝐭 𝐟𝐢 𝐝𝐚̆𝐫𝐚̂𝐦𝐚𝐭𝐞 𝐝𝐨𝐚𝐫 𝐝𝐢𝐧 𝐢𝐧𝐭𝐞𝐫𝐢𝐨𝐫 𝐬𝐩𝐫𝐞 𝐞𝐱𝐭𝐞𝐫𝐢𝐨𝐫.

Dacă simți că această reflecție merită continuată, te invit să citești articolul integral pe site: https://psihoterapeutgabrielapadurariu.ro/curajul-de-a-nu-mai-fi-cine-ai-invatat-sa-fii/

𝐀𝐜𝐨𝐥𝐨 𝐚𝐦 𝐢̂𝐧𝐜𝐞𝐫𝐜𝐚𝐭 𝐬𝐚̆ 𝐩𝐫𝐢𝐯𝐞𝐬𝐜, 𝐢̂𝐦𝐩𝐫𝐞𝐮𝐧𝐚̆ 𝐜𝐮 𝐭𝐢𝐧𝐞, 𝐝𝐢𝐧𝐜𝐨𝐥𝐨 𝐝𝐞 𝐚𝐩𝐚𝐫𝐞𝐧𝐭̗𝐞.

𝐆𝐚̂𝐧𝐝𝐮𝐫𝐢 𝐛𝐮𝐧𝐞,
𝐆𝐚𝐛𝐫𝐢𝐞𝐥𝐚

03/08/2026

𝐕𝐞𝐝𝐞𝐦 𝐥𝐮𝐦𝐞𝐚 𝐚𝐬̗𝐚 𝐜𝐮𝐦 𝐞𝐬𝐭𝐞 𝐬𝐚𝐮 𝐚𝐬̗𝐚 𝐜𝐮𝐦 𝐬𝐮𝐧𝐭𝐞𝐦 𝐧𝐨𝐢?

Uneori mă surprinde cât de diferit pot privi doi oameni aceeași întâmplare. Au fost în același loc, au auzit aceleași cuvinte, au văzut aceleași gesturi și, totuși, fiecare pleacă acasă cu o poveste diferită despre ceea ce s-a întâmplat.

Și atunci apare, aproape firesc, întrebarea: cine are dreptate?

Poate că, înainte de a încerca să găsim răspunsul, ar merita să ne întrebăm din ce loc privește fiecare.

De cele mai multe ori, nu vedem lumea doar cu ochii. O privim și prin tot ceea ce am trăit, prin oamenii care ne-au inspirat încredere sau, dimpotrivă, ne-au dezamăgit, prin experiențele care ne-au dat curaj și prin cele care ne-au făcut mai prudenți. Fără să ne dăm seama, toate acestea ajung să influențeze felul în care interpretăm gesturile, cuvintele și tăcerile celor din jur.

Poate tocmai de aceea aceeași tăcere înseamnă, pentru un om, liniște, iar pentru altul, respingere. Același gest poate inspira apropiere ori suspiciune, iar aceeași situație poate naște două concluzii complet diferite, nu pentru că realitatea s-ar fi schimbat, ci pentru că fiecare dintre noi îi atribuie un sens pornind din propria lui experiență.

Poate că adevărata maturitate emoțională începe în clipa în care nu ne mai grăbim să stabilim cine are dreptate și devenim suficient de curioși încât să înțelegem de ce doi oameni pot privi aceeași realitate și pot vedea lucruri atât de diferite.

Dacă simți că această reflecție merită continuată, te invit să citești articolul integral pe site: https://psihoterapeutgabrielapadurariu.ro/vedem-lumea-asa-cum-este-sau-asa-cum-suntem-noi/

𝐀𝐜𝐨𝐥𝐨 𝐚𝐦 𝐢̂𝐧𝐜𝐞𝐫𝐜𝐚𝐭 𝐬𝐚̆ 𝐩𝐫𝐢𝐯𝐢𝐦 𝐢̂𝐦𝐩𝐫𝐞𝐮𝐧𝐚̆, 𝐝𝐢𝐧𝐜𝐨𝐥𝐨 𝐝𝐞 𝐚𝐩𝐚𝐫𝐞𝐧𝐭̗𝐞.

𝐆𝐚̂𝐧𝐝𝐮𝐫𝐢 𝐛𝐮𝐧𝐞,
𝐆𝐚𝐛𝐫𝐢𝐞𝐥𝐚

30/07/2026

𝐏𝐫𝐢𝐞𝐭𝐞𝐧𝐢𝐚 – 𝐥𝐨𝐜𝐮𝐥 𝐢̂𝐧 𝐜𝐚𝐫𝐞 𝐧𝐮 𝐦𝐚𝐢 𝐭𝐫𝐞𝐛𝐮𝐢𝐞 𝐬𝐚̆ 𝐩𝐨𝐫𝐭̗𝐢 𝐚𝐫𝐦𝐮𝐫𝐚

Astăzi, de 𝐙𝐢𝐮𝐚 𝐈𝐧𝐭𝐞𝐫𝐧𝐚𝐭̗𝐢𝐨𝐧𝐚𝐥𝐚̆ 𝐚 𝐏𝐫𝐢𝐞𝐭𝐞𝐧𝐢𝐞𝐢, ne gândim, poate, la oamenii care ne-au fost alături de-a lungul vieții. Dar, dincolo de amintiri și fotografii, această zi ne invită să reflectăm la ceva și mai profund.
Ce face ca o prietenie să devină un loc în care ne simțim cu adevărat în siguranță?
Există oameni în preajma cărora simțim că trebuie să fim mai puternici, mai veseli sau mai siguri pe noi decât suntem în realitate.
Și există oameni lângă care putem, pur și simplu, să fim.
Fără explicații.
Fără măști.
Fără teama că vulnerabilitatea noastră va fi judecată.
Poate că acesta este unul dintre cele mai frumoase daruri pe care ni le poate face un prieten.
Nu să ne rezolve problemele.
Nu să ne spună cine ar trebui să devenim.
Ci să creeze acel spațiu în care nu mai simțim nevoia să purtăm armură.

Psihologia ne arată că relațiile autentice nu sunt doar o sursă de bucurie. Ele ne ajută să ne reglăm emoțiile, diminuează efectele stresului și ne oferă sentimentul profund că nu suntem singuri în fața vieții.
Adevărata prietenie nu este aceea care ne schimbă.
Este aceea care ne ajută să nu ne pierdem pe noi înșine.

Cel mai frumos mod de a sărbători Ziua Internațională a Prieteniei poate fi acela de a-i spune unui prieten ceva ce, poate, nu i-am spus niciodată: că prezența lui ne-a făcut viața mai ușoară, că ne-am simțit în siguranță lângă el, că, într-un moment greu, simplul fapt că a rămas alături de noi a însemnat mai mult decât orice sfat.
Iar dacă astfel de cuvinte rămân doar în gând, și acest lucru are valoarea lui. Uneori, simplul fapt că ne oprim pentru o clipă și conștientizăm cât de prețioasă este o asemenea relație reprezintă, în sine, un mod frumos de a sărbători această zi.

💛 Dacă această idee a rezonat cu tine, te invit să citești articolul integral pe site:
https://psihoterapeutgabrielapadurariu.ro/prietenia-locul-in-care-nu-mai-trebuie-sa-porti-armura/
Acolo am încercat să privim împreună, dincolo de aparențe, rolul profund pe care prietenia îl are în sănătatea noastră emoțională și în felul în care devenim noi înșine.

𝐆𝐚̂𝐧𝐝𝐮𝐫𝐢 𝐛𝐮𝐧𝐞,
𝐆𝐚𝐛𝐫𝐢𝐞𝐥𝐚

29/07/2026

𝐂𝐞𝐚 𝐦𝐚𝐢 𝐠𝐫𝐞𝐚 𝐟𝐨𝐫𝐦𝐚̆ 𝐝𝐞 𝐢𝐮𝐛𝐢𝐫𝐞 ❤️

Uneori, atunci când cineva drag suferă, primul nostru impuls este să găsim o soluție.
Îi spunem că va trece, că trebuie să fie puternic, că timpul vindecă, că, într-o zi, va fi mai bine.
O facem din iubire.
Dar dacă, în acel moment, omul din fața noastră nu are nevoie de răspunsuri?
Dacă are nevoie doar să știe că nu este singur?
Poate că una dintre cele mai grele forme de iubire nu este aceea de a alunga durerea celuilalt, ci de a avea curajul să rămâi lângă el atunci când nu o poți schimba.

Despre puterea prezenței, despre înțelepciunea ascunsă în expresia românească „𝒂 𝒕̗𝒊𝒏𝒆 𝒅𝒆 𝒖𝒓𝒂̂𝒕” și despre lecția profundă pe care ne-o lasă povestea lui Iov am scris în cel mai nou articol din rubrica „Dincolo de aparențe” - „Cea mai grea formă de iubire – Despre curajul de a rămâne lângă durerea celuilalt”

Dacă simți că această reflecție merită continuată, te invit să citești articolul integral pe site. Acolo am încercat să privim împreună, dincolo de aparențe.

🌿https://psihoterapeutgabrielapadurariu.ro/cea-mai-grea-forma-de-iubire/

𝐆𝐚̂𝐧𝐝𝐮𝐫𝐢 𝐛𝐮𝐧𝐞,
𝐆𝐚𝐛𝐫𝐢𝐞𝐥𝐚

24/07/2026

Prima reflecție din rubrica „Dincolo de aparențe”

𝐈̂𝐧𝐚𝐢𝐧𝐭𝐞 𝐬𝐚̆ 𝐣𝐮𝐝𝐞𝐜𝐢 𝐮𝐧 𝐨𝐦, 𝐚𝐬𝐜𝐮𝐥𝐭𝐚̆-𝐢 𝐩𝐨𝐯𝐞𝐬𝐭𝐞𝐚
𝐷𝑒𝑠𝑝𝑟𝑒 𝑖̂𝑛𝑐𝑟𝑒𝑑𝑒𝑟𝑒, 𝑝𝑢𝑡𝑒𝑟𝑒 𝑠̗𝑖 𝑟𝑎̆𝑛𝑖𝑙𝑒 𝑝𝑒 𝑐𝑎𝑟𝑒 𝑙𝑒 𝑙𝑎𝑠𝑎̆ 𝑗𝑢𝑑𝑒𝑐𝑎𝑡𝑎 𝑔𝑟𝑎̆𝑏𝑖𝑡𝑎̆.

Încrederea nu se măsoară în cuvintele pe care le rostim atunci când relațiile sunt liniștite. Se măsoară în felul în care alegem să ne purtăm atunci când apar îndoiala, zvonurile și incertitudinea.

Adevărata încredere nu elimină întrebările. Le face posibile.

Înainte să judeci un om, oprește-te o clipă.
Între ceea ce ai auzit și ceea ce este adevărat există aproape întotdeauna o poveste pe care încă nu o cunoști.
Iar uneori, diferența dintre o relație pierdută și una care poate fi salvată încape într-o singură întrebare: „𝑽𝒓𝒆𝒂𝒖 𝒔𝒂̆ 𝒂𝒖𝒅 𝒔̗𝒊 𝒑𝒐𝒗𝒆𝒔𝒕𝒆𝒂 𝒕𝒂.”
Pentru că oamenii nu au nevoie doar să fie înțeleși. Au nevoie, mai întâi, să fie ascultați.

Dacă simți că această reflecție merită continuată, te invit să citești articolul integral pe site: https://psihoterapeutgabrielapadurariu.ro/inainte-sa-judeci-un-om-asculta-i-povestea/
Acolo am încercat să privesc, împreună cu tine, dincolo de aparențe.

𝐆𝐚̂𝐧𝐝𝐮𝐫𝐢 𝐛𝐮𝐧𝐞,
𝐆𝐚𝐛𝐫𝐢𝐞𝐥𝐚

22/07/2026

𝐃𝐢𝐧𝐜𝐨𝐥𝐨 𝐝𝐞 𝐚𝐩𝐚𝐫𝐞𝐧𝐭̗𝐞

De ceva vreme împărtășesc aici gânduri despre oameni, emoții, relații și felul în care experiențele de viață ne modelează.

Unele dintre aceste reflecții s-au născut în întâlnirile din cabinet. Altele din lecturi, din experiența profesională sau din întrebările pe care viața ni le pune fiecăruia dintre noi. Însă toate au avut același punct de plecare: dorința de a înțelege omul dincolo de ceea ce se vede la prima vedere.
Pentru că, în spatele unui comportament, există aproape întotdeauna o poveste.
În spatele unei reacții, o emoție.
În spatele unei răni, o nevoie.
Și, uneori, în spatele unei judecăți grăbite, un adevăr care nu a mai avut șansa să fie ascultat.

Am simțit că toate aceste scrieri au nevoie de un loc al lor. De un nume care să exprime felul în care privesc oamenii și profesia pe care mi-am ales-o.

De astăzi, ele vor apărea sub rubrica: 𝐃𝐢𝐧𝐜𝐨𝐥𝐨 𝐝𝐞 𝐚𝐩𝐚𝐫𝐞𝐧𝐭̗𝐞
Nu pentru că îmi propun să ofer răspunsuri definitive.
Și nici pentru că aș crede că există explicații simple pentru experiențe atât de complexe.
Ci pentru că îmi doresc să deschidem împreună un spațiu al reflecției, în care să privim oamenii și poveștile lor cu mai multă curiozitate, mai puțină grabă de a judeca și mai mult respect pentru complexitatea fiecărei experiențe de viață.

În fiecare articol vom încerca să privim dincolo de ceea ce se vede la prima vedere și să descoperim ceea ce este viu, autentic și profund uman în fiecare poveste. Pentru că înțelegerea începe acolo unde se opresc etichetele și începe ascultarea.

Dacă aceste reflecții vă vor ajuta, măcar uneori, să vă înțelegeți mai bine pe voi înșivă, pe cei dragi sau lumea din jur, atunci își vor fi găsit rostul.
Vă invit, așadar, să pornim împreună în această călătorie.

Bine ați venit în rubrica „𝐃𝐢𝐧𝐜𝐨𝐥𝐨 𝐝𝐞 𝐚𝐩𝐚𝐫𝐞𝐧𝐭̗𝐞”.

Fotografie generată parțial cu AI.

𝐆𝐚̂𝐧𝐝𝐮𝐫𝐢 𝐛𝐮𝐧𝐞,
𝐆𝐚𝐛𝐫𝐢𝐞𝐥𝐚

Gabriela Pădurariu Mihnea - Psiholog clinician și psihoterapeut

12/09/2026

05/09/2026

30/08/2026

15/08/2026

08/08/2026

03/08/2026

30/07/2026

29/07/2026

24/07/2026

22/07/2026

Address

Opening Hours

Telephone

Website

Alerts

Contact The Practice

Shortcuts

Share

Category

Listing takedown request

Tuesday	12:00 - 20:00
Wednesday	12:00 - 20:00
Thursday	12:00 - 20:00
Friday	12:00 - 20:00